Discursul domnului Mircea Duțu în cadrul Conferinței Naționale de Dreptul Urbanismului și Amenajarea Teritoriului

Vă mulțumesc doamnă profesor, domnule decan, onorată asistență! Îmi face o deosebită plăcere să particip la conferințele dvs. pentru că sunt legate de una dintre disciplinele științifice căreia i-am consacrat mare parte din activitatea mea științifică.

Îndrăznesc să spun că am fost printre primii în domeniu și constat cum se afirmă: din păcate, destul de greu. Dacă începând din 1990 problematica dreptului mediului s-a impus rapid ca ramură de drept și disciplină științifică, în privința dreptului urbanismului lucrurile au fost mai complicate. Încă suntem într-o perioadă în care asemenea cursuri nu se organizează și nu se desfășoară cu precădere în cadrul facultăților de drept. Sunt două domenii în care conexiunile dintre reglementarea juridică și științele nesociale sunt deosebit de puternice. La noi, evoluțiile în privința celor două ramuri de drept – mediu și urbanism – au fost oarecum contrare în comparație cu ceea ce s-a întâmplat în alte țări. Și iau ca model, de pildă, Franța.

De multe ori când citești un curs sau un tratat de Dreptul Mediului francez constați că în acest domeniu, un rol preponderent nu îl au inginerii, biologii, aparținătorii științelor dure și că rolul juriștilor nu este unul secundar, acela de a topi, decanta, concluziile juridice ale datului științifico-tehnic.

În domeniul urbanismului din Franța asistăm, la preeminența juriștilor! Vă mărturisesc faptul că în ultimii aproape 20 de ani, de când particip la conferințele internaționale și la reuniunile organizate de specialiștii francezi, de obicei administrativiști de primă mână, mulți dintre ei cu responsabilități în cadrul consiliului de stat sau al universităților, colaborarea cu arhitecții nu este atât de strânsă încât să presupună o prezență simultană și o conlucrare directă. Asta și poate că reglementarea franceză s-a sedimentat de mai mult timp și a reușit să se autonomizeze de această dependență tehnico-științifică.

În acest context, astăzi, aș dori să emit doar câteva idei, deopotrivă din perspectiva posibilității de evoluție a conferinței dvs., a dreptului urbanismului. Faptul că suntem deja în cadrul aceluiași an la a doua ediție ne arată că problemele s-au acumulat și au nevoie de dezbatere și de soluții comune. În același timp, observ însă ceva. Suntem încă la început în perioada de acumulare cantitativă. Primul pas ar fi să găsim o tematică comună în jurul căreia să ne adunăm cu toții și să dezbatem. Pentru că acum faptul că sunt atâtea probleme acumulate care n-au fost discutate împreună și le aducem în discuția acestei conferințe face să nu existe o tematică generală de raportare. În al doilea rând, permanentizarea lor, fără îndoială, că va conduce la sporirea în valoare.

Referitor la problematica teoretică poate ne vom propune, dincolo de aceste aspecte jurisprudențiale să încercăm să mergem mai departe la concepte, la noțiuni de dreptul urbanismului. Noi suntem încă în „etapa copilăriei” acestor ramuri de drept, undeva prin anii ’50 în Franța, când amenajarea teritoriului coabita cu urbanismul și dreptul construcției. Pe măsură ce legislația s-a maturizat, dezvoltarea socială a crescut și democrația s-a accentuat, cele trei ramuri de drept s-au desprins, pentru că ele sunt vecine, dar nu se confundă și ele nu pot să locuiască în cadrul aceluiași apartament conceptual-științific. Sunt ramuri diferite, care aparțin diviziunii fundamentale de drept public privat. Dreptul construcțiilor, prin excelență este drept privat, are și elemente de drept public. Dreptul urbanismului este prin excelență drept administrativ, iar în ceea ce privește amenajarea teritoriului este mai degrabă o politică publică, este adevărat din perspectiva instrumentelor urbanistico-arhitecturale.

Urbanismul, la rândul lui, poate să găsească înțelesuri și aprofundări din perspectiva urbanistică arhitecturală, dar urbanismul sesizat de drept este numai acela care semnifică intervenția autorității publice în vederea organizării, ocupării și utilizării terenului, a spațiului. Așa, dacă vreți, putem să mergem mai departe – francezii au și dreptul arhitecturii, care este raportarea dintre dreptul arhitecturii, dreptul construcției și dreptul urbanismului. Se vorbește într-o sinteză, arătând interdependența ramurilor și disciplinelor cunoașterii în această privință, despre Drept imobiliar. Există revista de Drept Imobiliar, în care găsim laolaltă probleme de urbanism, de dreptul construcțiilor, de amenajarea teritoriului ș.a.m.d.

Nu în ultimul rând, s-a lansat în 2017 de către un celebru profesor, existența unui drept al orașului, din perspectiva faptului că la intersecție sunt anumite probleme care scapă acestor ramuri, pe care le studiem într-o măsură mai mare sau mai mică la universitate sau le aprofundăm în cadrul consultanței pe care o acordăm. Observăm că, din ce în ce mai mult, acest caracter integrator cere o cât mai mare specializare.

Nu în ultimul rând, și asta o spun cu un fel de mândrie, toate încep să se topească în dreptul mediului și se vorbește tot mai mult despre faptul că urbanismul este, într-un fel, o anumită dezvoltare specifică a dreptului mediului; dacă îi mai adăugăm acum și dimensiunea dreptul climei, avem în față o panoramă deosebit de bogată.

Fără îndoială că n-am venit aici să critic, dar în această dispută creatoare între juriști și urbaniști trebuie să ne afirmăm specificul juridic. Aș vrea să trăiesc și sper să o fac în condițiile în care să asistăm la o conferință în care subiectele să fie numai de dreptul urbanismului și ele să pornească de la o introducere sau câteva probleme de ordin teoretic și pe urmă aplicații practice pe un document dat. Foarte scurt, voi încerca să prezint această „aservire” a reglementării juridice de conceptele urbane.

Dacă luăm și încercăm să definim ceea ce ar putea să însemne din perspectiva dreptului pozitiv, dreptul românesc al urbanismului, avem următoarea problemă. Facem apel la Legea nr. 350, în art. 4, unde găsim că urbanismul este o activitate, mai întâi operațională prin detalierea și delimitarea în teren a prevederilor de amenajare a teritoriului, deci tehnică, apoi integratoare prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităților. Ca atare, vorbim despre o politică publică și în cele din urmă normativă, prin precizarea modalităților de utilizare a terenurilor, definirea destinațiilor și gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări și plantații, deci, de reglementare, dar aici nu e prea clar: tehnică sau și juridică?

În același spirit confuz ce privește preeminența activității de urbanism politico-tehnicistă sunt proclamate scopurile și obiectivele respectivei activități. Avizarea și aprobarea documentațiilor de urbanism elaborate de acte cu caracter normativ sau normative în domeniu, precum și monitorizarea și controlul operațiunilor de urbanism, sunt considerate de aceeași lege activități conexe celei de urbanism. Într-o interpretare literară a textelor legale respective, ar însemna că urbanismul, activitatea de urbanism constituie obiectul sau după titlul capitolului 2 al legii cadru, unde sunt plasate articole pertinente de domeniul activităților conexe care ar implica inclusiv reglementarea juridică și ar defini astfel dreptul român al mediului.

Dar un lucru foarte curios – dacă citim cu atenție și din perspectiva specialistului în dreptul urbanismului, observăm că certificatul de urbanism chemat potrivit legii să asigurare documentațiile de angajare a teritoriului și de urbanism aprobate, este reglementată secțiunea a IV-a capitolul 3, atribuții ale administrației publice, în timp ce documentațiile de urbanism alături de cele de amenajare a teritoriului coabitează în capitolul 4 într-o secțiune separată, a 3-a, cu caracter de reglementare specifică. Ele reglementează utilizarea terenurilor și condițiilor de ocupare a acestora cu construcția și constituie elemente fundamentale obligatorii pentru eliberarea certificatului de urbanism. Mixtura permanentă între orientarea de amenajare și de reglementare de urbanism, într-o redactare nu întotdeauna riguroasă din punct de vedere al tehnicii legislative, denotă în mod evident absența unui orizont clar a ceea ce este dreptul urbanismului.

Pledoaria mea este aceea de a continua procesul de autonomizare a ramurii de drept, a transformării dreptului urbanismului într-o veritabilă ramură de drept și disciplină de studiu ca atare. Avem nevoie de colegii arhitecți, suntem alături de ei, dar trebuie să ne cucerim specificul cu atât mai mult cu cât în jurisprudența românească se găsește foarte puțin drept al urbanismului, dar în schimb se găsește o jurisprudență stufoasă din multe perspective.

