Cazurile Morgenstern și Tӧkés din perspectiva dreptului la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2. Cazul Morgenstern

Actrița română de etnie evreiască Maia Morgenstern a evocat în spațiul public un incident antisemit care s-a produs cu ocazia unei întruniri a directorilor de teatre și instituții de cultură desfășurată sub titlul Vocea teatrului licean bucureștean. Doamna Morgenstern a subliniat că, în cadrul întrunirii a fost folosit un apelativ antisemit de către unul dintre participanții la reuniune în scopul de a caracteriza o situație de fapt^[12]. Deși a fost evidențiat în spațiul public ca o faptă discriminatorie, care aduce înfrângere demnității minorității evreiești, din modul de prezentare al știrii pe canalele mass-media, rezultă că incidentul nu a reprezentat obiectul de investigare al autorităților publice, fiind trecut în subsidiar. Pe fondul tăcerii autorităților naționale, este de remarcat reacția expusă de Ambasadorul Israelului în România, David Saranga pe rețelele de socializare care a indicat că este inacceptabil ca oamenii de cultură să nu cunoască semnificația cuvântului utilizat pentru a califica minoritatea evreiască, subliniind – vizavi de remarca autorului incidentului conform căreia utilizarea cuvântului jignitor a fost, în fapt, o glumă – că jovialitatea nu este o scuză pentru ignoranță^[13].

De asemenea, la nivelul opiniei publice a fost exprimat un sentiment de solidaritate cu situația expusă de doamna Morgenstern, fiind subliniată necesitatea de a asigura respectul pentru specificul cultural al minorității evreiești și de a ilustra contribuția esențială a acestei minorități pentru dezvoltarea culturii românești^[14]. Sentimentul de solidaritate al populației cu protejarea minorități evreiești în România este în consonanță cu actele normative adoptate de autoritățile române de-a lungul timpului în scopul asigurării unui climat înlăuntrul căruia cultura drepturilor omului să permită celebrarea particularităților minorității evreiești. Exempli gratia, prin Hotărârea nr. 672 din data de 5 mai 2004 privind declararea zilei de 9 octombrie „Ziua Holocaustului”^[15] respectiv prin Legea nr. 174/2019 privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului din România^[16] sunt realizate inițiative care demonstrează recunoașterea, la nivel oficial, a importanței moștenirii culturale a minorității evreiești. Cu toate acestea, acțiunile formale nu sunt întotdeauna în consens cu limitările concrete existente la nivelul societății: în cazul dat, sentimentul de solidaritate al populației în relație cu situația minorității evreiești precum și cadrul normativ funcțional nu au condus la o acțiune concretă din partea autorităților.

În contextul climatului de pasivitate al autorităților, doamna Morgenstern a fost supusă unui alt atac la nivel discursiv, prin amenințări formulate la adresa doamnei Morgenstern și a membrilor de familie ai acesteia pe adresa de e-mail a Teatrului Evreiesc de Stat. Amenințările vizează valori umaniste fundamentale precum dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, la demnitate și au ca fundament discriminarea în funcție de etnia și cultura potențialelor victime.

Față de faptele sesizate în mass-media, autoritățile naționale au întreprins investigații în consecință. Comunicatului de Presă postat pe site-ul Inspectoratului General de Poliție la data de 29 martie 2021 prezintă informații concrete despre acțiunile de cercetare efectuate de polițiști și procurori precum și despre calificarea juridică a faptei comisă împotriva actriței, și anume infracțiunea de „amenințare a unei persoane sau a unui grup de persoane, prin intermediul unui sistem informatic (…), faptă prevăzută de articolul 6 indice 1 din O.U.G. nr. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”^[17].

Deși actele evocate în rândurile de mai sus comportă o gravitate mai mare decât incidentul constând în utilizarea unui apelativul având conotații negative la adresa comunității evreiești, aspectul pozitiv constă în faptul că, de această dată, autoritățile competente au conștientizat pericolul social produs de faptele de amenințare asupra drepturilor minorității evreiești. Rezultatul imediat l-a constituit mobilizarea autorităților naționale în scopul identificării și tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

Ieșirea din pasivitate a autorităților reprezintă expresia sensibilizării acestora în sensul asigurării unui climat național animat de valorile egalității, nediscriminării, toleranței și incluziunii în temeiul celebrării diferențelor dintre ființele umane. În această direcție un rol cardinal îl are însă structurarea unei cadru eficient de informare și educare în masă în spiritul acestor valori, care, în multe privințe, rămâne, din păcate, la nivelul de deziderat în societatea noastră.

