296 views
Vă mulţumesc doamnă profesor, domnule decan, onorată asistenţă! Îmi face o deosebită plăcere să particip la conferinţele dvs. pentru că sunt legate de una dintre disciplinele ştiinţifice căreia i-am consacrat mare parte din activitatea mea ştiinţifică.
Îndrăznesc să spun că am fost printre primii în domeniu şi constat cum se afirmă: din păcate, destul de greu. Dacă începând din 1990 problematica dreptului mediului s-a impus rapid ca ramură de drept şi disciplină ştiinţifică, în privinţa dreptului urbanismului lucrurile au fost mai complicate. Încă suntem într-o perioadă în care asemenea cursuri nu se organizează şi nu se desfăşoară cu precădere în cadrul facultăţilor de drept. Sunt două domenii în care conexiunile dintre reglementarea juridică şi ştiinţele nesociale sunt deosebit de puternice. La noi, evoluţiile în privinţa celor două ramuri de drept – mediu şi urbanism – au fost oarecum contrare în comparație cu ceea ce s-a întâmplat în alte ţări. Şi iau ca model, de pildă, Franţa.
De multe ori când citeşti un curs sau un tratat de Dreptul Mediului francez constați că în acest domeniu, un rol preponderent nu îl au inginerii, biologii, aparţinătorii ştiinţelor dure și că rolul juriştilor nu este unul secundar, acela de a topi, decanta, concluziile juridice ale datului ştiinţifico-tehnic.
În domeniul urbanismului din Franţa asistăm, la preeminenţa juriştilor! Vă mărturisesc faptul că în ultimii aproape 20 de ani, de când particip la conferinţele internaţionale şi la reuniunile organizate de specialiştii francezi, de obicei administrativişti de primă mână, mulţi dintre ei cu responsabilităţi în cadrul consiliului de stat sau al universităţilor, colaborarea cu arhitecţii nu este atât de strânsă încât să presupună o prezenţă simultană şi o conlucrare directă. Asta şi poate că reglementarea franceză s-a sedimentat de mai mult timp şi a reuşit să se autonomizeze de această dependenţă tehnico-ştiinţifică.
În acest context, astăzi, aş dori să emit doar câteva idei, deopotrivă din perspectiva posibilităţii de evoluţie a conferinţei dvs., a dreptului urbanismului. Faptul că suntem deja în cadrul aceluiaşi an la a doua ediţie ne arată că problemele s-au acumulat şi au nevoie de dezbatere şi de soluţii comune. În acelaşi timp, observ însă ceva. Suntem încă la început în perioada de acumulare cantitativă. Primul pas ar fi să găsim o tematică comună în jurul căreia să ne adunăm cu toţii şi să dezbatem. Pentru că acum faptul că sunt atâtea probleme acumulate care n-au fost discutate împreună şi le aducem în discuţia acestei conferinţe face să nu existe o tematică generală de raportare. În al doilea rând, permanentizarea lor, fără îndoială, că va conduce la sporirea în valoare.
Referitor la problematica teoretică poate ne vom propune, dincolo de aceste aspecte jurisprudenţiale să încercăm să mergem mai departe la concepte, la noţiuni de dreptul urbanismului. Noi suntem încă în „etapa copilăriei” acestor ramuri de drept, undeva prin anii ’50 în Franţa, când amenajarea teritoriului coabita cu urbanismul şi dreptul construcţiei. Pe măsură ce legislaţia s-a maturizat, dezvoltarea socială a crescut şi democraţia s-a accentuat, cele trei ramuri de drept s-au desprins, pentru că ele sunt vecine, dar nu se confundă şi ele nu pot să locuiască în cadrul aceluiaşi apartament conceptual-ştiinţific. Sunt ramuri diferite, care aparţin diviziunii fundamentale de drept public privat. Dreptul construcţiilor, prin excelenţă este drept privat, are şi elemente de drept public. Dreptul urbanismului este prin excelenţă drept administrativ, iar în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului este mai degrabă o politică publică, este adevărat din perspectiva instrumentelor urbanistico-arhitecturale.
Urbanismul, la rândul lui, poate să găsească înţelesuri şi aprofundări din perspectiva urbanistică arhitecturală, dar urbanismul sesizat de drept este numai acela care semnifică intervenţia autorităţii publice în vederea organizării, ocupării şi utilizării terenului, a spaţiului. Aşa, dacă vreţi, putem să mergem mai departe – francezii au şi dreptul arhitecturii, care este raportarea dintre dreptul arhitecturii, dreptul construcţiei şi dreptul urbanismului. Se vorbeşte într-o sinteză, arătând interdependenţa ramurilor şi disciplinelor cunoaşterii în această privinţă, despre Drept imobiliar. Există revista de Drept Imobiliar, în care găsim laolaltă probleme de urbanism, de dreptul construcţiilor, de amenajarea teritoriului ş.a.m.d.