Cea mai mare „palmă” pentru dreptul pozitiv român al urbanismului a fost acea decizie a Curții Constituționale de acum doi ani, dacă nu mă înșel, în care spune că practic, întreaga lege 350 este neclară, imprevizibilă și deci anticonstituțională.

Am spus și acum 10 ani în această sală, că este nevoie de o cooperare mai puternică între noi toți. Nevoia afirmării specificului dreptului urbanismului este o dovadă de europenitate, de modernizare și de stat de drept. Cu cât reglementările vor fi mai precise mai adecvate, mai operaționale și eficiente, cu atât haosul urbanistic și interesele străine interesului public de urbanism vor fi înlăturate. Lobby-ul în domeniu este deosebit de puternic. Dacă ar fi să ne explicăm de ce această lege merge atât de greu, cred că nu găsim explicații, poate numai la factorul politic, dar eu cred că a venit timpul să trecem în paralel, umăr la umăr, din perspectiva codificării și impunerii dreptului urbanismului ca disciplină științifică.

Cu aceste gânduri aș vrea să vă mai spun câteva cuvinte legate de activitatea Asociației Internaționale de Drept al Urbanismului. Am văzut că au început să bată la ușile ei și mai mulți membri din România. Au fost două cazuri în care s-a acordat statutul de membru asociat. Este o asociație creată în urmă cu decenii cu sediul la Paris, persoană juridică cu drept francez, sunt deja 15 state membre. Deja s-a trecut de limba franceză și s-a acceptat ca limbă de lucru și engleza. România a avut onoarea să găzduiască un colocviu care se organizează periodic. În 2013 am avut ca tematică Renovarea și a fost acceptat termenul mai imprecise de Regenerare Urbană. În 2004, am fost desemnați în concurență cu Libanul să găzduim din nou Colocviul AIDU, în septembrie, pe această dată tema, poate având în vedere și specializarea mea va fi Dreptul Urbanismului și Schimbarea Climatică.

În multe țări au fost adoptate legi privind clima. Avem, la nivelul Uniunii Europene, un regulament, Legea Europeană pentru Climă, care are reverberații și în domeniul urbanismului. Și la noi a fost imprimată această direcție de climatizare a dreptului urbanismului și cred că suntem la un moment în care știința românească a dreptului urbanismului ar putea să-și pună în valoare valențele și contribuțiile.

Cred că ar trebui să facem acest pas înainte în sensul conceptualizării și teoretizării mai susținute a activității practice. Poate ne gândim, Dreptul Penal al urbanismului mai există în România? Putem să vorbim de o asemenea disciplină? Și asta să facă obiectul predării, în  dreptul urbanismului general?

Suntem într-o perioadă de tranziție, este adevărat că este mai degrabă o codificare a dreptului constant, a dreptului existent și ca atare noul cod va cuprinde în mare parte reglementări care există deja. Dar odată structurat, va trebui să pornim și din perspectiva academică la dezbaterea, să spunem „Avem și noi un drept al urbanismului” corelat cu amenajarea teritoriului. Nu strică, pentru că perspectivele sunt interdependente și de la general la particular, dar asta arată că nu avem încredere suficientă să-i dăm drumul liber să se afirme dreptul urbanismului.

Avem și o asociație, nu pentru, ci de drept al urbanismului. N-a avut mare succes în 2008, pentru că n-am văzut mulți profesori care să predea dreptul urbanismului. Ca atare, să ieșim dincolo de preocupările jurisprudențiale foarte și tot mai frecvente! Poate odată cu adoptarea Codului vom avea și materie normativă de drept pozitiv suficientă să valorificăm concluziile jurisprudenței, să încercăm o unificare a jurisprudenței, că vedeți cât de diferite sunt soluțiile date de Curțile de Apel. Din păcate, la Înalta Curte de Casație și Justiție ajung probleme de urbanism numai prin proceduri extraordinare. Trebuie să reușim să spunem că există și în România un drept al urbanismului, deopotrivă ca ramură a sistemului juridic și ca disciplină științifică.

Eu mă opresc aici, doresc să urez succes lucrărilor dvs.. Să sperăm că vom reuși la ediția următoare, veți reuși dvs., în primul rând organizatorii, deja să treceți la etapa în care să se selecteze o problemă care să fie dezbătută din toate punctele de vedere – teoretic, al dreptului pozitiv și al jurisprudenței.

Vă mulțumesc și succes!