Probleme ridicate de planurile de reorganizare multiple

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

5. Din punct de vedere procedural, deși instanța de fond concluzionează că, în temeiul art. 45 alin. (1) lit. n), corelat cu art. 48 alin. (7), contestația este considerată întemeiată, textul de la art. 137 precizează expres că adunarea generală se va ține într‑un interval de 20‑30 de zile de la publicarea anunțului, fără a face vreo referire, cum este cea cuprinsă în art. 48 alin. (1), care are în vederea convocarea prin BPI, că trebuie să cuprindă ordinea de zi a acesteia și minimul de depunere al acesteia cu 3 zile înaintea datei la care trebuie efectuată publicarea, deci concluzia nulității absolute a hotărârii adunării generale față de încălcarea principiului transparenței a fost greșit admisă.

6. Aserțiunea, validată în această speță, în sensul că unii dintre creditori nu au înțeles sau cunoscut faptul că se votează două planuri și care, de asemenea, ar conduce la anularea hotărârii, este lipsită de fundament legal, atât din prisma absenței calității de reprezentant a contestatoarei – creditoarea care a depus planul –, cât și a nedovedirii unei vătămări^[11].

7. Opinia majoritară apreciază că a stat la baza deciziei aplicarea greșită a prevederilor art. 137‑138, însă sentința a dispus admiterea demersului pentru motivele cuprinse în art. 48 din Legea nr. 85/2014.

8. Practica judiciară consideră că votul cate­goriei nedefavorizate, care urmează a‑și recupera creanța în termen de 30 de zile de la implementarea planului de reorganizare, este prezumată de lege a fi în favoarea planului ce cuprinde o astfel de măsură, dacă nu există o manifestare de voință expresă din care să rezulte contrariul^[12], astfel că și în speța de față corect s‑a procedat la aprecierea acestuia ca fiind vot negativ, în privința aprobării planului creditoarei, deoarece:

a) poate fi considerată că a acceptat pla­nul numai acea creanță nedefavorizată care nu a fost prezentă și nu a exprimat un vot asupra planului, astfel că planul nu va fi considerat acceptat în situația în care creditorul titular votează împotriva planului, în adunare sau prin scrisoare;

b) legea instituie o prezumție relativă de acceptare a planului, considerând că planul este acceptat de creditorul ce deține o creanță nedefa­vorizată numai în situația în care acesta nu se prezintă și nu votează, în această ipoteză, în opinia legiuitorului, tăcerea creditorului valorând acceptare;

c) potrivit  1.196 alin. (2)C. civ.: „Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări”. Întrucât tăcerea reprezintă inacțiunea destinatarului și legea acordă valoare de consimțământ, în cazuri excepționale, doar tăcerii, nu se poate reține că are valoare de acceptare și actul prin care destinatarul înfrânge actul tăcerii și se manifestă;

d) a admite contrariul înseamnă a încălca principiul libertății de exprimare și, totodată, a goli de conținut dreptul de vot. Practic, în acest caz, ar însemna că legea suprimă nu doar efectele tăcerii, ci și efectele actului contrar prin care titularul dreptului se manifestă, situație în care nu se mai poate susține că dreptul de vot mai are conținut. Cu alte cuvinte, prin efectul legii, doar tăcerea prezumă acceptare, nu și actul prin care creditorul se manifestă. Votul împotrivă nu poate fi considerat tăcere;

e) cu atât mai mult, în cazul în care un plan de reorganizare cuprinde măsuri contrare legii și ordinii publice, nu se poate prezuma că acesta este acceptat de un creditor prin efectul legii, chiar dacă acesta „tace”;

f) un creditor nu poate fi „silit” să accepte un plan de reorganizare în nicio ipoteză, nici chiar în cazul în care planul cuprinde măsuri legale și viabile;

g) legea insolvenței îl protejează pe debitorul aflat în dificultate, dându‑i șansa să conceapă un plan și să încerce să‑i convingă pe creditori că pot să se redreseze și că pot plăti eșalonat creanțele, însă acestui drept nu‑i corespunde și obligația creditorului de a accepta planul și de a nu cere lichidarea imediată, atunci când nu este de acord cu vreo amânare a plății, considerând că măsurile propuse prin plan sunt nelegale și sporesc riscul neachitării creanței și al agravării stării de insolvență;

h) or, în cauză nefiind de acord cu planul de reorganizare (al creditorului), considerându‑l nelegal și neviabil, creditorul a votat împotriva planului, neputând să fie astfel reținut că planul a fost acceptat de acest creditor prin efectul legii^[13].

9. Orice recalculări ale procentelor de vot, în apel, sunt inutile și lipsite de temei legal, rezultatul fiind cel consemnat, în sensul că numai planul propus de debitoare a fost votat, iar cel propus de creditoare nu a beneficiat de susținerea niciunei categorii de creditori (susțineri privitoare la modul în care recalcularea procentelor cu care s‑a votat sau s‑ar fi putut vota nu sunt cuprinse nici în apel, nici în întâmpinare și nici în încheierea de amânare a pronunțării din data de 24.11.2021; ca urmare, aceste considerente excedează limitelor învestirii instanței).

 6. Dezvoltarea problemelor de drept analizate

Principala problemă care a stat la baza formării viziunilor diferite în privința aprobării sau a respingerii planurilor de reorganizare a fost aceea a satisfacerii criteriilor de previzi­bilitate, cunoaștere și vot informat în procedura de exercitare a voturilor față de cele două planuri de reorganizare.

Cristalizarea unui procent relativ apropiat de cel decident, fie în sensul aprobării, fie în cel al respingerii unui plan de reorganizare, nu poate fi însă explicată, ca o primă poziționare în analiză, doar în temeiul lipsei de previzibilitate sau al necu­noașterii, întrucât procedura insolvenței pune la dispoziția părților instrumente specifice, dedicate special etapei de publicitate, convocare și vot în privința planului de reorganizare.

Principalul argument pe care îl aducem în acest sens derivă din structura diferită sub care se formează decizia masei credale în situația voturilor asupra planului/planurilor de reorganizare.

Astfel, procedura insolvenței este gândită ca o procedură fluidă, a cărei continuitate trebuie asigurată, tocmai de aceea legiuitorul reglementând o variantă facilă în scopul luării deciziilor uzuale și necesare în procedură.

În acest sens, dispozițiile art. 49 alin. (1) stabilesc că: „Cu excepția cazurilor în care legea cere o majoritate specială, ședințele adunării creditorilor au loc în prezența titularilor de creanțe însumând cel puțin 30% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil manifestat expres al titularilor majorității, prin valoare, a creanțelor prezente cu drept de vot.”

Pe această linie de gândire, subsumată cerinței de continuitate în implementarea unei proceduri esențialmente legale, au fost edictate și dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. o), care constituie instrumentul de substituire a pasivității creditorilor în procedură.

Cu toate acestea, decizia de a acorda debitorului sau, după caz, activității sale, șansa unei reorganizări, are la bază o altă concepție decât aceea de asigurare a continuității/fluidității procedurii judiciare.

Reorganizarea nu este obligatorie.

Per a contrario, ceea ce este obligatoriu într‑o procedură de insolvență este, de exemplu, vânzarea bunurilor în cazul lichidării. Cu alte cuvinte, este firesc că, atât timp cât există creanțe neîndestulate, procedura de lichidare trebuie să‑și urmeze cursul, până la obținerea finalității sale. Bineînțeles că și alte exemple pot fi găsite relevante.

Însă reorganizarea este o opțiune, în primul rând, una a debitorului, echivalentul acordării „șansei”, iar în al doilea rând, o materializare a capacității de exercițiu a drepturilor „credito­rilor îndreptățiți” să participe la procedură.

În acest sens, literatura juridică^[14] a considerat că: „În ceea ce privește valoarea juridică a tăcerii, adică a neexprimării unui vot în privința planului de reorganizare, considerăm că numai o manifestare expresă, în sensul unui vot pozitiv, poate să valoreze vot. Singura excepție de la această regulă o constituie votul prezumat, aplicabil în cazul creanțelor care se vor achita în termen de 30 de zile de la confirmarea planului sau în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă. În cazul acestora, votul negativ sau chiar lipsa unui vot este considerată acceptare, ca efect al fixării acestui termen de 30 de zile pentru plată sau, în cazul contractelor de credit sau de leasing în derulare, prin respectarea termenelor deja asumate.”

În același sens este și recenta Decizie nr. 28/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[15], care a avut a analiza posibilitatea judecătorului‑sindic de a substitui votul creditorilor „pasivi” în privința unui plan de reorganizare supus, repetitiv, sistemul de vot în cadrul adunării creditorilor având acest obiect.

Relevante în sprijinul celor de mai sus sunt considerentele (103) și (105) ale Deciziei nr. 28/2022:

„103. Totuși, o asemenea atribuție a judecătorului‑sindic trebuie exercitată numai atunci când legea obligă la obținerea acordului/aprobării adunării creditorilor sau comitetului creditorilor pentru săvârșirea unui act de procedură de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, după caz, iar creditorii, legal convocați, ignoră rolul pe care îl au în cadrul procedurii colective și nu își dau concursul la două ședințe consecutive având aceeași ordine de zi. Aceasta a fost situația avută în vedere de legiuitor pentru care s‑a reglementat, prin actuala Lege‑cadru a insolvenței, posibilitatea conferită judecătorului‑sindic de a substitui pasivitatea decizională a creditorilor.”

„105. Prin urmare, dacă creditorii nu aprobă, indiferent din ce motiv, fie pentru că planul nu a fost acceptat [(i) în cazul în care sunt cinci categorii, de cel puțin trei dintre categoriile de creanțe menționate în programul de plăți, dintre cele prevăzute la art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, cu condiția ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul și ca cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul sau (ii) în cazul în care sunt trei categorii de creanțe, de cel puțin două categorii, cu condiția ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul și ca cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul, (iii) iar în cazul în care sunt două sau patru categorii, de cel puțin jumătate din numărul de categorii, cu condiția ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul și ca cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul], fie pentru că votul asupra planului nu a putut fi exprimat din lipsă de cvorum, consecința acestui fapt este aceeași: judecătorul‑sindic va decide, prin sentință, intrarea în faliment, fiind incidentă ipoteza de la lit. c) pct. A a primului alineat al art. 145 din Legea nr. 85/2014 – niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat.”

Pe de altă parte, raționamentul de mai sus, astfel cum subliniază și Înalta Curte de Casație și Justiție, se sprijină și pe modul diferit în care este construit sistemul de vot în cadrul unui plan de reorganizare.

Dacă în adunările ordinare de creditori decizia este impusă prin votul majorității, pentru trecerea unui plan de reorganizare, în cadrul adunării speciale a creditorilor, ceea ce contează sunt categoriile de creditori. De altfel, singura „utilitate” a categoriilor de creditori, reglementate prin dispozițiile art. 138 alin. (3), se regăsește în cadrul votului asupra planului de reorganizare, având reflexia corespunzătoare sub aspectul asigurării tratamentului corect și echitabil.

Sintetizând rolul major al formării claselor, doctrina juridică a subliniat astfel că „un plan de restructurare poate fi considerat un contract încheiat între clasele de creditori”^[16].