Lecția de armonie cu profesorul Duţu

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUM atingem demersul inițial anunțat încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial, editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!

Seduce prin zâmbet. „Vorbește” cu ochii. „Risipește” în jurul său semințe de înțelegere. E dascălul de care te îndrăgostești în primele zile de școală. Fără să vrei. Discursul său navighează între drept și istorie, religie, natură și din nou, drept.Acele orologiului se învârt mai repede și mai repede, regulat apoi, parcă fără noimă, tânjesc după libertatea din afara cadranului. Ai sta să mai asculți. Măcar puțin. Faci ochii mari, asculți și te bucură întâlnirea. Te simți privilegiat. „Arde” încet, un moment unic: sunteți doar voi doi. Tu în bancă, profesorul la catedră. Ești un călător în afara timpului. Ești la lecția de armonie, cu profesorul Duțu.

Cornel Dărvășan: Domnule profesor care au fost motivațiile alegerii unei cariere juridice?

Mircea Duțu: Cred că niciodată nu știi care a fost mobilul prim care te-a determinat să alegi o anumită carieră. Numai spre sfârșitul ei, când, poate, este prea târziu, constați dacă ți s-a potrivit sau nu… Reflectând asupra începuturilor mele juridice, trebuie să recunosc faptul că opțiunea „de suflet” a fost, mai întâi, filosofia sau sociologia.

Dar, cum în acele timpuri, sfârșitul anilor 1970, atari discipline cunoșteau un „tratament” deformat la noi, puțin favorabil reflecției libere, am căutat un domeniu apropiat lor, dar mai abordabil.

L-am găsit în drept, care îmi părea mai pretabil pentru „o cale de mijloc”: cea a unei anumite „tehnicități”, nesupuse scurgerii timpului (dreptul roman rămâne imuabil, nu?)   și a unui act practic, care aducea farmecul concretului. Și, nu în ultimul rând, mi-am invocat exemple „istorice” de persoane care au profesat dreptul și s-au manifestat strălucit și alte domenii. Numai că, intrând la Drept din prima încercare și absolvindu-l cu succes, am căzut în mrejele farmecelor sale nebănuite, de tehnică, artă și știință deopotrivă! Iar pentru a răspunde aspirațiilor inițiale de „filosofare”, i-am căutat cu precădere dimensiunile și materiile care se pretează cel mai mult acesteia.

Cornel Dărvășan: Aveți o viață de profesor și competențe multiple: dreptul mediului, dreptul urbanismului, drept civil, drept comercial, dreptul familiei, drept penal, contencios administrativ, dreptul muncii și securității sociale, dreptul proprietății intelectuale. Care domeniu vă aduce cele mai mari satisfacții?

Mircea Duțu: Fără îndoială că studiul și practica mai multor dintre aceste discipline și ramuri de drept mi-au adus, de-a lungul timpului, mari satisfacții profesionale. Poate că cel mai strâns legat mă simt de dreptul mediului, domeniu în care am adus contribuții de pionierat în România și m-am afirmat în plan științific internațional.

Când, în mai 1989, publicam în „Revista Română de Drept” primul studiu fondator, „Despre necesitatea, obiectul și dimensiunile definitorii ale dreptului ecologic”, iar în noiembrie același an predam fostei Edituri științifice și enciclopedice primul curs de „Dreptul mediului”, nu-mi imaginam că, în foarte scurt timp și rapid, această nouă ramură de drept și inedită disciplină științifică va dobândi locul și rolul cuvenite și în România.

Și, iată că, în numai circa un deceniu, dreptul mediului a devenit, și la noi, disciplină de studiu în cadrul programei de licență, masterat de sine stătător și domeniu de specializare și aprofundare prin doctorat!

Totodată, preocupările juridico-ecologice mi-au oferit șansa de a participa la cooperarea științifică internațională de profil, mai ales francofonă, devenind membru al unor prestigioase structuri științifice internaționale în domeniu, profesor – invitat la universități din Franța și Spania, expert în cadrul unor proiecte internaționale. Să mai adaug faptul că, în 2003, am fondat Asociația Română de Dreptul Mediului (ARDM) și Revista Română de Dreptul Mediului (RRDM). Foarte apropiat mă simt și de Dreptul urbanismului, domeniu în care am elaborat și publicat primul manual universitar (ajuns la a V-a ediție), am creat primul curs universitar și o asociație profesională de profil, devenită membră a Asociației Internaționale de Dreptul Urbanismului (AIDRU) din Paris. Ca o recunoaștere a eforturilor noastre în materie, pentru prima dată într-o țară din Europa centrală și de est, Congresul bienal din 2013 al AIDRUa avut loc la București, în perioada 20 -21 septembrie, având ca temă „regenerarea urbană”. În fine, unor asemenea satisfacții de ordin teoretic, se pot adăuga altele legate de activitatea la bară, ca avocat, îndeosebi în penal, atunci când ideile tale sunt acceptate de magistrați și creează jurisprudență.

