Incendiile din spitalele românești și sistemul medical autohton din perspectiva garantării dreptului la viață și la sănătate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Incendiul produs, la 29 ianuarie 2021, la un pavilion al Spitalului Matei Balș din Capitală, care a urmat altor incidente similare, a determinat reacții articulate din partea societății civile care problematizează existența, în unitățile spitalicești de la nivel național, a unor condiții adecvate prestării de îngrijiri medicale în condiții de deplină siguranță pentru pacienți. Având ca punct de plecare luările de poziție la nivelul societății românești, pe fondul declanșării incendiului, reprezentanții mass-media au analizat deficiențele structurale, sistemice remarcate la nivel național în domeniul unităților specializate în prestarea de servicii de îngrijiri medicale, evidențiind în articolele de presă caracterul recurent al incendiilor care s-au produs, în orizontul temporal 2010-2021, la nivelul societății românești, în unitățile spitalicești și farmaceutice^[1].

În acest context, problematica drepturilor omului este învederată prin raportare la gradul în care modul de organizare și funcționare a sistemului sanitar poate asigura premisele necesare respectării dreptului la demnitate, la viață și la sănătate. Conștientizând că recurența incendiilor reprezintă un indicator al nivelului de realizare a dreptului la viață, sănătate și demnitate al pacienților, analiza noastră se va concentra pe două niveluri structurate inductiv, după cum urmează: (1) repercusiunile pe care incendiile le pot produce asupra protecției și promovării drepturilor pacientului; (2) gradul în care condițiile existente în unitățile de îngrijire medicală pot afecta realizarea dreptului la viață, la sănătate și la demnitate.

***

Inserarea în cadrul juridic intern a unor standarde specifice în materia incendiilor are relevanță directă asupra protecției drepturilor omului, evidențiind îndeplinirea de către statul român a obligațiilor corelative (in faciendo și/sau in abstinendo) care decurg din calitatea de stat parte la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În analiza modului în care îndeplinirea obligațiilor pozitive și negative corespunzătoare Statelor Părți la Convenție determină realizarea dreptului la viață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu titlu general, că, în contextul asistenței medicale, obligațiile pozitive impun statelor să adopte reglementări al căror scop constă în obligarea unităților spitalicești (publice sau private) să adopte măsuri adecvate pentru protecția vieții pacienților^[2].

Într-adevăr, dreptul la viață astfel cum este expus în articolul 2 din Convenția Europeană, implică, în mod corelativ, din partea Statelor Contractante, să se abțină de la actele intenționate care au ca rezultat moartea unei persoane însă caracterul intenționat nu trebuie să fie privit stricto sensu ca instituind exclusiv obligații negative sau pur tehnice în sarcina statelor. Astfel, situația-premisă de lucru este aceea conform căreia obligația statelor de a adopta reglementări specifice necesare protejării dreptului la viață al pacienților constă atât în formularea de norme adecvate cât și asigurarea implementării corespunzătoare a acestora. Eventualele lacune sau imperfecțiuni ale cadrului normativ și ale metodologiei de implementare a acestuia nu constituie, de plano un argument în sensul încălcării obligației derivate din articolul 2 din Convenție; este necesar ca, în mod corespunzător, să se demonstreze că insuficiența normativă a acționat în detrimentul pacientului.

În cauza Cîrstea vs. România^[3], obligația statului român de a asigura funcționalitatea sistemului medical în acord cu garantarea dreptului la viață a fost evaluată din perspectiva măsurilor excesive aplicabile asupra reclamantei. Situația-premisă a speței privește neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu a asistentei medicale Florentina-Daniela Cîrstea în contextul declanșării incendiului la secția de îngrijiri neonatale intensive a Maternității Giulești la data de 16 august 2010. În fapt, reclamanta a absentat din secție timp de 12 minute – interval în care s-a produs incendiul soldat cu moartea a 5 nou-născuți și rănirea a altor 6 nou-născuți.

