Mircea Duțu: Trăim într-o lume mai juridicizată ca oricând, dar mai străină de spiritul autentic al dreptului ca niciodată

Mircea Duțu: Vă mulțumesc, d-le președinte de reuniune! Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, onorat auditoriu! Prezența mea ca reprezentant al unui institut de cercetări juridice, la o manifestare publică precum cea de astăzi, consacrată marcării Zilei Justiției, necesită, înainte de toate, o oarecare explicație. Într-adevăr, la o primă –  dar înșelătoare – vedere am fost tentat să exclam, precum una din personalitățile fondatoare ale institutului, Vintilă Dongoroz, care, pledând într-un proces în perioada interbelică, în care se dezlănțuiseră patimile părților, se întreba retoric: „Ce caută ursul alb la ecuator?” Dar, în același timp, am trecut peste acest impediment, amintindu-mi faptul că în tradiția marcării Zilei Justiției de către Uniunea Juriștilor din România, reflecțiile teoretice au ocupat întotdeauna locul cuvenit. Ca atare, respectând o atare tradiție, mi-am permis să aduc în fața dumneavoastră, poate cu titlu preliminar la ceea ce va urma, dar, în orice caz, cu această speranță, câteva gânduri despre justiție și nevoia reabilitării  ideii de drept.

Trăim într-o lume mai juridicizată ca oricând, dar mai străină de spiritul autentic al dreptului ca niciodată. S-a creat, și parcă se extinde, implacabil, un univers hiperformatat, hipernormativ, hiper-ierarhizat, al conformității și normativizării, care provoacă teamă individului și funcționează după o logică cvasi-militară. El cuprinde și domină deja zone importante ale societății, precum cea a întreprinderilor, administrației, sănătății, educației, culturii și științei instituționalizate, în litera și, mai ales, în spiritul datului său. Sistemul normativist spune dreptul; decide aprioric cine are dreptate; elaborează legile; administrează și guvernează; stabilește orientări strategice; desemnează în școală, universitate sau academie;  Ideează mass-media; este peste tot și oricând. Dar dreptul, pe care astfel pretinde că-l exprimă, prin care se autoprotejează și asigură reproducerea, este unul denaturat în așa măsură încât, spre a se evita colapsul, devine absolut necesară abandonarea lui rapidă și revenirea la ideea și practica adevăratului drept.

Dar cum? La asemenea întrebări încearcă să răspundă noii filosofi ai dreptului. Am intrat într-o eră calificată de unii cea a post-adevărului; una a inversărilor și a confuziilor generalizate. Ceea ce e de jos a luat locul înaltului, superiorului; iar ceea ce are valoare e disprețuit. În această ecuație a confuziei valorilor, nici dreptul nu e cruțat. Din ce în ce mai multe persoane nu știu la ce corespunde și nu mai au încredere în el. un asemenea termen este folosit în mai toate cazurile, fie pentru a culpabiliza și urmări pe cel mai slab, pentru a favoriza practici pur birocratice, lipsite de sens, fie pentru a semnifica simplul ansamblu format din norme editate, pentru a glorifica pe cel care dorește astfel să-și legitimeze violența sa asupra altuia, fie, pur și simplu, pentru a exprima rătăcirea celui care trăiește un sentiment de injustiție, ce nu întotdeauna e și justificat.

O asemenea situație de confuzie și răsturnare a valorilor și persistența sa sunt periculoase, întrucât o societate fără un drept demn de numele său este una care deviază radical de la drumul normal al evoluției și care, cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, sfârșește prin a se prăbuși. Iar dacă fenomenul nu este oprit la timp, riscăm să se ajungă și să trăim experiențe precum cea a dreptului degenerat, care a marcat atât de profund istoria și conștiința umană.