Cornel Dărvășan: Spuneați undeva: ,,Niciodată nu m-am împăcat cu și nu am acceptat ideea că juristul se rezumă la a cunoaște cât mai bine și a interpreta cât mai meșteșugit o lege sau orice alt act normativ, în vederea aplicării sale la o speță dată, speculând, cel mult, regulile gramaticale și semnificațiile literare ale textului dat și uzând de metodele logicii formale, până la hermeneutică.” Înseamnă că juristul este ceva mai mult, decât atât?

Mircea Duțu: Este un creator, un cercetător într-o veritabilă știință socială! În perioada comunistă, dreptul ca știință și studiul său au cunoscut marea traumă a acaparării ideologice absolute, ceea ce i-a făcut, pe cei care se consacrau studiului lui, să se refugieze și să se limiteze la interpretarea literei legii și la analiza tehnicii elaborării și aplicării sale.

Exemplul dominant este Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române care, înființat la 1 ianuarie 1954, spre a-și putea asuma misiunea de centru de desfășurare a cercetării științifice fundamentale în domeniu, a trebuit să recurgă la promovarea teoriei „constantelor dreptului”,să se concentreze asupra studiului elementelor de interpretare și tehnică,  spre a evita  transformarea lui într-un simplu instrument de analiză și propagandă ideologică.

Din păcate,  după 1990,  în virtutea unei inerții păgubitoare, dar și într-o conjunctură mai puțin deschisă spre profunzimi teoretice, în favoarea profitului maxim, o atare abordare unilaterală s-a perpetuat, chiar dacă respectivele constrângeri ideologice dispăruseră. A venit timpul,  ca dreptul să fie studiat ca un fenomen socio-practic, filosofic, politic, complex, analiza sa  să nu se mai reducă la interpretarea și aplicarea normelor pozitive, iar creația și reflecția să-și ocupe și îndeplinească menirile proprii.

Cornel Dărvășan: Se cunoaște deja că sunteți un iubitor al ecologiei. Care sunt trăsăturile definitorii ale dreptului ecologic?

Mircea Duțu: În cadrul unei societăți în care tinde să devină știința preponderentă, ecologia nu a putut să mai rămână o simplă disciplină, care să genereze o anume doctrină ori să impulsioneze o mișcare civico-politică. Ea a devenit și un important izvor de drept, unul la fel de vechi precum lumea, întrucât este dreptul care guvernează relațiile dintre ființe și mediul lor de existență. Așa cum remarca batonierul Ordinului Avocaților din Paris, în urmă cu aproape două decenii, precum burghezul gentilom al lui Molière, care făcea proză fără să știe, la fel și juriștii au practicat, timp de secole, dreptul mediului fără a fi conștienți de aceasta. Dar astăzi, ecologia impregnează dreptul, care se „ecologizează”, devine principa-lul mijloc de protejare a mediului, evoluează spre o nouă stare, superioară de afirmare a sa ca fenomen, care nu se mai reduce la funcția de instrument pentru atingerea anumitor scopuri, dobândind un evident caracter ontologic. Și toate acestea, într-un context mai larg, în care juridicul se afirmă ca singurul răspuns, în mare parte, adecvat și suficient de capabil spre a realiza o soluționare acceptabilă a Într-un interviu publicat în revista Pouvoirs (2008), filosoful și epistemologul francez Michel Serres, membru al Academiei Franceze, afirma tranșant: „Dreptul poate salva natura… Dreptul este, poate, o proastă soluție pentru salvarea mediului, dar alta nu există…”. Demonstrația ajungerii la o asemenea concluzie și la prefigurarea unei paradigme ecojuridice relevante este convingătoare. Ea pornește de la constatarea că științele „dure” (fizica, chimia, biochimia, climatologia etc.) măsoară, observă și exprimă proporțiile fenomenului, rezumându-se, astfel, la răspunsuri aferente întrebării: Cum se poluează, se degradează? Soluționarea crizei ecologice presupune a răspunde, pe baza acestor constatări, la:    ce se întâmplă așa, adică a identifica adevăratele cauze, impulsuri, justificări social-umane și a acționa pentru gestionarea lor rațională, în sensul exigențelor imperativului ecologic. Pentru acesta, răspunsul adecvat și eficient, nu este nici cel de natură economică, nu privește piața și organizarea sa, ci apare aspectul juridic, care impune reglementare și prioritatea interesului general, până la cel uman, de specie între specii și, mai mult decât atât, al persistenței vieții pe planetă, ca formă de solidaritate maximă a viului. Dincolo de incapacitatea altor discipline de a o face și având în vedere necesitatea asumării acestei responsabilități de către cineva, iar nimeni nu o poate face mai bine ca el, dreptul prezintă avantajul unic de a fi o normă, garantată printr-o sancțiune, reală și efectivă. El este nomos, dar una diferită, într-un fel special, una devenită ius, adică o normă în căutarea echității, a justiției și, prin transgresare în domeniul relației cu mediul, a echilibrului ecologic, absolut necesar păstrării ordinii naturale. Așadar, dreptul și numai dreptul poate stabili legătura necesară între societate și ecologie și servi ca instrument de organizare a acțiunii de protecție și conservare a mediului. Pentru aceasta el trebuie să devină, dintr-un simplu instrument de protecție, un factor organizator și structurant al unui principiu etic, de solidaritate planetară, economic, de gestiune globală și regulator complex al ansam-blului problemelor ecosferei.

