Despre juriști și reacțiile lor în fața crizei generale de COVID-19

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Criza COVID-19 ca „stare de război”. Într-un exercițiu publicistico-juridic binevenit, inspirat evident de starea de urgență pandemică [Ce que le Covid-19 (la guerre) fait aux juristes, în „Recueil Dalloz” din 16 aprilie 2020] profesorul Christophe Jamin, decanul Școlii de drept de la SciencePo din Paris, abordează dintr-o perspectivă insolită efectele produse de criza sanitară asupra juriștilor francezi. Cunoscut pentru pozițiile sale iconoclaste, atipice în multe chestiuni importante ale domeniului (precum promovarea învățământului juridic transsistemic, teoretizat în lucrarea sa La cuisine du droit, 2012), universitarul francez pornește de la compararea actualei pandemii cu un război general și, luând ca exemplu Primul Război Mondial, trece rapid în revistă efectele produse asupra lumii juridice de marea conflagrație în oglindă cu cele deja manifestate ori pe cale de a surveni din partea coronavirusului, care a acaparat întreaga planetă.

Subiectul prezintă interes și pentru noi, românii, nu numai ca experiment de cultură juridică, în plan comparat, ci și dacă avem în vedere semnificațiile evenimentelor centenare avute ca reper istoric faptul că atunci, dar într-o oarecare măsură și astăzi, sistemul juridic francez reprezenta modelul absolut de structurare și evoluție a dreptului românesc în general și ale reflecției aferente și nu în ultimul rând că nu putem rămâne, în orice caz, indiferenți impactului (juridic al) crizei sanitare în curs și atitudinilor slujitorilor zeiței Themis în această privință.

Acestea fiind scrise, să trecem în revistă principalele efecte de acest gen înregistrate și comentate de juristul parizian și să încercăm să adăugăm în respectivele perspective câteva particularități românești relevante.

Ca prim efect binecunoscut este menționat faptul că juriștii de acum un secol și mai bine au detestat atitudinea Germaniei, căreia îi reproșau că a făcut să primeze forța, spre deosebire de Franța, ce era și rămânea țara dreptului. Tema triumfului forței dreptului asupra dreptului forței a invadat literatura juridică și a devenit dominanta filosofico-politică a construcției noii ordini europene și internaționale: organizarea păcii prin drept și eliminarea și interzicerea războiului dintre mijloacele de reglementare a diferendelor s-au exprimat și prin tratatele „sistemului Versailles” din 1919-20. Reacția juridică românească s-a circumscris aceluiași orizont iar noul drept internațional, al păcii, principiului naționalităților și dreptului la autodeterminare a devenit fundamentul României Mari. Desigur, „virusul neavând nimic din un dușman, nimic nu poate fi luat în calcul într-un identic elan patriotic…” conchide în această privință autorul francez. Ca un al doilea efect la fel de bine documentat e identificată poziția statului francez de a legifera intens și în toate azimuturile, dar fără a acorda atenția cuvenită calității și corectitudinii; se vorbea astfel atunci de o „legislație prin decret” (Albert Wahl), repede corectată și în parte abundentă. „În fața agresivității molimei, textele de lege excepționale și de urgență sunt numeroase, unele sunt criticate pentru neconstituționalitate ca limitativ excesive cu drepturile fundamentale, înmulțite ca ciupercile după ploaie, savanții refugiați pe blocuri încearcă să decripteze, mai mult sau mai puțin inspirați, „noul drept”, dreptul coronavirusului. Ceva asemănător se întâmplă și pe malurile Dâmboviței; sub presiunea timpului, cu specialiști slab pregătiți, sumedenia de reglementări prezintă slăbiciuni și defecte congenitale, unele impardonabile, care suferă repede constatarea neconstituționalității ori anularea actelor administrative de instanțele judecătorești. Deosebit de grav. Jocul politic inconștient, condus și conjugat cu o incapacitate managerial-profesională, generează perioade de hiatus de reglementare specială ce agravează fenomenul concret de îmbolnăviri. Un al treilea efect, legat de precedentul, ține de aceea că legislația, dar chiar și practica juriștilor, se apreciază în acest context după un singur criteriu: eficacitatea. Din această perspectivă se cuvin înțelese și considerate circumstanțiat reproșurile aduse de guvernanții de la București deciziei Curții Constituționale de „anulare” a unor reglementări și măsuri stringente și efective de îndiguire a propagării molimei, din simplul motiv al neconformării formale cu un text constituțional, spectrul îmbolnăvirilor și chiar al morții prevalând asupra oricărei exigențe a statului de drept! Dacă un specialist francez în istoria dreptului releva că „Era vorba mai puțin de a face legea, cât a de a lua toate măsurile de natură a asigura continuarea activităților țării și a menține efortul de război”, ca un efect colateral al unei atari evoluții, gândirea juridică dobândește consistență prin această autonomie; așa cum subliniau specialiștii domeniului, ea nu mai putea fi o „știință dinăuntru”, unde o duceau deducțiile logice fără aprecierile efectelor lor concrete, ci devenea o „știință din afară” atentă deopotrivă la faptele și științele sociale. În privința judecării eficacității sale dreptul se plasa sub perspectivele sociologiei economiei politice. În același plan să mai notăm că, odată națiunea reîntregită în granițele aceluiași stat prin unificarea juridică – legislativă, judiciară, a învățământului superior ș.a. – se creau premisele cristalizării unei științe românești a dreptului ca una de sinteză, la întretăierea de cultură și ca un factor puternic unificator. Astăzi eficacitatea măsurilor luate (relantizarea propagării virusului) poartă asupra altor considerente (precum libertățile); astfel spus juriștii, redeveniți formaliști, ajung să gândească din nou ca dreptul să fie o „știință din afară” și în circumstanțele date plasată sub privirea medicinei.

