Probleme ridicate de planurile de reorganizare multiple

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Rolul categoriilor de creanțe este acela de a scădea presiunea în privința ponderii matematice a voturilor prin raportare la totalul masei credale, în beneficiul disipării lor în clase, cu formarea unei majorități decidente în interiorul acestora^[17].

Tocmai de aceea, verificarea existenței unui procent din totalul masei credale, ca argument într‑un sens sau altul, raportat de soarta planului de reorganizare, nu este neapărat concludentă, pentru că, exceptând pragul minimal de 30%, clasele de creditori sunt cele care decid, chiar dacă, în interior, procentul majorității în clasă, raportat la masa credală în ansamblu, este redus.

Mai departe, prezumția de cunoaștere instituită prin dispozițiile art. 137 alin. (4) este un instrument distinct în analiza comportamentului creditorilor în procedura de vot, pentru că reflectă modul în care transpune legiuitorul în procedură, raportat la subiectul de drept destinatar (incertitudinea cunoașterii conținutului planului/data de exprimare a votului), faptul cunoscut, vecin și conex al cunoașterii publicării anunțului despre plan.

Or, în cazul de față, dacă admitem că scopul normei conținute de dispozițiile art. 137 alin. (1) este aducerea la cunoștință participanților la procedură despre data ținerii adunării creditorilor care va vota asupra planului de reorganizare, rezultă că, odată atins acest deziderat, data rămâne unică, nemaiputând forma obiect al vreunei suplimentări, tocmai datorită regulii imperative a unicității adunării creditorilor, care va vota în privința planurilor de reorganizare.

Cu alte cuvinte, privită din perspectiva unui plan singular, dacă norma juridică satisface exigențele de previzibilitate și transparență, atunci, cu atât mai mult, transpunerea sa în perspectiva planurilor de reorganziare multiple nu poate schimba datele problemei, în sensul inutilității repetabilității informației, atât timp cât, oricum, nu se poate acționa altfel.

Tocmai de aceea, un plan de reorganizare depus ulterior, intrând în concurs cu primul deja înregistrat, se subsumează automat aceleiași date de convocare a adunării.

Aceasta este consecința constatării, în mod corect, a caracterului imperativ al regulii unicității adunării creditorilor privind votarea planurilor de reorganizare multiple, consecință care lipsește de obiect repetarea convocatorului, și în raport de un al doilea sau chiar de un al treilea plan de reorganizare.

Odată fixată o dată în privința adunării de creditori care va vota în privința primului plan, ex lege, această dată este consec­vent aceeași, indiferent de numărul planurilor de reorganizare care pot fi depuse.

Ca efect direct al caracterului imperativ al normei conținute de art. 138 alin. (6) – „în aceeași ședință”, deci de la care nu se poate deroga –, gradul de previzibilitate în privința drepturilor creditorilor, în exercitarea dreptului de vot, nu poate fi în mod rezonabil afectat, creditorii cunoscând, ex lege, regula unicității adunării.

De asemenea, consecutiv, prezumția de cunoaștere derivată din dispozițiile art. 137 alin. (4) este activată la momentul publicării în BPI a (i) datei și a (ii) conținutului planului, elemente considerate de legiuitor a reprezenta standardul minimal necesar, de la complinirea căruia funcționează, în mod independent, obligația de diligență în sarcina creditorilor interesați.

Față de prezumția cunoasterii planurilor de reor­ga­nizare, creditorii sunt îndreptățiți să se pronunțe, dacă doresc, și cu privire la ordinea votării planu­rilor, acesta fiind corolarul legal intrinsec al unicității votului pe planuri, dedus tocmai de situa­ția atipică a planurilor de reorganizare multiple.

De asemenea, ordinea votării planurilor a fost implicit aprobată în cazul de față, în ordinea care a figurat în procesul‑verbal, pentru că (i) toți creditorii care au exprimat voturi au stabilit expres care este planul pe care îl votează sau îl resping; (ii) aplicând rezultatul simetriei juridice și indiferent de ordinea votării, rezultă că un singur plan de reorganizare a fost aprobat de către categoriile de creditori, ca atare acesta este singurul plan confirmabil de către judecătorul‑sindic.