3. Cazul Tökés

O formă specifică de exercitare a dreptului la identitate a persoanelor aparținând minorităților naționale constă în arborarea steagurilor care simbolizează națiunea de apartenență a respectivei minorități etnice. Aceasta din urmă rezonează la valorile spirituale și culturale ale națiunii de apartenență inclusiv prin afirmarea publică, sub forma arborării drapelului altor state, a coeziunii cu acestea.

În legislația română, dreptul de arborare a drapelelor altor state este reglementat de articolul 7, alineatul 1 din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice^[18] potrivit căruia: Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul național și numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivități și reuniuni internaționale, pe clădiri oficiale și în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi.

Conexiunea juridică dintre dreptul la identitate consacrat de articolul 6 din Constituție și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994 privind condițiile în care se poate exercita dreptul de arborare a drapelelor altor state a fost analizată în excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994, soluționată prin Decizia Curții Constituționale nr. 15 din data de 14 ianuarie 2021^[19].

În conținutul excepției sunt disputate circumstanțele în care este exercitat dreptul de a arbora drapelele altor state pe teritoriul României: circumstanțele pot fi calificate ca restricționări ale exercitării dreptului la identitate în sensul prevăzut de articolul 53^[20] din Constituție sau acestea reprezintă mai degrabă contextualizări ale exercițiului aceluiași drept?

În punctele 6-8 ale Deciziei Curții Constituționale, autorul excepției argumentează modul în care condițiile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994 încalcă (cel puțin prima facie!) dispozițiile articolului 6 din Constituție care garantează dreptul la identitate coroborat cu dispozițiile articolului 16 din Constituție privind dreptul la egalitate și nediscriminare. Pe de o parte, autorul subliniază că, dacă un drapel nu este numai simbolul unui stat, ci și al unei națiuni, (…) art. 7 din Legea nr. 75/1994 restrânge nu numai dreptul de arborare a drapelelor altor state, ci și dreptul de a folosi simbolurile minorităților naționale care trăiesc în România^[21]. În același sens, autorul excepției de neconstituționalitate indică faptul că modul general de formulare a art. 7 din Legea nr. 75/1994 se află în contradicție și cu art. 16 din Constituție, de vreme ce, în prezent, mulți cetățeni români, care au două sau chiar mai multe cetățenii, adică au o relație aparte cu mai multe state, sunt discriminați față de acei cetățeni care au doar cetățenia română. Dacă un cetățean român are posibilitatea să-și afirme identitatea prin arborarea drapelului României pe casa sa, un cetățean român care are și alte cetățenii nu are aceeași posibilitate, și, prin urmare, principiul constituțional al egalității este afectat^[22].

Interpretarea articolului 6 realizată de autorul excepției de neconstituționalitate este în strânsă conexiune cu dreptul de arborare a drapelului țării-mamă de către cetățenii români aparținând minorităților naționale. În opinia autorului, condițiile evocate în articolul 7, alineatul (1) din Legea nr. 75/1994 constituie restricționări ale exercitării dreptului la identitate în dimensiunea referitoare la exprimarea adeziunii față de valorile spirituale ale comunității de apartenență a minorităților naționale prin arborarea drapelului țării-mamă. Raportate la articolul 53 din Constituție, restricționările în cauză nu validează imixtiunea în exercitarea dreptului la identitate. În acest sens, autorul excepției de neconstituționalitate susține: Art. 6 din Constituție este transpunerea în Legea fundamentală a art. 5 din Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, ratificată de România prin Legea nr. 33/1995, de unde rezultă că în cauză sunt relevante și devin incidente și prevederile art. 11 din Constituție, potrivit căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte. Această obligație asumată de statul român presupune în cazul de față eliminarea restricțiilor cu privire la arborarea drapelelor altor state, restricții care sunt în contradicție atât cu prevederile Convenției-cadru, cât și cu cele ale art. 6 din Constituție. Se arată că aceste restricții nu au nicio legătură cu: siguranța publică, de vreme ce arborarea unui drapel nu o poate periclita; protecția ordinii publice, deoarece unde sunt arborate două drapele, un al treilea nu va afecta ordinea; protecția sănătății, deoarece dacă drapelul României nu periclitează sănătatea cuiva, atunci nici drapelul unui alt stat nu prezintă acest risc; protecția moralei publice, pentru că nu există stat care să aibă un drapel național care ar încălca în vreun fel regulile moralei, protecția drepturilor și libertăților altora^[23].

În analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională dezvoltă un raționament complex referitor la posibilitatea ca textul normativ invocat să fie contradictoriu cu dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale. În accepțiunea Curții, dreptul la identitate prezintă mai degrabă valențe substanțiale, legate de spiritualitatea grupului minoritar iar prevederile legale criticate sub aspectul constituționalității stabilesc coordonate concrete, materiale înlăuntrul cărora se pot arbora drapelele națiunii-mamă de către minorități.

Conform Curții Constituționale, dispozițiile articolului 5 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, stabilesc, în principiu, coordonate imateriale aferente exercitării dreptului la identitate: Părțile se angajează să promoveze condițiile de natură să permită persoanelor aparținând minorităților naționale să-și mențină și să-și dezvolte cultura, precum și să-și păstreze elementele esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba, tradițiile și patrimoniul lor cultural. Ori, în acest context, critica de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 75/1994 este netemeinică și va fi respinsă ca atare^[24].

Cazul Tökés are ca obiect dreptul de a arbora drapelul corespunzător unor minorități recunoscute la nivel național (minoritatea maghiară și grupul etnic al secuilor) și conotațiile juridice care pot asociate acestuia: (1) manifestarea dimensiunii materiale aferentă dreptului la identitate sau (2) afișarea unui drapel în scopuri publicitare în sensul prevăzut de Legea nr. 185/2013^[25]. La data de 18 iunie 2014, László Tökés a arborat steagul Ținutului Secuiesc pe clădirea reprezentând sediul biroului său parlamentar.

Dat fiind faptul că arborarea steagului a fost susceptibilă de a fi interpretată ca urmărind scopuri publicitare în acord cu dispozițiile Legii nr. 185/2013^[26], poliția locală a solicitat îndepărtarea steagului, fiind aplicată și o sancțiune administrativă pentru încălcarea dispozițiilor legale menționate anterior. Autoritățile au reținut că steagul a fost arborat în scopuri publicitare respectiv pentru a atrage atenția publicului asupra spațiului în care se afla biroul parlamentar al lui László Tökés. Deși procesul verbal de sancționare a fost contestat în justiție, instanțele de judecată (Judecătoria Oradea și Tribunalul Bihor) au menținut sancțiunea. În mod similar, în virtutea aceluiași temei legal și fiind menținut același raționament juridic, László Tӧkés a fost sancționat de autoritățile naționale după ce a arborat steagul Ungariei Mari pe clădirea reprezentând sediul biroului său parlamentar în anul 2015 – decizie care a fost menținută de instanțele naționale ca urmare a atacării procesului verbal de sancționare.

În acest context și invocând încălcarea articolului 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind libertatea de exprimare, László Tökés a introdus o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta din urmă au analizat modul în care instanțele naționale au respectat libertatea de exprimare a reclamantului corelativă dreptului său la identitate garantat de articolul 6 din Constituție, plasând aceste prerogative în balanță cu exercitarea unei forme de publicitate specifică, menită să evidențieze activitățile politice ale reclamantului.

Evaluând raționamentul avansat de instanțele naționale, Curtea a constatat că acestea s-au concentrat exclusiv asupra aprecierii conform cărora steagurile în cauză erau asemănătoare cu o formă de publicitate menită să evidențieze activitățile reclamantului și destinația clădirii care găzduia biroul său. Instanțele naționale nu au dezvoltat motivele respingerii afirmațiilor reclamantului potrivit cărora steagurile menționate nu erau destinate să promoveze activitățile sale, ci acestea reprezentau doar o formă de manifestare a propriei sale identități.

Deși argumentația avansată de reclamant viza diferențele de conținut juridic dintre acțiunile de publicitate comercială și acțiunile de exercitare a dreptului la identitate, instanțele naționale au aplicat in integrum filtrul legal aferent Legii nr. 185/2013. În viziunea instanței europene, pentru a face o distincție clară între scopul publicitar și scopul spiritual urmărit de reclamant prin arborarea unui steag străin, este necesar să fie luată în considerare atât forma în care a fost transmis mesajul, scopul mesajului dar și conținutul discursului expus în cauză.