Nu în ultimul rând, s-a lansat în 2017 de către un celebru profesor, existenţa unui drept al oraşului, din perspectiva faptului că la intersecţie sunt anumite probleme care scapă acestor ramuri, pe care le studiem într-o măsură mai mare sau mai mică la universitate sau le aprofundăm în cadrul consultanţei pe care o acordăm. Observăm că, din ce în ce mai mult, acest caracter integrator cere o cât mai mare specializare.
Nu în ultimul rând, şi asta o spun cu un fel de mândrie, toate încep să se topească în dreptul mediului şi se vorbeşte tot mai mult despre faptul că urbanismul este, într-un fel, o anumită dezvoltare specifică a dreptului mediului; dacă îi mai adăugăm acum şi dimensiunea dreptul climei, avem în faţă o panoramă deosebit de bogată.
Fără îndoială că n-am venit aici să critic, dar în această dispută creatoare între jurişti şi urbanişti trebuie să ne afirmăm specificul juridic. Aş vrea să trăiesc şi sper să o fac în condiţiile în care să asistăm la o conferinţă în care subiectele să fie numai de dreptul urbanismului şi ele să pornească de la o introducere sau câteva probleme de ordin teoretic şi pe urmă aplicaţii practice pe un document dat. Foarte scurt, voi încerca să prezint această „aservire” a reglementării juridice de conceptele urbane.
Dacă luăm şi încercăm să definim ceea ce ar putea să însemne din perspectiva dreptului pozitiv, dreptul românesc al urbanismului, avem următoarea problemă. Facem apel la Legea nr. 350, în art. 4, unde găsim că urbanismul este o activitate, mai întâi operaţională prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor de amenajare a teritoriului, deci tehnică, apoi integratoare prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor. Ca atare, vorbim despre o politică publică şi în cele din urmă normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii, deci, de reglementare, dar aici nu e prea clar: tehnică sau şi juridică?
În acelaşi spirit confuz ce privește preeminenţa activităţii de urbanism politico-tehnicistă sunt proclamate scopurile şi obiectivele respectivei activităţi. Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de urbanism elaborate de acte cu caracter normativ sau normative în domeniu, precum şi monitorizarea şi controlul operaţiunilor de urbanism, sunt considerate de aceeaşi lege activităţi conexe celei de urbanism. Într-o interpretare literară a textelor legale respective, ar însemna că urbanismul, activitatea de urbanism constituie obiectul sau după titlul capitolului 2 al legii cadru, unde sunt plasate articole pertinente de domeniul activităţilor conexe care ar implica inclusiv reglementarea juridică şi ar defini astfel dreptul român al mediului.
Dar un lucru foarte curios – dacă citim cu atenţie şi din perspectiva specialistului în dreptul urbanismului, observăm că certificatul de urbanism chemat potrivit legii să asigurare documentaţiile de angajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, este reglementată secţiunea a IV-a capitolul 3, atribuţii ale administraţiei publice, în timp ce documentaţiile de urbanism alături de cele de amenajare a teritoriului coabitează în capitolul 4 într-o secţiune separată, a 3-a, cu caracter de reglementare specifică. Ele reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiilor de ocupare a acestora cu construcţia şi constituie elemente fundamentale obligatorii pentru eliberarea certificatului de urbanism. Mixtura permanentă între orientarea de amenajare şi de reglementare de urbanism, într-o redactare nu întotdeauna riguroasă din punct de vedere al tehnicii legislative, denotă în mod evident absenţa unui orizont clar a ceea ce este dreptul urbanismului.
Pledoaria mea este aceea de a continua procesul de autonomizare a ramurii de drept, a transformării dreptului urbanismului într-o veritabilă ramură de drept şi disciplină de studiu ca atare. Avem nevoie de colegii arhitecţi, suntem alături de ei, dar trebuie să ne cucerim specificul cu atât mai mult cu cât în jurisprudenţa românească se găseşte foarte puţin drept al urbanismului, dar în schimb se găseşte o jurisprudenţă stufoasă din multe perspective.
Cea mai mare „palmă” pentru dreptul pozitiv român al urbanismului a fost acea decizie a Curţii Constituţionale de acum doi ani, dacă nu mă înşel, în care spune că practic, întreaga lege 350 este neclară, imprevizibilă şi deci anticonstituţională.