Având în vedere gravitatea faptelor, impactul acestora asupra societății românești, anvergura mediatică a cauzei precum și importanța valorilor sociale încălcate (dreptul la viață al copiilor nou-născuți), statul român a intervenit prompt, adoptând măsuri extensive de restabilire a echilibrului social, inclusiv prin supunerea reclamantei la detenție în perioada anterioară judecății. Acesta a constituit unul dintre aspectele invocate de reclamantă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind subliniată încălcarea, de către statul român, a dreptului la libertate și siguranță în dimensiunea prevăzută de articolul 5, alineatul 3, teza a doua: punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Curtea a apreciat această măsură a statului român ca fiind excesivă, având în vedere că, principalul argument reținut de instanțele române în favoarea detenției preventive a reclamantei – acela al existenței unui risc de coliziune între reclamantă și personalul spitalului- nu a fost explicitat. Totodată, Curtea a evaluat argumentul referitor la asigurarea bunei administrări a justiției și la protejarea ordinii publice care a constituit baza arestului preventiv al reclamantei, reținând în acest sens că instanța de fond s-a referit în general la faptele cauzei, fără a explica în ce situație concretă reclamanta ar putea au dat naștere la tulburări sociale, astfel încât să justifice arestarea preventivă. Reiterând caracterul intenționat al actelor comise împotriva vieții unei persoane care sunt contrare articolului 2 din Convenție, Curtea a reținut că împotriva reclamantei nu au existat indicii pertinente pentru a fi suspectată de provocarea intenționată a incendiului sau de decesul/rănirea intenționată a victimelor. Deși arestul reclamantei a avut o durată redusă de timp (două luni), aceasta nu exonerează autoritățile naționale de obligativitatea motivării corespunzătoare a hotărârii de detenție preventivă. Simpla temere a autorităților privitoare la faptul că reclamanta ar determina o stare de tensiune socială prin lăsarea acesteia în libertate în timpul anchetei nu constituie o rațiune suficientă pentru detenția preventivă a acesteia.

Aprecierea sistemului sanitar național pe coordonate sinoptice determină extinderea cadrului de analiză la condițiile generale avansate în unitățile de îngrijire medicală de către agenții statali. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conturat raționamente complexe privitoare la modul în care dreptul la viață și la demnitate au fost realizate de către agenții statali în demersul de îndeplinire a atribuțiilor asumate de aceștia la nivel internațional. Conștientizând că hazardul nu este un criteriu pertinent și nici un criteriu singular în funcție de care poate fi cuantificată calitatea și eficacitatea sistemului sanitar național, Curtea Europeană a integrat factori multipli în analiza gradului în care autoritățile medicale de la nivel național au asigurat dreptul la viață și la demnitate umană.