Problema prioritară devine, astfel, aceea de a sesiza ce se distinge, ceea ce marchează diferența între cele două tipuri de drept: dreptul în sens propriu și dreptul denaturat. O atare manifestare a acestui fapt, la loc de frunte se află juridismul, enunțat anterior. Un atare fenomen ne apare cu precădere în trei cazuri: cel al legalismului, autoritarismului și excesul de norme. Un drept denaturat, oricare ar fi gradul său de depreciere, nu întreține un raport normal cuvenit, nici cu istoria și nici cu prezentul. În varianta sa absolută, el interzice orice gândire asupra prezentului și falsifică istoria, pentru a face din aceasta un instrument de ură și de propagandă, pentru a justifica măsurile injuste. Atunci când este numai relativ denaturat, face totul pentru a disimula cunoașterea prezentului și folosește istoria ca un substitut al reflecției, în scopul de a culpabiliza cetățenii. În același context, dacă a fost un timp în care oamenii au considerat că statul trebuia să servească liberării lor de sub tutela fricii, angoasei, dominației și a violenței, în ultima vreme acesta nu mai apare decât ca un simplu gestionar, preocupat să perceapă cât mai multe impozite, care nu se mai îngrijește să-i ajute să se elibereze de  constrângerile existenței. Iată de ce numai un drept demn, curat, care ridică individul și care-i redă încrederea în sine și în societatea în care trăiește poate fi considerat și rămâne unul adevărat, autentic.

Desigur, un atare concept nu poate exista și a se afirma în planul realităților numai prin simple promisiuni, ori discursuri academice, oricât de savante ar fi ele. Este nevoie, mai întâi, și de o corecție esențială a opțiunilor fundamentale în materie. Lumea noastră politico-juridică s-a structurat în jurul a două modele filosofice primordiale: proiectul Hopes, care vede omul ca pe ceva preponderent dăunător, primejdios și care trebuie în permanență corectat, și, respectiv, cel al lui Spinoza, care vrea să-l elibereze și susține, chiar, că omul poate să fie chiar un dumnezeu pentru om. A venit, poate, timpul ca, fără a le respinge sau accepta ca atare, fie pe unul, fie pe celălalt, să le unim și, în loc să le opunem, să se completeze reciproc, să-și vorbească și să se asculte; să se înțeleagă și să pună la un loc ceea ce este bun și conduce la progres și pace socială. A sosit vremea de a se modera unul pe celălalt și de a-și nuanța reciproc semnificațiile.

Dar, pentru aceasta, doamnelor și domnilor, este necesar să se redea veritabilul sens al cuvântului de drept. Dacă omul este slab prin constituția sa și de la natură are nevoie  să fie ghidat în acțiunea lui, dreptul și numai dreptul, cu esența sa primară, îi poate oferi energia necesară și acțiunea justă pentru a răspunde conjugat la cele două nevoi umane definitorii: de a-l elibera și de a-l orienta, în același timp. Astfel, individul e privit și nu supravegheat; ascultă pentru a înțelege și nu pentru a fi spionat și controlat.

În altă ordine de idei, veritabilul drept presupune, spre a fi credibil și legitim, o aplicare  corectă în viața de zi cu zi, care e posibilă numai dacă există și activează o elită de magistrați, selecționată nu în funcție de criterii formale, ori și după indicatori de cunoștințe cantitative de drept pozitiv, ci ținându-se seama și de, pe de o parte, angajamentul lor pentru binele comun, iar, pe de alta, de valoarea lor personală și intrinsec umană, bogăția interioară, deschiderea spiritului și preocuparea pentru altul. Pentru că un drept care și-a pierdut sensul său sfârșește prin a fabrica juriști care nu mai cred nici în ceea ce sunt și nici în ceea ce fac. Adevăratul magistrat este acela care nu numai este gura care spune dreptul și aplică sancțiunea, ci și instanța care asigură și promovează justul. După cum nu putem avea instituții juste fără a fi juste. Iar adevărata măsură a gradului de justiție a unei societăți este dată și de încrederea pe care aceasta o acordă jurisdicțiilor care sunt chemate s-o înfăptuiască.

Așadar, orice societate e guvernată de drept în funcție de elita care înfăptuiește justiția.

Într-o încercare de a releva rădăcinile istorico-conceptuale ale relației dintre știința juridică, lege și justiție vom începe prin a invoca o caracterizare magistrală a celei dintâi, datorată lui Edmund Burke: În pofida tuturor defectelor, a redundanțelor și a erorilor sale, știința jurisprudenței, mândria intelectului uman, reprezintă însumarea rațiunilor diferitelor epoci, combinând principiile originare ale justiției cu varietatea infinită a intereselor umane.