Un al patrulea efect „mai puțin cunoscut, dar exploziv” ar fi teza că, în timp de război, ceea ce trebuie privilegiată este oportunitatea în raport cu legalitatea! Se invocă astfel susținerile profesorului de drept procesual Rene Japiot conform cărora în interpretarea textelor nu se pot impune judecătorului aceleași restricții ca în timp de pace; ceea ce a făcut să se irumpă sunt noțiunile de scop și echilibru asupra celor de ordine publică, de prohibiție ori de obligație. Liberarea judecătorului de tutela textelor promovată de metoda exegezei apărea ca nouă teză susținută de inițiatorul metodei istorico-comparative (Saleilles) ori a liberei cercetări științifice (Geng), una care va fi puternic combătută în numele securității juridice, dar pe care războiul permitea să fie experimentată in vivo! Nu întâmplător, tot în acea perioadă, jurisprudența franceză va adopta, în 1916, teoria impreviziunii, iar în 1918 pe cea a circumstanțelor excepționale. În Franța jurisprudența Consiliului Constituțional avea să aducă în context pandemic confirmări și dezvoltări semnificative în materia limitărilor admise a fi aduse drepturilor fundamentale. Așa, de pildă, în contextul pandemiei și de Covid-19 instanța constituțională a trebui să se pronunțe asupra recurgerii la videoconferință în cadrul ședințelor de judecată relative la arestarea preventivă (provizorie), cu privire la o atare audiență ținută în parte în acest mod. Argumentul avocatului petentului se baza esențialmente pe faptul că prezența la distanță nu o putea înlocui în niciun fel pe cea fizică, efectivă în fața magistraților. Era o evidență, bineînțeles, pentru completul de judecată, dar înainte de toate pentru cel care era absent. Dar acest argument contextual nu era totuși necesar: era suficientă invocarea jurisprudenței anterioare pertinente – pentru a se admite o atare poziție. (Consiliul Constituțional, 30 aprilie 2020).

La noi, cea mai semnificativă reacție de acest gen, cu titlu excepțional și excesiv creator, ni se pare inițiativa Tribunalului București de a-și adopta și urma un Regulament propriu, fără un temei legal explicit, spre a utiliza videoconferința în perioada stării de urgență. Și aceasta în numele constrângerilor epidemice, dreptului de urgență și speculând virtuțile dovedite și facilitățile oferite de comunicarea fără fir.

Dincolo de cele patru exemple, puse cu fațetele războiului militar și cele ale celui epidemic în oglindă, care nu epuizează panoplia celor avute la dispoziție, rămâne de văzut ce vor face juriștii cu libertatea integral redobândită după încetarea stărilor excepționale impuse de criza sanitară. Va lăsa urme accentuate și durabile „dreptul coronavirusului Covid-19”? În ce plan – al dreptului pozitiv, inclusiv în substanța edificiului unor instituții juridice fundamentale tradiționale ori în sensul provocării de noi reglementări de adăugare sau revizuire a celor existente – sau chiar în maniera de a concepe, exprima și aplica dreptul? Sau, așa cum ne invită C. Jamin, să nu uităm că în 1918, trăind pe atunci, Georges Ripert, ieșit dezabuzat din prima conflagrație mondială, avea să reducă realitatea lumii sociale la un raport brutal de forțe, a cărui lege este o traducere juridică întotdeauna instabilă.

Un realism juridic poate lucid, dar de o mare asprime. Să ne pregătim, așadar, a ne aștepta ca dreptul de urgență și practicile juridico-administrative excepționale să devină treptat și la orizont nu prea îndepărtat regula dominantă? Este una din marile întrebări la care trebuie să căutăm răspunsuri și care poate deveni o provocare majoră a prezentului.