În cauza Parascineti vs. România^[4], Curtea a stabilit că supunerea reclamantului, în calitate de pacient, la condiții de igienă precare și la un cadru suprapopulat reprezintă o încălcare a articolului 3 din Convenția Europeană. În analiza cererii reclamantului, Curtea Europeană reafirmă criteriile generale luate în considerare pentru identificarea unui comportament al autorităților contrar articolului 3 din Convenție, precizând convergența dintre circumstanțele identificate în cauză (durata tratamentului neconform, efectele produse asupra planului fizic și/sau psihic al victimei, sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei) și scopul tratamentului aplicat. Studiind această relaționare, este notabil că circumstanțele personale ale victimei au preeminență prin comparație cu scopul urmărit de autorități: scopul tratamentului este un element care trebuie luat în considerare, în ceea ce privește cunoașterea în special a faptului dacă a fost destinat umilirii victimei, absența unui astfel de scop nu poate exclude definitiv o constatare a încălcării articolului 3. Dat fiind faptul că circumstanțele personale ale victimei surclasează condițiile obiective, autoritățile medicale trebuie să acorde o atenție particulară vulnerabilității victimei derivată din afecțiunile psihice de care aceasta suferă, fiind un fapt medical incontestabil că persoanele cu tulburări psihice sunt mai susceptibile să resimtă acut un sentiment de inferioritate și neajutorare. Deși statutul juridic al pacientului și cel al persoanelor private de libertate nu coincid, există un set de garanții comune aplicabile ambelor categorii sub rezerva ca, în cazul pacienților să opereze o internare involuntară. Dobândind statutul de pacient împotriva voinței lor, persoanele suferinde de afecțiuni psihice sunt plasate sub competența profesională și morală a autorităților medicale care, în temeiul pregătirii de specialitate, pot adopta decizii cu privire la mijloacele terapeutice care se impun a fi utilizate pentru obținerea celui mai înalt grad de sănătate fizică și mentală a pacienților incapabili de autodeterminare^[5]. Curtea prevede, cu titlu de principiu, că autoritățile medicale de la nivel național, statul trebuie să se asigure că orice persoană privată de libertate – inclusiv persoanele internate involuntar din motive de sănătate mintală – este reținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că metodele de executare a măsurii nu supun persoana în cauză suferință sau o dificultate de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent privării de libertate și că, având în vedere cerințele practice de internare, sănătatea și bunăstarea pacientului sunt asigurate în mod adecvat^[6].

Îndeplinirea dimensiunii pozitive a obligațiilor statale corelative protecției dreptului la viață este analizată în relație cu situația unui minor, de etnie romă, cu dizabilități psihice severe, aflat în centrele de recuperare și plasament pentru copii abandonați în cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu vs. România^[7]. Luând în considerare vulnerabilitatea evidentă a reclamantului, obligațiile pozitive ale statului român se impun a fi evaluate în conexiune strictă cu dreptul la viață. Problematica rezidă în a identifica în ce măsură hotărârea autorităților medicale de a interna reclamantul într-o unitate de îngrijire medicală (Spitalul Neuropsihiatric Poiana Mare) care nu deținea facilitățile necesare pentru acomodarea acestuia date fiind infectarea sa cu virusul HIV-SIDA și dizabilitatea sa psihică reprezenta o decizie conformă cu obligațiile pozitive ale statelor în temeiul articolului 2 din Convenție. Conform jurisprudenței anterioare a Curții, în toate cazurile în care este necesară evaluarea calității asistenței medicale, se impune, în mod corelativ, ca spitalele (publice sau private) să adopte măsuri adecvate pentru protecția vieții pacienților, cu atât mai mult cu cât capacitatea pacienților de a-și proteja viața este limitată^[8].

Relevanța dreptului la viață circumscrie complexitatea corelativă a obligației statale de a acționa și/sau de a nu acționa. Astfel, Curtea va scruta nu doar acțiunile agenților statali cât și circumstanțele cauzei. În cazul în care persoanele aflate în custodie într-o unitate de îngrijiri medicale se găsesc într-o poziție vulnerabilă (din cauza dizabilităților sau a afecțiunilor de care suferă) iar autoritățile medicale cunosc sau ar fi trebuit să cunoască starea de vulnerabilitate excesivă a acestora, atunci, în temeiul obligației pozitive corelativă dreptului la viață, autoritățile trebuie să ia măsuri speciale de asigurare a unei protecții eficiente. Raționamentul exprimat de Curte în evaluarea situației lui Valentin Câmpeanu instituie o prezumție de încălcare a obligației pozitive a statelor corelativă garantării dreptului la viață în cazul în care, la scurt timp de la internarea pacientului (care, în pofida afecțiunilor cronice de care suferea, se afla în bună stare de sănătate la momentul internării) se produce decesul acestuia.

Din hotărârea Curții transpare ideea conform căreia conținutul obligației pozitive a statului corelativă cu garantarea dreptului la viață nu poate fi separat de promovarea, de către autoritățile medicale, a interesului superior al pacientului. În cauza analizată, elementele faptice produse subsecvent precum: ignorarea consimțământului pacientului pentru realizarea transferurilor succesive ale acestuia de la o unitate medicală la alta ulterior împlinirii vârstei de 18 ani; lipsa consimțământului pacientului cu privire la internarea sa la Spitalul Neuropsihiatric Poiana Mare; lipsa de informare și consultare a pacientului cu privire la îngrijirea medicală care i-a fost acordată, respectiv cu privire la posibilitatea de contestare a măsurilor medicale dispuse în privința sa – au condus la trecerea în subsidiar a interesului pacientului și prioritizarea posibilității efective de acomodare medicală a acestuia. Respectiv, în speță, Curtea reține că internarea domnului Câmpeanu într-o unitate care nu îi putea satisface nevoile de tratament având în vedere ca unic criteriu disponibilitatea acelei unități de a-l primi pe pacient concretizează desconsiderarea nevoilor și a consimțământului pacientului, acestea constituind cauze care, pe termen lung, au condus la decesul pacientului.

Dimensiunea substanțială a dreptului la viață se îmbină cu cea procedurală, autoritățile competente de la nivel național fiind în pasivitate cu privire la realizarea unei anchete efective a morții domnului Câmpeanu cu scopul de a-i trage la răspundere pe cei responsabili.

Este interesant de notat că, în accepțiunea Curții, obligația pozitivă a statelor de a asigura protecția dreptului la viață nu implică, de plano, o obligație de rezultat în sarcina acestora. Interacțiunea cu sistemul medical național implică, prima facie, ca autoritățile medicale să depună prudența și diligența necesare pentru a obține un rezultat favorabil sănătății fizice și psihice individuale, fără a fi ținute de rezultatul concret al restabilirii efective a stării de sănătate a pacientului. Din aceasta decurge, pe cale de consecință, obligația procedurală a statelor ca, în ipoteza producerii decesului pacientului urmare a spitalizării, autoritățile medicale să procedeze la efectuarea unei anchete efective. Cu titlu de exemplu, în cauza Ioniță vs. România^[9], Curtea reiterează faptul că obligațiile pozitive impuse statelor prin articolul 2 din Convenție implică obligația de a institui un sistem judiciar eficient și independent prin care cauza decesului unei persoane aflate sub responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății să poată să fie stabilită, indiferent dacă profesioniștii lucrează în sectorul public sau ca angajați în organizații private. În ipoteza în care încălcarea dreptului la viață sau la integritate personală a indivizilor nu este cauzată în mod intenționat de autoritățile medicale în prestarea activităților de serviciu, obligația statelor de a asigura o anchetă efectivă rezidă în acordarea victimelor o cale de atac specifică în fața instanțelor civile – fie singurală, fie cumulată cu alte căi de atac.

În condițiile internării medicale, obligația statelor de a garanta viața – ca valoare socială fundamentală- nu poate fi segregată de îndatorirea de a asigura respectul pentru demnitatea umană. În mod consecutiv, autoritățile medicale sunt ținute să răspundă pentru asigurarea condițiilor tehnice necesare în vederea furnizării de servicii medicale calitative, pentru îndeplinirea standardelor profesionale dar și pentru ralierea la cerințele etice și umaniste în prestarea serviciilor medicale către pacienți. Prevenția oricăror riscuri care ar putea interfera în exercitarea actului medical revine autorităților statale care trebuie să asigure, prin acțiuni sau prin inacțiuni, accesul egal și nediscriminatoriu la serviciile medicale.

Multiplele limitări și provocări care afectează sistemul medical românesc se cuvin să fie abordate în spiritul umanist al responsabilizării personalului medical și al conjugării eforturilor comune ale autorităților/instituțiilor publice și ale societății civile cu scopul susținerii reformelor care, în mod evident, sunt necesare, la nivelul sistemului medical românesc.