Curtea apreciază că analiza instanțelor naționale a fost superfluă dat fiind faptul că aceasta nu a vizat semnificația reală a arborării unui drapel străin; o scrutare ar fi fost benefică deoarece, având în vedere contextul istoric al minorității maghiare în România, arborarea steagului Ținutului Secuiesc, respectiv a drapelului Ungariei constituie elemente sensibile adiacente exprimării identității minorităților naționale în condițiile respectării cerințelor societății democratice. Scrutarea este cu atât mai importantă cu cât aduce în discuție subiecte de interes general precum autonomia teritoriilor locuite de minoritatea maghiară.

Conștientizând că instanțele naționale pot interpreta mai bine subtextul actului de arborare a drapelelor aparținând minorităților etnice, Curtea observă că acestea s-au limitat la a considera că afișarea steagurilor a fost menită să atragă atenția publicului asupra destinației zonei în cauză, nestabilind nicio consecință politică sau culturală în speță.

O atare consecință ar fi fost necesară să fie integrată în analiza instanțelor naționale cu atât mai mult cu cât la epoca faptelor reclamantul avea calitatea de reprezentant al statului maghiar în Parlamentul European. Într-adevăr, în temeiul marjei de apreciere a statelor, este de competența instanțelor naționale să stabilească în ce măsură acțiunile reclamantului sunt de natură comercială sau identitară însă Curtea reține ca fiind deosebit de lacunare hotărârile pronunțate de instanțe în ceea ce privește justificarea ingerințelor comise de autorități în exercitarea dreptului la liberă exprimare de către reclamant. Facilitatea aplicării sancțiunilor în privința reclamantului nu constituie, per se, o justificare corespunzătoare a ingerințelor autorităților naționale în exercitarea libertății de exprimare. În opinia Curții, instanțele naționale au eșuat în a explica modul în care arborarea steagurilor minorităților naționale a condus la încălcarea scopului legii naționale nr. 185/2013 prevăzut în articolul 1: Prezenta lege stabilește cadrul legal care stă la baza exercitării activității de amplasare a mijloacelor de publicitate în localități, inclusiv în zona drumurilor publice din România, în vederea asigurării condițiilor pentru un cadru construit coerent, armonios, sigur și sănătos, pentru protecția valorilor mediului natural și antropic, pentru prezervarea calității peisajului și a cerințelor privind asigurarea calității în construcții.

Acțiunea întreprinsă de reclamant nu era ilegală în conținutul său ci neconformitatea acesteia rezultă din lipsa îndeplinirii cerințelor premergătoare de obținerea a autorizației. Mai mult decât atât, instanțele naționale nu au construit argumente fundamentate pe limitări expres prevăzute în Convenție care să fie aplicabile libertății de exprimare precum: securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora etc.

În aceste condiții, Curtea a stabilit, cu majoritate de voturi, încălcarea libertății de exprimare a reclamantului în dimensiunea sa procedurală.

Judecătoarele Iulia Motoc (din partea României) și Gabriele Kucsko-Stadlmayer (din partea Austriei) au formulat o opinie separată prin intermediul căreia s-a arătat că nu a fost încălcat dreptul la liberă exprimare prevăzut de articolul 10 din Convenție nici în dimensiune substanțială și nici pe coordonatele sale procedurale. S-a argumentat, inter alia, că obiectul cauzei nu a constat în aprecierea potențialului mesaj nociv afișat pe steagurile arborate de reclamant și a limitărilor corelative ale manifestării identității reclamantului în calitate de membru al unei minorități naționale ci a constat în evaluarea corectitudinii și a eventualelor implicații aferente sancționării neîndeplinirii de către reclamant a cerinței obiective de a obține în prealabil autorizație administrativă.

Hotărârea pronunțată la Strasbourg se constituie într-un îndemn către instanțele naționale de a analiza astfel de cauze, delicate prin natura lor, nu doar formal sau strict procedural, ci prin luarea în considerare a implicațiilor complexe de natură politică, penală,civilă sau chiar economică pe care acestea le antrenează. În acest sens, marja de apreciere de care dispune statele în interpretarea și aplicarea sau chiar restrângerea anumitor drepturi, precum și jurisprudența consacrată a Curții europene a drepturilor omului sunt deosebit de utile pentru ca drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale să fie respectate, prin raportare, în mod firesc, și la drepturile identitare ale populației majoritare.