Am spus şi acum 10 ani în această sală, că este nevoie de o cooperare mai puternică între noi toţi. Nevoia afirmării specificului dreptului urbanismului este o dovadă de europenitate, de modernizare şi de stat de drept. Cu cât reglementările vor fi mai precise mai adecvate, mai operaţionale şi eficiente, cu atât haosul urbanistic şi interesele străine interesului public de urbanism vor fi înlăturate. Lobby-ul în domeniu este deosebit de puternic. Dacă ar fi să ne explicăm de ce această lege merge atât de greu, cred că nu găsim explicaţii, poate numai la factorul politic, dar eu cred că a venit timpul să trecem în paralel, umăr la umăr, din perspectiva codificării şi impunerii dreptului urbanismului ca disciplină ştiinţifică.
Cu aceste gânduri aş vrea să vă mai spun câteva cuvinte legate de activitatea Asociaţiei Internaţionale de Drept al Urbanismului. Am văzut că au început să bată la uşile ei şi mai mulţi membri din România. Au fost două cazuri în care s-a acordat statutul de membru asociat. Este o asociaţie creată în urmă cu decenii cu sediul la Paris, persoană juridică cu drept francez, sunt deja 15 state membre. Deja s-a trecut de limba franceză și s-a acceptat ca limbă de lucru şi engleza. România a avut onoarea să găzduiască un colocviu care se organizează periodic. În 2013 am avut ca tematică Renovarea și a fost acceptat termenul mai imprecise de Regenerare Urbană. În 2004, am fost desemnaţi în concurenţă cu Libanul să găzduim din nou Colocviul AIDU, în septembrie, pe această dată tema, poate având în vedere şi specializarea mea va fi Dreptul Urbanismului şi Schimbarea Climatică.
În multe ţări au fost adoptate legi privind clima. Avem, la nivelul Uniunii Europene, un regulament, Legea Europeană pentru Climă, care are reverberaţii şi în domeniul urbanismului. Și la noi a fost imprimată această direcţie de climatizare a dreptului urbanismului şi cred că suntem la un moment în care ştiinţa românească a dreptului urbanismului ar putea să-şi pună în valoare valenţele şi contribuţiile.
Cred că ar trebui să facem acest pas înainte în sensul conceptualizării şi teoretizării mai susținute a activităţii practice. Poate ne gândim, Dreptul Penal al urbanismului mai există în România? Putem să vorbim de o asemenea disciplină? Şi asta să facă obiectul predării, în dreptul urbanismului general?
Suntem într-o perioadă de tranziţie, este adevărat că este mai degrabă o codificare a dreptului constant, a dreptului existent şi ca atare noul cod va cuprinde în mare parte reglementări care există deja. Dar odată structurat, va trebui să pornim şi din perspectiva academică la dezbaterea, să spunem „Avem şi noi un drept al urbanismului” corelat cu amenajarea teritoriului. Nu strică, pentru că perspectivele sunt interdependente şi de la general la particular, dar asta arată că nu avem încredere suficientă să-i dăm drumul liber să se afirme dreptul urbanismului.
Avem şi o asociaţie, nu pentru, ci de drept al urbanismului. N-a avut mare succes în 2008, pentru că n-am văzut mulţi profesori care să predea dreptul urbanismului. Ca atare, să ieşim dincolo de preocupările jurisprudenţiale foarte şi tot mai frecvente! Poate odată cu adoptarea Codului vom avea şi materie normativă de drept pozitiv suficientă să valorificăm concluziile jurisprudenţei, să încercăm o unificare a jurisprudenţei, că vedeţi cât de diferite sunt soluţiile date de Curţile de Apel. Din păcate, la Înalta Curte de Casație și Justiție ajung probleme de urbanism numai prin proceduri extraordinare. Trebuie să reușim să spunem că există şi în România un drept al urbanismului, deopotrivă ca ramură a sistemului juridic și ca disciplină ştiinţifică.
Eu mă opresc aici, doresc să urez succes lucrărilor dvs.. Să sperăm că vom reuşi la ediţia următoare, veţi reuşi dvs., în primul rând organizatorii, deja să treceţi la etapa în care să se selecteze o problemă care să fie dezbătută din toate punctele de vedere – teoretic, al dreptului pozitiv şi al jurisprudenţei.
Vă mulţumesc şi succes!
* Fragment din alocuțiunea domnului Mircea Duțu în cadrul Conferinței Naționale de Dreptul Urbanismului și Amenajarea Teritoriului.