Aplicând principiul tranzitivității, înseamnă că finalitatea ar fi fost aceeași, indiferent de ordinea votării planurilor, selecția fiind una clară.

În privința prezumției de vot pozitiv, stabilită de art. 139 alin. (1) lit. E, considerăm că situația specifică a planurilor de reorganizare multiple obligă la aplicarea acesteia doar în situația unei pasivități, adică a lipsei de reacție, pentru că exercitarea votului față de un plan (mai mult chiar, respingerea expresă a celuilalt) nu poate conduce la concluzia susținerii de către un participant la procedură a două sau mai multe planuri.

Ieșind din zona pasivității, creditorul îndreptățit optează, astfel încât opțiunea trebuie să‑i fie permisă ca exercitare a voinței, neputându‑se accepta ca același creditor să aprobe, prin efectul prezumției, două planuri, deși creditorul a exercitat selecția.

Mai multe argumente pot fi subsumate acestui raționament:

a) Trebuie plecat, la origine, de la conceptul originar al reorganizării, care este acela al unei alternative superioare

Aceasta este și filosofia sub care a fost sedimentat și a evoluat conceptul „următoarei alternative optime”, concept promovat prin Directiva privind cadrele de restructurare, care are în vedere faptul că între scenariul falimentului și cel al soluției de restructurare avută în vedere trebuie identificată „Varianta B”, adică „scenariul următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu ar fi confirmat”, scenariu care poate fi inclusiv falimentul.

Creditorii sunt încurajați astfel să susțină restructurarea, tocmai pentru că aceasta este prezentată ca fiind una superioară alternativei optime.

Însă, atât timp cât alternativa optimă trebuie identificată, nu putem admite existența unei pluralități de alternative^[18] optime, ci a uneia singure.

Tocmai de aceea, creditorii, dacă își manifestă beneficiul (iar nu obligația) deciziei, optând pentru identificarea alternativei optime față de faliment, nu fac altceva decât să certifice singularitatea acesteia.

b) Fiecare dintre cele două (sau mai multe) planuri de reorganizare transpun o ofertă de a contracta. Dacă există un concurs de oferte în contractare, dar acestea diferă în substanța lor, raportul juridic este format prin întâlnirea acceptării față de oferta care, în viziunea (subiectivă) a creditorului, îi materializează „optim” interesele.

Dispozițiile art. 1.188 alin. (1) C. civ. prevăd că: „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.”

Corelativ, acceptarea unei oferte trebuie să fie concordantă cu specificul clar determinat al acesteia, art. 1.196 alin. (1) teza I C. civ. stabilind astfel: „Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei.”

Distincția este una subtilă, pentru că vine nu doar din acordarea unui tratament creanței defa­vorizate, dar și din integrarea acestuia în cadrul larg, distinct al Planului A, raportat la modul în care, în temeiul aceluiași tratament (în principiu), este integrată în alt Plan, adică Planul B.

În acest sens, doctrina juridică civilistă^[19] a subliniat necesitatea distincției în privința specificul ofertei acceptate: „Acceptarea trebuie să vizeze oferta așa cum aceasta din urmă a fost formulată, de vreme ce doar astfel se poate încheia contractul, după cum prescrie art. 1.182 alin. (1) C. civ.”

Or, Planul A diferă de Planul B, ca atare elementul de distincție trebuie raportat la oferta de apartenență a acceptării. În acest sens, vechea doctrină civilistă^[20], încercând să argumenteze izvorul creator de drept al actului unilateral de voință, a susținut astfel: „Așadar, nu o voință unilaterală ambulatorie este generatoare de efecte juridice prin ea însăși, ci numai o voință care, întâlnindu‑se cu o altă voință (a acceptului ofertei), pot da naștere împreună unui raport de drept. Teoria declarației unilaterale de voință, ca act creator de efecte juridice obligatorii pentru emitentul voinței, este contrazisă de inaptitudinea de a genera efecte, dacă nu se întâlnește cu o altă voință concordantă. Nu voința singură produce efectul, ci adeziunea altei voințe la acea propunere făcută de emitentul celei dintâi.”