Cornel Dărvășan: Dacă ar fi să rezumați contribuțiile dvs. la înțelegerea unor aspecte ale dreptului românesc, care vi se par semnificative?

Mircea Duțu: E dificil să faci o asemenea autoevaluare, fără riscul de a fi suspectat de subiectivism și pus sub acuzația de supraestimare. Îmi permit, totuși, în încercarea de a răspunde la întrebare, să relev câteva elemente. Voi începe să spun că a impune în țară două noi discipline științifice, respectiv dreptul mediului și dreptul urbanismului, reprezintă un efort deosebit. Apoi, elaborarea și publicarea unor lucrări de pionierat privind istoria națională a unor profesii, precum avocatura și magistratura supremă, nu pot fi ignorate.

Tot așa, aducerea în câmpul vieții spirituale românești a unor subiecte eterne, precum cele privind procesele judiciare ale lui Iisus din Nazaret sau Pavel din Tars, ori viața lui Pilat din Pont, judecătorul lui Iisus, merită considerația cuvenită. Revenind la domeniul strict al „creației juridice”, aș dori să mă limitez la câteva exemple din domeniul dreptului mediului, relevate în specificitatea manifestării lor. Astfel, încă din 1990, am pledat, cu argumente pertinente, pentru recunoașterea și garantarea constituțională a dreptului fundamental la un mediu sănătos și echilibrat ecologic care, treptat, s-a înfăptuit; dacă în forma sa inițială, din 8 decembrie 1991, l-a acceptat parțial, în semnificațiile sale, indirect, în urma revizuirii din 2003, sub forma prevăzută în art. 35,   legea noastră fundamentală

l-a recunoscut expres și direct, în termeni europeni; tot așa, în manualul din 1992, mă pronunțam pentru un regim special de răspundere pentru dauna ecologică, particularizat prin caracterul obiectiv, independent de culpă, al acesteia, răspunderea solidară în cazul pluralității autorilor și obligația asigurării activităților cu risc major de poluare, care avea să fie preluat, tale quale, de legea protecției mediului nr. 137/1995 și, cu unele amenajări nefericite, de OUG nr. 195/2005!…

Printre marile neîmpliniri se numără propunerea formată încă din 1992 de elaborare și adoptare a unui Cod al mediului în România. Sugestia teoretică a fost urmată de mai multe dimensiuni concrete, dar de fiecare dată, ne-am izbit și blocat de indiferența autorităților.

Cornel Dărvășan: De-a lungul bogateidumneavoastră activități ați scris nenumărate lucrări, articole în reviste de specialitate românești și străine. Care este lucrarea cea mai dragă inimii dumneavoastră și de ce?

Mircea Duțu: Mă puneți să fac o alegere dificilă, de genul dilemei părintelui chemat să spună care este copilul pe care îl iubește cel mai mult!

De aceea, vă rog să îmi permiteți un răspuns mai circumstanțiat. Cea mai „titrată” dintre lucrările mele rămâne „Tratatul de dreptul mediului”, ajuns la a III-a ediție (1998, 2003, 2007), fiecare dintre ele distinsă cu câte un premiu: „Cea mai bună carte științifică a anului”, al Asociației Generale a Economiștilor (AGER), Premiul „Andrei Rădulescu” al Uniunii Juriștilor din România (UJR) și Premiul „Nicolae Titulescu” al Academiei Române. De apreciere și prețuire din partea colegilor mei, pe profesii, s-au bucurat „O istorie a avocaturii române” și „Istoria Baroului din București” din partea avocaților, iar „Istoria Înaltei Curți de Casație și Justiție”, din cea a magistraților. Un loc deosebit, ca fapt de spiritualitate absolută, îl ocupă în cariera și, mai ales, în inima mea ca om și creștin ortodox, volumele „Procesul lui Iisus” și „Procesul lui Pavel, apostolul neamurilor”

Cornel Dărvășan: Dintre premiile și distincțiile oferite, care v-a adus cea mai mare satisfacție?

Mircea Duțu: Este greu de ales și nominalizat.

Poate că, în plan științific, premiul și distincția acordate de Academia Română, iar în plan profesional,  Diploma de onoare a Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Ar mai fi… dar să ne oprim aici!

Cornel Dărvășan: De la catedra dumneavoastră ați îndrumat generații de studenți. De ce are nevoie un student ca să urmeze o carieră juridică, să devină un bun avocat?

Mircea Duțu: De determinare, muncă asiduă și dorința de cunoaștere permanentă. Fiecare dintre studenții în drept are în mapa de studiu cheia, neștiută încă, a succesului în profesiile juridice, la catedră sau în activitatea de cercetare științifică. Depinde numai de el ce dorește să facă și, mai ales, cum înțelege să o ducă la îndeplinire. Desigur, fiecare profesie are secretele și cerințele sale; dintre acestea, avocatura este una dintre cele mai complexe. Pentru că urmașul lui Cicero sau Demostene are nevoie nu numai de știința de carte, dar și de talent în expunere, prezență de spirit și rezistență în confruntare. Dar nu există o „rețetă” universal-valabilă, în acest sens. Oricare profesie are cerințele și virtuțile sale. Rămâne numai să le descoperi și să le valorifici.

Cornel Dărvășan: Ați putea să ne spuneți câteva dintre proiectele dumneavoastră de viitor?

Mircea Duțu: Dincolo de multitudinea acțiunilor ordinare, două proiecte mi se par majore și vor deveni prioritare pentru mine și nu numai. Primul se referă la realizarea primei Enciclopedii juridice a României, inițiativă prefigurată în urmă cu câțiva ani și care, odată lansată, sub egida Academiei Române, de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, în colaborare cu Universitatea „Titu Maiorescu” și toate entitățile de profil, va deveni un demers complex, de durată, de interes național. Apoi, doresc să materializez o idee, care mă frământă de mai bine de două decenii, aceea de a elabora anteproiectul unui Cod al mediului, care să fie apoi supus dezbaterii și aprobării Parlamentului și să devină „Constituția ecologică” a României. Acestora li se pot alătura multe altele, dar poate nu atât de importante.

Cornel Dărvășan: Profesia de jurist, în toate aspectele ei, poate, ca nicio alta, necesită educație continuă, pregătire continuă. Cum ați reușit în acești ani această disciplină de informare permanentă și cum este posibilă în ciuda responsabilităților ce vă revin?

Mircea Duțu: Profesia de cercetător și cea de profesor presupun o racordare permanentă la evoluțiile din domeniile de interes și, în plan mai larg, din întreaga sferă a juridicului. Din fericire, mi s-a oferit din plin, pe calea dialogului permanent cu colegii din țară și străinătate, sub diferite forme, ocazia de a cunoaște noul, de a aprecia progresul și de a respinge devierile de la normal în materiile care formează specializarea mea. Mai mult decât atât, efectuarea unor vizite de documentare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) din Strasbourg sau la Curtea de Justiție a Uniunii Europene din Luxemburg au constituit prilejul de a asista la spectacolul unic al punerii în aplicare a dreptului comun de către aceste instituții unice.

Cornel Dărvășan: Ați avut și eșecuri? Cum le-ați gestionat?

Mircea Duțu: Normal că da! Dar întotdeauna eșecul de azi l-am transformat în succesul de mâine! Numai așa se poate manifesta evoluția, în continuitatea și discontinuitatea sa.

Cornel Dărvășan: Care credeți că este secretul reușitei dumneavoastră?

Mircea Duțu: Aparent simplu: munca perseverentă, pasiunea continuă și speranța permanentă că, mai devreme sau mai târziu, succesul va veni. Alte explicații nu cunosc…

Cornel Dărvășan: Dacă doriți să adresați un mesaj final cititorilor revistei LEGAL POINT

Mircea Duțu: Orice publicație în domeniul dreptului reprezintă o tribună, o bară, un pretoriu de diseminare a informațiilor juridice și promovare a valorilor dreptului! Rolul pe care vi-l asumați astfel este deosebit de complicat și de dificil, mai ales  într-o perioadă a internetului și mondializării dreptului. Avem nevoie, mai mult ca oricând, de o comunicare permanentă, dar și de informații adevărate, pertinente și în timp real, care să ne permită cunoașterea legii, înțelegerea semnificațiilor sale și impactul ei practic. Dacă reușiți acest lucru, și nu mă îndoiesc de asta, reprezentați cu adevărat o autentică „voce a dreptului”.…Și nu fără o anumită melancolie, trebuie să recunoaștem că astăzi nu mai subzistă ipostaza „omului total de drept”, atât de prezentă printre personalitățile din perioada interbelică, dar idealul juristului enciclopedist continuă să ne seducă pe mulți dintre noi.