Nu vreau să fac aici – poate că nu este rostul – un excurs cât de scurt în privința modului în care marii filosofi ai timpului au rezolvat această problemă. În orice caz, publicând Bazele metafizicii ale teoriei Dreptului, Immanuel Kant considera că, dacă anterior se privea existența unei unice științe a jurisprudenței, care revenea juriștilor și fiind ca atare, după Ulpiniano, vera filosofia, se impunea o scindare între o scientia juris, rezervată exclusiv filosofilor, cărora le revenea cunoașterea sistematică a teoriei dreptului natural, având ca obiect principiile constante ale oricărei legislații pozitive și o jurisprudentia rezervată juriștilor, cărora le este repartizată sarcina de a indica ceea ce enunță sau au enunțat legile într-un anumit loc și într-un timp determinat. De o parte, așadar, filosofia dreptului, apanajul unor savanți precum Mircea Djuvara, iar, pe de altă parte, nevoia de interpretare și deslușire a legilor în vigoare. Dar marele risc în această ultimă privință este cel care era reprezentat în urmă cu peste 150 de ani de un celebru procuror, Von Tichmann, dar în același timp și doctrinar celebru, care spunea: „Trei cuvinte ale legiuitorului sunt de ajuns pentru ca biblioteci întregi să se transforme în maculatură”.

În același timp este de netăgăduit că dreptul nu poate fi gândit, explicat și aplicat fără justiție. Dar e tot atât de adevărat că cele două noțiuni și valori nu se pot confunda. Justiția este cea care fondează ideea de limită, îi permite acesteia să existe și să fie stabilită prin lege. Tot justiția arată fiecăruia că, atunci când limitele sunt depășite, pot primi sancțiuni de tot felul, inclusiv juridice. În acest sens, chiar dacă este distinctă de drept, justiția îi garantează existența prin teama generală și speranța pe care o naște.

Instituție însărcinată cu reglarea vieții indivizilor în societate, justiția este, totodată, o virtute, chiar una prin excelență, și un ideal care alimentează revoluțiile și dă sens democrației. Dar care sunt fundamentele și finalitățile sale ultime? Și cum remediem dificultățile inerente punerii sale în operă? Sunt întrebări la care trebuie să răspundă în primul rând cercetarea științifică, iar în urma concluziilor sale se pot formula asemenea idei, dar și emite atari avertismente.

În planul realităților concrete, justiția umană, se știe, este și rămâne imperfectă și relativă. Legile sale sunt schimbătoare și pot să fie injuste. Ea comite erori zise judiciare, iar câteodată nu este altceva decât masca celui mai puternic. Atât timp cât rămân, însă, cu caracter punctual și cu titlu excepțional, ele se pot înscrie în marja de eroare acceptată în orice societate democratică. Dar atunci când se depășesc limitele admisibile, și adevărata justiție, precum dreptul, intră într-un proces de denaturare profund dăunător.

Asemenea reflecții ne apropie aproape automat de alte idei, precum cea a nevoii unei mari profesii a dreptului, atât de dezbătută, dar încă departe de a fi înfăptuită, în țări apropiate de modelul nostru judiciar, precum Franța. Ea nu ar putea fi concretizată potrivit celebrului raport Darwa, din 2008, numai pornind de la teza unei formări comune, de care să beneficieze viitorii profesioniști ai dreptului. Pentru aceasta ar deveni indispensabilă regruparea structurilor de formare profesională aferente domeniului juridic în cadrul unei unice școli de drept. La sfârșitul pregătirii, absolvenții săi ar putea să-și aleagă ce ar susține concursul corespondentei opțiuni, profesia pe care dorește să o exercite. O atare formare comună ar favoriza formarea unei comunități intelectuale a dreptului, dar și profesionale, care ar permite trecerea liberă, cu mici ajustări, poate, de la o profesie la alta. Totodată, legăturile astfel stabilite la nivelul ansamblului profesiilor ar consolida locul profesioniștilor în România. În plus, în condițiile în care solidaritatea profesională rămâne, încă, un teren în mișcare, fiecare dintre profesii apărându-și, adesea, drepturile și privilegiile, mergând până la ignorare în detrimentul altora, inconștientă că astfel slăbește poziția tuturor, formula unei comunități a profesioniștilor dreptului ar consolida unitatea și promovarea interesului comun.

În fine, cu scuzele de rigoare pentru timpul consumat în fața dumneavoastră, sunt simple considerații, care pot rămâne gânduri răzlețe, pasagere, pe marginea unor cărți interesante apărute în Franța și în Germania sau pot constitui un punct de plecare al reflecțiilor asupra unor realități care nu mai pot fi ignorate.

Cu speranța că mesajul meu a fost înțeles așa cum se cuvine, că dincolo de realități există și o reflecție cât mai apropiată de ceea ce se întâmplă în alte țări, vă mulțumesc pentru atenție.