Iar din perspectiva unei restructurări, creditorul – destinatar direct al efectelor acesteia – trebuie lăsat să opteze dacă există două sau mai multe opțiuni – adică planuri de reorganizare – pentru că fiecare dintre acestea este diferită. Modalitatea de executarea unei obligații, dacă are alternative, trebuie să fie decisă de creditorul al cărui raport juridic cu debitorul este novat, efect al acceptării unui anumit plan de reorganizare.

Putem admite că, raportat la modalitatea concretă în care este construită prezumția de acceptare din partea creanțelor nedefa­vorizate („vor fi considerate creanțe nedefavorizate și vor fi considerate că au acceptat planul”), un standard al unei oferte considerate de plano acceptabile de către creditor întrunește necesarul de exigență al tratamentului corect și echitabil, neimpunându‑se, din această cauză, necesitatea verificării pe fond a acestuia.

Însă pluralitatea planurilor de reorganizare în raport de care, individual, este întrunit acest standard, dar diferă în conținutul implementării sale (modalități concrete de reorganizare etc.), necesită nuanțarea soluției.

Este adevărat faptul că plata în 30 de zile de la confirmarea planului, ca una dintre cele două ipoteze de materializare a ipostazelor „creanțelor nedefavorizate”, conferă un grad ridicat de certitudine, în teorie, a încasării creanței^[21].

Mai clară din perspectiva analizată este ipoteza plății creanțelor „în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă”, pentru că aici factorul „timp” este decident, în această ipoteză exercitarea unui vot de către creditori fiind corolarul exprimării opțiunii viabilității planului.

În plus, aplicarea unei prezumții de vot în privința categoriei creditorilor defavorizați funcțio­nează în condițiile existenței deja a unei stări de insolvență, circumstanță care, în condițiile dreptului comun al obligațiilor, ar îndreptăți credi­torul interesat, mai mult decât o simplă stare de difi­cultate, în activarea decăderii debitorului din beneficiul termenului, conform dispozițiilor
art. 1.417 alin. (1) C. civ.: „Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr‑o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea credito­rului sau nu constituie garanțiile promise.”

Însă protecția oferită de procedura de insol­vență, prin dispozițiile art. 123 alin. (1), exclude, pentru debitor, riscul de a fi decăzut din termenul de executare a obligației (prin raportare la teza „în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă”).

Dar tocmai pentru acest motiv, exercițiul votului acestui creditor, cu predilecție din perspectiva alegerii acelui plan care îi satisface mai exigent propriile interese, credem că trebuie recunoscută.

c) Rămânerea în pasivitate a creditorului poate explica funcționarea prezumției de vot pozitiv în privința unuia sau chiar a mai multor planuri de reorganizare. Abandonarea pasivității și exercitarea unui vot selectiv decident nu permite menținerea prezumției, pentru că lipsește de valoare manifestarea de voință în sine.

Este adevărat și faptul că, teoretic, se poate ajunge la situatia în care, din patru categorii disponibile, două categorii votează expres pentru Planul A, iar celelalte două votează expres pentru Planul B.

Ambele ipoteze trebuie să fie confirmate de procentul minimal de 30% din totalul creanțelor, astfel încat departajarea ar trebui, cumva, soluționată, pentru că un singur plan este confirmabil.

Însă prin „vot expres” excludem prezumția, pentru că ieșirea din pasivitate a creditorului în favoarea căruia prezumția putea fi exercitată conduce la exprimarea unei manifestări de voință în direcția acelui plan de reorganizare care îi satisface propriile interese.