Cazurile Morgenstern și Tӧkés din perspectiva dreptului la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Una dintre principalele provocări adresate societăților democratice în contextul diversificării și multiplicării manifestărilor culturale este acomodarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților în climatul normativ și social de la nivel național.

Evenimente manifestate recent în societatea românească (elemente ale discursului bazat pe ură îndreptat împotriva reprezentanților mediului artistic evreiesc și restricționări legale adoptate de autoritățile române cu privire la arborarea steagurilor străine) denotă potențialitatea unui climat al intoleranței și xenofobiei. Simpla existență a normativului în domeniul egalității și nediscriminării nu este suficientă pentru garantarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Relevanța constă în asigurarea echilibrului optim între egalitate și incluziune – cea din urmă fiind presupusă de prima. Este clar că nu poate exista incluziune în afara egalității și nici în condițiile în care ar fi stabilite mai multe drepturi în favoarea aparținând minorităților decât în favoarea cetățenilor majoritari.

1. Identitatea persoanelor aparținând minorităților naționale și problema infracțiunilor bazate pe ură

De la început trebuie făcută o necesară distincție între dreptul la autodeterminare și dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale.

Dreptul la autodeterminare își află sediul materiei în articolul 1 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, respectiv din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale – acesta constând, prima facie, din determinarea liberă a statutului politic și asigurarea liberei dezvoltări economice, sociale și culturale.

În știința drepturilor omului, dreptul la autodeterminare îndeplinește o funcție dublă: pe de o parte, acesta constituie o condiție esențială pentru garantarea și respectarea efectivă a drepturilor individuale ale omului și pentru promovarea și consolidarea acestor drepturi iar, pe de cealaltă parte, reprezintă premisa de constituire a relațiilor prietenești dintre națiuni dat fiind faptul că impune obligații specifice Statelor Părți nu numai în legătură cu propriile lor popoare, ci și față de toate popoarele care nu au putut exercita sau au fost private de posibilitatea de a-și exercita dreptul la autodeterminare^[1].

Urmărind stabilirea granițelor teoretice dintre dreptul la autodeterminare al popoarelor și drepturile aferente minorităților naționale, Comitetul Drepturilor Omului trasează o distincție clară între cele două drepturi prin raportare la titularii acestora: dreptul la autodeterminare are valențe colective, aparținând popoarelor ca subiecte de drept în timp ce drepturile prevăzute în favoarea persoanelor aparținând minorităților naționale sunt exercitate în mod individual, pe baza apartenenței persoanelor la o comunitate etnică sau religioasă^[2].

În același sens, Comitetul explică corelația dintre cele două drepturi și modul corect de exercitare al acestora: exercitarea drepturilor cuvenite persoanelor aparținând minorităților naționale nu aduce atingere suveranității și integrității teritoriale ale unui stat; în același timp, drepturile cuvenite persoanelor aparținând minorităților naționale implică un mod de viață care este strâns asociat cu teritoriul unui stat și utilizarea resurselor sale, fiind evidentă legătura de conținut dintre dreptul la autodeterminare și drepturile minorităților naționale. Menținerea nucleului cultural al unei comunități este în strânsă conexiune cu acțiunile de consolidare a societății de apartenență: afirmarea identității respectivei minorități contribuie la proiectarea unei imagini coerente asupra comunității-gazdă^[3].

Comentariile Generale formulate de Comitetul Drepturilor Omului nu clarifică sfera de conținut aferentă celor două categorii de drepturi, limitându-se la distincții formale, constând în titularii acestora.

Problematica definițională nu este tranșată nici în legătură cu conceptul de minoritate națională, Declarația Națiunilor Unite are ca obiect drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice^[4] stabilind la nivel declarativ existența minorităților și obligația corelativă a statelor de a le proteja.

Spre deosebire de identificarea elementelor care sunt incluse în sfera de conținut a dreptului la autodeterminare față de care doctrina rămâne tăcută, drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sunt caracterizate de studiile doctrinare prin raportare la două categorii de factori: (1) obiectivi (existența unei etnii, a unei limbi sau a unei religii comune); (2) subiectivi (indivizii trebuie să se identifice ca membri ai respectivei comunități).

Elementul subiectiv constând în auto-identificarea individului ca parte a unei comunități etnice, religioase sau lingvistice, este amplu reglementat de articolul 3 din Convenția-cadru a Consiliului Europei privind protecția minorităților naționale^[5] astfel:

Fiecare persoană care aparține unei minorități naționale are dreptul să aleagă în mod liber să fie tratată sau să nu fie tratată ca atare și nu va rezulta niciun dezavantaj din această alegere sau din exercitarea drepturilor care sunt legate de această alegere. Persoanele aparținând minorităților naționale pot exercita drepturile și se pot bucura de libertățile care decurg din principiile consacrate în prezenta Convenție-cadru în mod individual, precum și în comunitate cu alții.

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, includerea unei persoane într-o comunitate minoritară este apanajul propriei sale voințe: depinde în mod direct de libertatea sa de a alege dacă aceasta se va recomanda ca aparținând minorității naționale respective și dacă va dori să fie tratată ca atare. În planul științelor juridice, principala consecință a faptului că identificarea unei persoane ca aparținând unei minorități naționale date este rezultatul direct al manifestării sale de voință conduce la realizarea teoriei autonomiei de voință în materie.

Astfel, aplicabilitatea principiilor și drepturilor decurgând din conținutul Convenției –cadru a Consiliului Europei privind protecția minorităților naționale asupra unui subiect de drept rezidă în decizia adoptată de respectiva persoană. Într-adevăr, teoria autonomiei de voință nu se fundamentează pe o alegere arbitrară exercitată de persoana în cauză, ci aceasta este inseparabil legată de criteriile obiective relevante pentru identitatea persoanei în cauză. În tot cazul, exercitarea libertății de voință a subiectului de drept nu poate conduce la crearea de dezavantaje juridice față de persoana respectivă. În sfera opțiunii persoanei este inclusă și posibilitatea de a decide dacă exercitarea drepturilor specifice minorităților naționale se va realiza în mod individual sau colectiv. Drepturile aparținând persoanelor incluse în cadrul unei minorități naționale rămân drepturi individuale indiferent dacă forma lor de exercitare va fi individuală sau colectivă^[6].

Constituția României prevede în articolul 6 dreptul la identitate, reglementând că statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, subliniind condițiile de asigurare a unui just echilibru între drepturile cetățenilor români și cele aparținând minorităților naționale. Astfel, deși dreptul la identitate al minorităților este garantat, acesta trebuie să fie exercitat în limitele necesare asigurării, în condiții de egalitate și nediscriminare, a drepturilor cetățenilor români. În alte cuvinte, recunoașterea și garantarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sunt operațiuni care nu se pot extinde în sensul în care acestea pot devansa drepturile și libertățile cetățenilor români.

Deci, măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.

Consacrarea la nivel constituțional a dreptului la identitate corespunzător persoanelor aparținând minorităților naționale nu determină de plano ocrotirea acestora din urmă la cel mai înalt nivel. În mod concret, la nivel național, respectul formal constituie atitudinea care însoțește manifestările spirituale specifice grupurilor minoritare, subzistând în stare latentă, spiritul intolerant. Climatul intoleranței este creat și menținut prin manifestări ostile față de istoria, tradiția, cultura, religia precum și orice alte elemente care construiesc nucleul particularităților unei minorități date. La nivel discursiv se conturează cele mai multe oportunități de a vulnerabiliza dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților.

Discursul bazat pe ură reprezintă, în opinia noastră, un catalizator al încălcărilor drepturilor corespunzătoare persoanelor aparținând minorităților naționale. Dacă discursul bazat pe ură constituie cauza primară a limitării formelor de manifestare a identității persoanelor aparținând minorităților naționale, infracțiunile motivate de ură reprezintă forma concretă de încălcare a drepturilor acestora.