2. Pericole posibile pentru democrație și statul de drept. Semnale de alarmă. În eseul său La crise sanitaire du Covid-19 et le risque d’Etats neo-totalitaires (Tribune, Le Club des juristes, Paris, 25 mai 2020), gânditorul transdisciplinarității Edgar Morin reflectează asupra riscului apariției sub impulsul efectelor crizei generale pandemice a statelor neo-totalitare, caracterizate printr-o suprimare a democrației, în principal pe calea utilizării mijloacelor și tehnologiilor erei digitale sub spectrul marilor amenințări globale. El își pune mai întâi întrebarea dacă nu cumva noțiunea de stare de excepție nu rigidifică excepționalul, presupunând în esență suspendarea dreptului comun și dacă starea de urgență nu comportă o componentă represivă absentă în sine conceptului de urgență. În fapt, autoritățile au impus în această perioadă o izolare generală – individuală și colectivă – pentru a frâna expansiunea contagierii (ce ar fi putut-o evita ori scurta dacă dispuneam de suficiente teste, măști și posibilități de spitalizare), care nu este „concentrațională” prin natura sa și nu a putea fi decât provizorie; de asemenea, și impunerea portului măștilor sau a distanțierii sociale, chiar generalizată, nu ar putea fi văzută ca o măsură totalitară, ci prin excelență una de protecție sanitară. Legislația stării de urgență, care nu a făcut obiectul unei consultări juridice și dezbateri parlamentare suficiente și substanțiale, rămâne ca subiect de reflecție aferent „dreptului excepțional”, manifestare extraordinară a ordinii juridice. Mai mult decât atât, se vorbește deja în cercurile politice înalte că drept urmare a epidemiei, cel puțin pentru o perioadă, vom cunoaște o „viață publică cu reguli”, ceea ce înseamnă o încadrare, sub pretext sanitar, a manifestărilor colective cu consecințe încă nebănuite. O evaluare globală a problemei presupune în abordarea lui E. Morin cunoașterea a ceea ce a fost înainte de criză, ce s-a întâmplat în timpul acesteia, așadar de la ce s-a plecat și la ce s-a ajuns și de unde se vor prefigura evoluțiile viitoare. Analiza, în amonte, arată că evoluțiile de până la criza sanitară de Covid-19 duseseră la apariția, consolidarea și apoi chiar globalizarea pe toate continentele, inclusiv Europa, a statelor neo-autoritare prin acțiune concomitentă, complementară și potențializatoare reciproc a două fenomene. Pe de o parte, crearea condițiilor și amplificarea posibilităților unui control total al individului, deopotrivă cu gândurile, manifestările și acțiunile sale cu ajutorul progreselor informaticii și dezvoltărilor inteligenței artificiale, care permit depozitarea și tratarea unui volum enorm de date și supravegherea permanentă și totală. Pe de alta, o criză generală a democrațiilor, private de seva gândirii politice, ajungând total la remorca economiei și cea a ideologiei neoliberale, care reduc la minimul său virtuțile statului-providență și, în același timp, maximalizează dimensiunile statului jandarm. Evaluarea în aval debutează cu teama izbucnirii unei enorme crize mondiale care, precum cea din 1929, să precipite una a democrațiilor și enorme prăbușiri sociale și nu numai, să suscite statele neo-autoritare să se transforme în state neo-totalitare dispunând de toate tehnicile de control și supraveghere și speculând spasmele continuării pandemiei și apariției manifestării altor amenințări globale la fel de severe, dacă nu chiar mult mai grave în manifestările lor. Astfel prefigurat, marele pericol al perioadei post-criză Covid-19 nu poate fi înlăturat, potrivit lui E. Morin (și dezvoltat teoretic în lucrarea Changeons de voie, Ed. Denoel, 17 juin 2020), decât printr-o nouă cale de evoluție a societății caracterizată prin regenerare politică, o protecție corespunzătoare a planetei și o (re)umanizare a societății. Pentru îndiguirea acestor mișcări amenințătoare, odată pășiți în „era incertitudinilor” se cuvin, înainte de toate, o revizuire și refondare a gândirii politice, unirea forțelor intelectuale pozitive foarte dispersate și valorificarea tuturor surselor de renovare puse în evidență de criza de coronavirus.

În condițiile unei opinii publice înfierbântate de diseminarea continuă și sistematică de informații anxiogene (precum cea belgiană, dar nu numai) și în care raționalitatea și preocuparea de principii pare a fi fost abandonată, invocându-se „urgența” ori „circumstanțele excepționale” unii înțeleg să emită îndoieli nu numai asupra înseși necesității ori legitimității măsurilor sanitare, ci și a modului de a impune cetățenilor un regim pe cât se pare democratic al obligațiilor însoțite de sancțiuni contravenționale și penale, consideră profesorul de drept Nicolas Thirion, de la Universitatea din Liège (Lutte contre le coronavirus: „Notre Etat de droit brûle et nous regardons ailleurs”, „La libre Belgique”, 27 iulie 2020).

Împrumutând, prin parafrazare, expresia devenită celebră rostită de fostul președinte al Franței, Jacques Chirac, în fața unui summit ecologic față de urgența și gravitatea problemei ecoclimatice și nepăsarea generală, în frunte cu cea a decidenților politici (Casa noastră arde și noi privim aiurea!), autorul formulează câteva observații relevante pentru criza statului de drept pe care o implică situația excepțională actuală. