Condiția femeii între înger și păcat. Drepturile femeii sub zodia religiei și a tradiției

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Femeia – ca subiect de drepturi în narativul drepturilor omului – a fost și este centrul polemicilor tradiționaliștilor care invocă elementul religios-cultural ca argument pentru validarea atingerilor, limitărilor și restricționărilor comise împotriva acesteia.

Înțelese și acceptate în mod imuabil și irefragabil, argumentele transmise pe filieră religioasă și culturală au reprezentat, de-a lungul timpului, mijloace de suprimare a drepturilor femeilor, care fac futile și superfluu dispozițiile legale și politicile publice având ca obiectiv implementarea, la nivel social, a egalității de șanse și tratament între bărbați și femei.

În rândurile ce urmează ne propunem să reflectăm, în lumini contrastante, viziunile atașate noțiunii de „cultură” și modul în care acestea pot afecta sau pot contribui la exercițiul efectiv al drepturilor femeilor. De asemenea, vom observa standardele internaționale și regionale (cu precădere Convenția de la Istanbul) adoptate în domeniu și vom analiza, prin lentilele culturii și religiei, ipostazierile femeii în planul social inclusiv prin raportare la realitățile naționale.

Răspunsul internațional la problema egalității de gen din perspectivă „culturală”

Transformarea comunității umane a presupus, în domeniul drepturilor omului, oscilații între afirmarea valorilor umaniste în mod universal, pe baze seculare și promovarea practicilor culturale – acestea fiind recunoscute ca „marcă identitară și religioasă” a comunităților umane. Temeiul cultural și cel religios au fost examinate cu atenție în doctrina drepturilor omului cu atât mai mult cu cât acestea au fost, de regulă, contrare bunăstării fizice și psihice a femeilor și copiilor, impunându-se prin încălcarea drepturilor acestora. Sesizând unele practici religioase și culturale ca o reală amenințare la adresa substanțialității drepturilor categoriilor vulnerabile menționate anterior, comunitatea internațională a instituit, cu ocazia celebrării Conferinței Internaționale privind Drepturile Omului de la Viena, din anul 1993, principiul drepturile femeilor sunt drepturi ale omului (Women’s Rights are Human Rights) evidențiind obligativitatea acordării de garanții egale în exercitarea drepturilor femeilor^[1].

Plasarea practicilor culturale și/sau religioase pe coordonatele respectării drepturilor femeilor implică o reconfigurare a modului de înțelegere a problematicii drepturilor omului: exempțiunea culturală în aplicarea standardelor și garanțiilor în materie umanistă nu se cuvine a fi validată în relație cu nici o categorie socială și, cu atât mai puțin, în relație cu cea a femeilor având în vedere poziția socială subordonată alocată, de-a lungul timpului, de factorii decidenți.

Înțelegerea drepturilor femeii în termenii de constante universale ale drepturilor omului este posibilă prin ralierea la o perspectivă dinamică de conceptualizare a culturii și prin evaluarea comprehensivă a identității individuale în relație cu identitatea colectivă. Caracterul evolutiv al culturii instituie obligativitatea individului de a transcende sensul static, imuabil al tradițiilor – asociat, de regulă, cu descendența religioasă și, implicit, ancestrală. Dinamismul cultural este, așadar, filonul de gândire care permite manifestarea identității comunităților culturale, păstrând, în egală măsură, nealterată garanția umanității membrilor săi.

Reflectând asupra raportului dintre identitatea culturală de grup și drepturile individuale, fostul Raportor Special ONU în domeniul drepturilor culturale, Farida Shaheed, menționa în raportul din anul 2012 că: Identitățile individuale promovează caracteristici care disting o persoană de alta, în timp ce identitățile colective privilegiază asemănările dintre membrii individuali ai unui grup; (…) Este de o importanță vitală ca indivizii să nu fie obligați să se identifice în ceea ce privește un aspect singular al identității lor, cum ar fi sexul feminin, sau proveniența dintr-un anumit mediu etnic, religios sau lingvistic. Toți indivizii sunt constituiți dintr-o diversitate de euri implicate într-o „stare constantă contradictorie de devenire, în care atât instituțiile sociale, cât și voințele individuale sunt profund implicate”^[2]. În aceste condiții, identitatea culturală a femeilor este un aspect dinamic care devine fără a avea o existență prestabilită.

În același sens, Navanethem Pillay, expert internațional în domeniul drepturilor femeilor și fost Înalt Comisar ONU pentru Drepturile Omului, susține teoria flexibilității valorilor culturale, afirmând, în conținutul Declarației de la 4 aprilie 2011 că demnitatea tuturor, indiferent de sex (…) este fundamentală pentru toate credințele și culturile. Desigur, vor exista întotdeauna persoane care ar nega universalitatea drepturilor noastre și ar căuta să folosească argumente ale tradiției și culturii pentru a se opune acestora. (…) Aceste persoane au atras atenția asupra practicilor dăunătoare pe care le consideră atribuibile în principal interpretărilor culturale ale preceptelor religioase sau care pot chiar intra în conflict cu religia. Raportorii speciali au recomandat adaptarea legislației pentru eliminarea practicilor discriminatorii sau dăunătoare și abrogarea legilor care încalcă drepturile femeilor. Ei au cerut penalizarea celor care efectuează aceste practici. Mai mult, acești experți independenți au arătat clar că, tulburător, unele dintre aceste practici sunt susținute de lideri religioși, state sau comunități și sunt foarte greu de contestat. De asemenea, au observat că femeile sunt în mare parte excluse din procesele decizionale ale majorității religiilor. Vocile lor sunt prea des absente din dialogurile dintre și între credințe și credințe. Savanții și experții au remarcat faptul că o separare clară între stat și autoritățile religioase ajută la egalizarea condițiilor de inserare socială pentru femei prin trecerea punctului de interes de la protecția unor drepturi la protecția tuturor categoriilor de drepturi care se cuvin tuturor – celor care sunt orientați spre religie și celor de opinii seculare^[3].

Depășirea limitelor culturale prin crearea unui normativ adecvat și funcțional a reprezentat o preocupare a experților ONU. Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a abordat problema restricționărilor culturale a drepturilor femeilor concretizate prin acte de discriminare și violență prin Recomandarea nr. 35. Textul Recomandării actualizează problematica violenței, subliniind că interzicerea violenței bazată pe gen a evoluat sub forma unui principiu de drept cutumiar internațional, fiind o preocupare constantă a statelor de a se implica în mod activ în prevenirea și combaterea practicilor care contravin protecției drepturilor femeilor. Pornind de la premisele avansate de Recomandarea nr. 19, Recomandarea nr. 35 identifică elementul cultural ca principala cauză a menținerii discriminării femeilor, recunoscând eroziunea cadrelor juridice și politice care vizează eliminarea discriminării sau violenței bazate pe gen, adesea justificată în numele tradiției, culturii, religiei sau ideologiei fundamentaliste^[4].

Recomandările și comentariile Comitetului CEDAW utilizează noțiunile de „tradiție”, „cultură”, „religie” în evaluarea limitărilor aduse drepturilor femeilor, în timp ce art. 5 din Convenția ONU asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei^[5] utilizează exprimări neutre care insinuează problema culturală, fără a o articula: „Statele părți vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru: a modifica schemele și metodele de comportament social și cultural al bărbatului și femeii, pentru a se ajunge la eliminarea prejudecăților și practicilor cutumiare”. În interpretarea doctrinară alocată articolului 5 din Convenție, termenul de cultură nu evocă doar practici tradiționaliste sau opresive ci se referă la totalitatea practicilor și obiceiurilor sociale, culturale care se impun a fi modificate în măsura în care dăunează drepturile femeilor^[6]. Cultura nu poate fi desprinsă de existența umană, aceasta reprezentând în dimensiunea sa elementară ansamblul de acțiuni umane întreprinse în scopul supraviețuirii. Astfel, participarea la viața culturală a societății implică un dinamism aparte, care se manifestă ca un proces viu și evolutiv în care toți indivizii participanți trebuie să își adapteze conduita la valorile resurgente urmare a interacțiunilor sociale. În contextul dat, drepturile femeilor vor constitui rezultatul evoluției și nu reminiscențele unei culturi monolitice.

Convenția de la Istanbul: abordarea directă a problemei culturale și a egalității de gen

La nivel regional european problematica drepturilor femeilor și a influențelor produse pe filieră culturală asupra acestora a fost reglementată în detaliu prin Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice^[7]. Actele de violență comise împotriva femeilor sunt așezate în relație logică de tip cauză-efect cu tiparele mentale și comportamentale care derivă din cultură, obiceiuri, tradiție. Este interesant de observat că dispozițiile Convenției acționează în mod bivalent, pe de o parte ocrotind drepturile femeilor în raport cu interpretările fundamentaliste ale religiei și elementelor de cultură și tradiție și pe de altă parte asigurând manifestările coerente și articulate ale actelor de spiritualitate și tradiție care sunt în consens cu drepturile femeii. Dispozițiile cheie ale Convenției de la Istanbul sunt observabile în dimensiunea referitoare la prevenirea actelor de violență precum și în dispozițiile care explicitează situațiile de încălcare a drepturilor femeilor sub forma crimelor de onoare, a căsătoriilor forțate, a mutilărilor genitale feminine etc. Cu titlu de exemplu, art. 12 alin. (5) stabilește că Părțile se vor asigura că obiceiul, cultura, religia, tradiția sau așa-numita „onoare” nu vor fi considerate drept justificare pentru orice acte de violență acoperite de sfera de aplicare a prezentei Convenții.

În lumina prevederilor cuprinse în Raportul Explicativ al Convenției de la Istanbul, reglementările cuprinse în art. 12 alin. (5) din Convenție instituie în sarcina Statelor Părți obligativitatea de a se asigura că legile lor naționale nu conțin dispoziții care să permită exempțiunea culturală în privința garantării drepturilor femeilor. Mai mult, această obligație se extinde la prevenirea oricăror declarații oficiale, rapoarte sau proclamații care acceptă violența pe baza culturii, obiceiurilor, religiei, tradiției sau așa-numitei „onoare”. De asemenea, dispoziția stabilește un principiu-cheie potrivit căruia interzicerea oricăruia dintre actele de violență prevăzute în Convenție nu poate fi invocată niciodată ca o restricție a drepturilor și libertăților culturale sau religioase ale făptuitorului^[8].

Dileme și tensiuni naționale în garantarea drepturilor femeii prin includerea elementului cultural

România a achiesat la prevederile Convenției de la Istanbul odată cu semnarea acesteia la data de 27 iunie 2014, Convenția intrând efectiv în vigoare la 1 septembrie 2016 urmare a ratificării la data de 23 mai a aceluiași an. „Internalizarea” Convenției de la Istanbul a adus în centrul reglementărilor naționale dilema concilierii elementelor circumscrise culturii, religiei, spiritualității cu respectarea drepturilor femeilor. Adaptarea reglementărilor naționale la exigențele Convenției de la Istanbul s-a produs în două sensuri: (1) recunoașterea importanței și protejării elementelor de cultură și tradiție în dezvoltarea personalității umane, respectiv (2) interzicerea justificărilor bazate pe cultură și tradiție în procesul de protejare și promovare a drepturilor femeilor.

Luând în considerare cele două premise de acțiune, Legea nr. 174/2018^[9] subliniază importanța culturii în definirea personalității umane, introducând în conținutul art. 4 lit. g) din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie reglementarea violenței spirituale, interzicând în mod expres următoarele: subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, interzicerea dreptului de a vorbi în limba maternă și de a învăța copiii să vorbească în limba maternă, impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.

Pe de altă parte, Legea nr. 174/2018 amendează Legea nr. 217/2003 cu o dispoziție având ca finalitate interzicerea expresă a exempțiunii culturale în problematica drepturilor femeii, introducând, la art. 4, după alin. (1), următoarea prevedere: în nicio formă și în nicio împrejurare, obiceiul, cultura, religia, tradiția și onoarea nu pot fi considerate drept justificare pentru niciun tip de acte de violență definite în prezenta lege.

Noul cadru normativ de la nivel național, adoptat în contextul ralierii la standardele Convenției de la Istanbul, este reflectat în primul Raport de țară^[10] transmis de România la GREVIO^[11] la data de 6 februarie 2020 și publicat la 10 februarie 2020. Raportul are ca obiectiv monitorizarea implementării Convenției, identificarea principalelor mijloace de transpunere a dispozițiilor Convenției și stabilirea domeniilor în care nivelul de implementare este deficitar. Fundamentul modificărilor normative determinate de transpunerea dispozițiilor Convenției de la Istanbul decurge din introducerea, la nivelul reglementărilor naționale, a noțiunii de violență de gen dat fiind faptul că, în configurarea teoretică a noțiunii de gen factorul cultural are un rol central. Legea nr. 178/2018^[12] modifică Legea nr. 202/2002 – sediul materiei în domeniul egalității de șanse și tratament între bărbați și femei – inserând în art. 4, o nouă teză conținută la litera l conform căreia prin violență de gen se înțelege fapta de violență direcționată împotriva unei femei sau, după caz, a unui bărbat, motivată de apartenența de sex. Violența de gen împotriva femeilor este violența care afectează femeile în mod disproporționat. Violența de gen cuprinde, fără a se limita însă la acestea, următoarele fapte: violența domestică, violența sexuală, mutilarea genitală a femeilor, căsătoria forțată, avortul forțat și sterilizarea forțată, hărțuirea sexuală, traficul de ființe umane și prostituția forțată. Definiția avansată pe cale legală stabilește semnificația violenței de gen în baza încălcărilor drepturilor femeilor comise în temeiul practicilor culturale (mutilare genitală feminină, căsătoria forțată, avortul forțat etc.), genul constituind liantul dintre (1) distincția culturală dintre femei și bărbați și (2) violența comisă de bărbați asupra femeilor în temeiul factorului cultural.

Dificultatea de a depăși concepția imuabilă despre cultură și tradiții și problematizarea creată în jurul ierarhizării culturii și drepturilor omului sunt aspecte care au afectat plenitudinea aplicării Convenției de la Istanbul. Primele tensiuni s-au cristalizat în legătură cu participarea Turciei – primul stat semnatar ala Convenției care, la data de 20 martie 2021 a comunicat, prin președintele Recep Tayyip Erdogan, intenția de a se retrage de la aplicarea dispozițiilor Convenției. Principalele motive invocate în decretul prezidențial rezidă în: (1) corelarea dispozițiilor referitoare la gen cu normalizarea homosexualității, respectiv în (2) surclasarea valorilor tradiționale turcești de către valorile și ideologiile occidentale^[13]. Motivarea hotărârii de retragere de la standardele și mecanismele stabilite prin Convenția de la Istanbul se fundamentează pe o interpretare (cel puțin!) extensivă a valorilor avansate de reglementările Convenției având în vedere că, expressis verbis aceasta nu face referire la manifestările identitare și de gen și nici nu promovează drepturile persoanelor LGBTQ+. Pe de altă parte, justificarea deciziei Turciei de a se retrage de la Convenție nu abordează problematica stringentă a violenței – care, de altfel, reprezintă domeniul central de reglementare al Convenției – și nici garanțiile suplimentare care urmează a fi acordate femeilor ulterior retragerii.

Interpretările unilaterale ale Convenției de la Istanbul promovate de Turcia precum și decizia acesteia de a se retrage de la aplicarea Convenției au produs un „efect de domino” la nivelul statelor părți, evidențiindu-se noi tendințe de îndepărtare față de obligațiile instituite de Convenție. Cu titlu de exemplu, Polonia invocă posibilele controverse determinate de interpretarea conceptului de „gen” și deteriorarea valorilor tradiționale ale vieții private și de familie, transmițând semnale în sensul în care va urma Turciei în procesul de renunțare la aplicarea dispozițiilor Convenției.

Susținând diversitatea și incluziunea în virtutea fundamentelor toleranței, solidarității și acceptării, autoritățile Consiliului Europei au subliniat necesitatea Turciei de a reconsidera decizia de retragere, luând în considerare argumentele pe care s-a întemeiat decizia inițială de ratificare. În opinia Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei, Dunja Mijatović, decretul prezidențial al Turciei publicat la 20 martie prin care se anunța retragerea din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței în familie este o decizie greșită. Subminează drepturile femeilor și trimite un semnal greșit tuturor femeilor din Turcia și nu numai; într-o perioadă în care femicidul și alte forme de violență împotriva femeilor sunt în creștere în țară, Turcia nu ar trebui să facă un pas înapoi și să-și reducă instrumentele de luptă împotriva acestui flagel^[14].

În România, deși nu este problematizată în mod direct aplicabilitatea Convenției de la Istanbul, condiția femeii prin raportare la dogmele religioase rămâne un subiect controversat reafirmat în discursul public în contextul declarațiilor reprezentanților Bisericii. Polemica dintre drepturile femeilor și elementele de cultură și religie se prezintă în două sensuri: (1) principiile neutralității și secularismului, consfințite prin dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) din Constituție, determină trecerea în plan secund a declarațiilor având conotații religioase referitoare la anumite categorii ale populației; (2) pe de altă parte, adeziunea la valorile creștine a majorității populației reprezintă, în continuare, un mijloc de validare a încălcărilor drepturilor femeilor la nivel național. În rândurile de mai jos vom analiza cazul declarațiilor de presă ale reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române în privința condiției sociale a femeii și a rolului acesteia în cadrul Bisericii.

Elementul religios: imuabilă subordonare a genului feminin sau obiect al evoluției permanente?

În societatea românească, Biserica Ortodoxă Română este ipostaziată ca depozitarul valorilor și tradițiilor comunității, acționând în sensul conservării și promovării acestora. Cu titlu de exemplu, în anul 2017, pe fondul acutizării crizei migrației și al dezbinării familiilor, Biserica a organizat, la data de 25 martie – cu ocazia celebrării Sărbătorii Bunei Vestiri, Marșul pentru Viață – Ajută Mama și Copilul. Ei depind de tine. Prezentând publicului larg nota de concept care a fundamentat evenimentul, Biserica Ortodoxă Română explicitează: În contextul fenomenului emigrației actuale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi îndeamnă pe toți părinții care lucrează în străinătate fie să ia copiii cu ei, fie să se întoarcă acasă la copii, întrucât aceștia suferă în mod deosebit din cauza lipsei prezenței fizice și afective a părinților. De asemenea, Sfântul Sinod îndeamnă la rugăciune, dialog și coresponsabilitate socială pentru a fi depășite stările conflictuale din societatea de azi^[15]. Reacția socială față de eveniment a fost pozitivă iar rezultatul a constat în sensibilizarea populației la rolul familiei în creșterea copiilor și în ordonarea societății.

În alte circumstanțe, declarațiile reprezentanților Bisericii au condus la controverse puternice, dat fiind faptul că au fost de natură să discrimineze unele categorii sociale și plasarea lor într-o postură subordonată. Este cazul declarațiilor Arhiepiscopului Tomisului Înalt Prea Sfințitul Teodosie care, într-o discuție despre condiția femeii în Biserică afirmă următoarele: “Nu este discriminare (că femeia nu are roluri importante în Biserică), este vorba de statutul bărbatului și al femeii. Sigur că nicio femeie nu poate fi preot și atunci e discriminare? De ce? Pentru că aceasta este condiția ei. Ea nu poate fi perpetuu într-o rugăciune, pentru că are condiția slăbiciunilor sale. Cum să fie discriminare? Aceasta este femeia. Ea a început păcatul și iată, se află cu această neputință pentru că ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că dacă n-ar fi fost păcatul, nu astfel s-ar fi înmulțit neamul omenesc, ci prin puterea cuvintelor dumnezeiești care le-a zis înainte de păcat: creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți Pământul. Ei nu își cunoșteau intimitățile înainte de păcat, erau îmbrăcați în har strămoșii noștri și atunci luați ceea ce v-am spus, femeii i s-a spus „În dureri vei naște fii”. Dacă nu păcătuia, nu ar fi născut în dureri”^[16].

În contextul dat, declarația abordează relaționarea dintre drepturile femeii în Biserica Ortodoxă Română și limitele atașate statutului său pe calea influențelor religioase. Situându-ne în perspectiva profană vizavi de explicațiile avansate de ÎPS Teodosie, tendința este aceea de a explica statutul femeii ca fiind evident subordonat și susceptibil de discriminare în temeiul unei „predestinări” care stabilește în mod ancestral și unilateral condiția feminității în contextul religios. Cu toate acestea, declarațiile ÎPS Teodosie nu exprimă, în mod omogen, conștiința religioasă ortodoxă, având în vedere faptul că un alt reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, ÎPS Calinic Argeșeanul, alocă o postură luminoasă femeilor deși se raportează la canoanele religioase. Mesajul postat de acesta prin intermediul rețelelor de socializare vine să sublinieze descendența divină a femeii și poziția sa de egalitate cu cea alocată bărbatului în construirea căii credinței ortodoxe în societate. Reproducem, în rândurile de mai jos, secțiunile pe care le apreciem ca reprezentative din discursul formulat de ÎPS Calinic Argeșeanul: Femeia, Înger pe pământ! Nu ascund bucuria ce mă cuprinde când am prilejul să scriu despre Femeie! Am mai scris despre această ființă dumnezeiască! Femeia, ca dar a lui Dumnezeu! (…) Iar acum voi încerca să scriu despre o altă minune, cea a răsplății întreite făcută de Dumnezeu Femeii prin aceea că: Au aflat cele dintâi despre Învierea lui Iisus Hristos; au văzut cele dintâi pe Iisus Cel înviat din mormânt și au dus cele dintâi vestea cea mare a Învierii lui Iisus, chiar ucenicilor Săi! Cum să nu rămâi fermecat de așa curaj, credință și dragoste manifestată pentru Iisus Învățătorul și Părintele iubitor? Femeile purtătoare de mir au rămas în istoria lumii ca cele mai curajoase și devotate ființe ca și mamele noastre, ca și soțiile devotate chemării speciale și gospodinele care țin în mâini și pe umerele lor destinele omenirii! Dacă Eva în Paradis a auzit osânda rostită de Dumnezeu – după căderea în păcat –, tot femeia va auzi cea dintâi vestea cea mare a izbăvirii din morți, prin Iisus Hristos Cel înviat! Astfel, Femeia este reabilitată pentru totdeauna și nu ne este îngăduit s-o considerăm obiect de batjocură. Cuvine-se cu adevărat ca bărbații să ocrotească Femeia pentru că este egală – de drept divin –, cu Bărbatul! Sfântul Apostol Pavel, spulberă pentru totdeauna mentalitatea din bătrâne veacuri, că femeia ar fi inegală bărbatului! Iată textul: „Nu mai este iudeu, nici elen, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus!” (Galateni 3, 28).

Analizând declarațiile antagonice emise de reprezentanți aceluiași cult vizavi de același subiect ajungem la concluzia (antamată de partea finală a declarației ÎPS Calinic) conform căreia femeii îi sunt alocate posturi diferite la nivelul Bisericii în funcție de interpretarea căreia i se afiliază emitentul: interpretarea statică, tradiționalistă sau cea evolutivă, dinamică. Așadar, discriminarea femeii în context religios nu constituie un act de drept divin care nu poate fi surmontat ci reprezintă, mai degrabă, rezultatul voinței umane distorsionate. Cele două opinii divergente ilustrează punctul de evoluție (tradiționalist sau modernist) în care se poziționează autorul în interpretarea statutului și a condiției femeii în religie, fiind eliminată ideea unei subordonări ancestrale, căreia femeia trebuie să i se supună în mod fatidic. Deși tradiționalul din canoanele religioase nu poate fi negat în relaționarea dintre sexe, acesta nu se cuvine totuși a fi absolutizat ci trebuie să fie evaluat în mod pertinent, în acord cu evoluțiile religioase și sociale ale umanității.

Afirmațiile controversate ale ÎPS Teodosie au fost scrutate din punctul de vedere al caracterului discriminatoriu de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care a abordat problematica din perspectiva segregării dintre stat și Biserică, subliniind, într-un comunicat de presă că: (…) în astfel de cazuri cum este cel supus analizei (doar în acest caz concret ce constituie obiectul plângerii), în temeiul libertății religioase și a principiului autonomiei cultelor recunoscute de statul român, revine acestora din urmă să aprecieze și să-și aplice propriile regulamente atunci când un ierarh, în exprimarea libertății de conștiință și religioasă, poate aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în speță dreptului la demnitate a femeilor^[17].

Deși principiile neutralității și secularismului sprijină poziția adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu poate fi trecut în registrul neutralității modul în care declarațiile emise de ÎPS Teodosie au afectat poziția femeii în mentalul colectiv al societății. Opinia unui reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române care poate aduce atingere demnității unei categorii sociale vulnerabile (precum cea reprezentată de segmentul feminin al populației) nu poate fi acceptată de plano cu atât mai mult cu cât aceasta este supusă unei atente scrutări de către alți reprezentanți religioși care exprimă opinii totalmente divergente. Modelarea mentalului colectiv în sensul deschiderii către alteritate și a manifestării toleranței și receptivității către diversitate se poate realiza inclusiv pe calea opiniilor exprimate de Biserică. În acest sens, se impune nuanțarea interpretărilor personale ale normelor religioase și ralierea lor la tendințele de evoluție ale societății.

Până la urmă, o abordare care se îndepărtează de o dogmă religioasă strictă și ermetică, ce ia în considerare evoluțiile spirituale ale societății omenești pe toate palierele ei, și cu deosebire în materia statutului și a drepturilor fundamentale ale omului, este în concordanță, în ultimă instanță, și cu obiectivele și preceptele esențiale ale oricărei religii ce plasează același om în centrul preocupărilor lor.