O acțiune importantă întreprinsă în acest sens la nivelul Uniunii Europene cu scopul de a preveni, combate și descuraja rasismul și xenofobia este sintetizată în Decizia-cadru 2008/913/JAI^[7] a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal.

Urmând standardele instituite prin Acțiunea comună 96/443/JAI^[8], Decizia reiterează obiectivul european de a introduce discursul instigator la ură și consecințele sale în sfera ilicitului penal cu scopul de a consolida garanțiile juridice adiacente exercitării dreptului la identitate corespunzător persoanelor aparținând minorităților naționale. Inovația juridică introdusă în materie prin conținutul deciziei rezidă în domeniul amplu de reglementare, aplicându-se atât infracțiunilor săvârșite prin intermediul unui sistem informatic cât și infracțiunilor săvârșite de o țară din Uniune sau în folosul unei persoane juridice stabilite într-o țară din Uniune.

În cazul în care comiterea infracțiunii implică o persoană juridică, decizia-cadru furnizează criteriile privind modul de determinare a tragerii la răspundere penală a persoanei juridice culpabile.

În viziunea normativă stabilită de decizie, sunt susceptibile de a fi calificate drept infracțiuni comportamentele constând în: instigarea publică la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, credință, descendență sau origine națională sau etnică; infracțiunea menționată mai sus atunci când se săvârșește prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale; apologia în mod public, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale Internaționale, săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine etnică sau națională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau împotriva unui membru al unui astfel de grup^[9].

Rigurozitatea tratamentului penal aplicabil acestor fapte decurge inclusiv din faptul că actele procesual penale precum începerea cercetării sau a urmăririi penale a infracțiunilor rasiste și xenofobe nu sunt condiționate din punctul de vedere al procedibilității de plângerea prealabilă a victimei. Deci, oficialitatea actelor procesual penale are drept corolar responsabilizarea justițiabililor și a autorităților în sensul asigurării unui climat al umanismului propice manifestărilor identitare ale minorităților de tip cultural, spiritual, etnic etc.

Modificările cadrului normativ național în domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor motivate de ură și al discursului instigator la ură au avut loc gradual, în perioada anterioară adoptării Deciziei dar și în perioada imediat următoare.

Reținem că în perioada premergătoare adoptării Deciziei, la nivel național au fost adoptate reglementări specializate în scopul asigurării unor premise pertinente exercitării dreptului la identitate al minorităților naționale: cu titlu de exemplu, este reprezentativă Ordonanța de Urgență nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii^[10]. Articolul 1 reglementează scopul urmărit de legiuitor în elaborarea actului normativ: Pentru prevenirea și combaterea incitării la ură națională, rasială sau religioasă, la discriminare și la săvârșirea de infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, prezenta ordonanță de urgență reglementează interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.

Ulterior apariției Deciziei a fost realizată o modificare substanțială a cadrului normativ național prin amendarea Codului Penal Român^[11] care include, în varianta amendată, în sfera acțiunilor ilicite infracțiunea de Incitarea la ură sau discriminare: Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (art. 369). De asemenea, a fost revizuit conținutul infracțiunii de tortură (art. 282) prin introducerea variantei agravate de la litera „d”: tortura comisă pe un motiv bazat pe orice forma de discriminare precum și conținutul infracțiunii de abuz în serviciu (art. 297) care a fost extins prin inserarea alineatului 2 în temeiul căruia este stabilită în sfera ilicitului penal fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.

Deși constituie o premisă necesară afirmării dreptului la identitate persoanelor aparținând minorităților naționale, modificarea cadrului normativ național s-a limitat la a determina îmbunătățirea legislației – aspect care nu a condus de plano la respectarea efectivă a drepturilor omului.

În rândurile de mai jos vom evidenția unele situații discriminatorii ale persoanelor aparținând minorităților naționale și modul în care aceste situații au avut impact asupra dreptului la identitate.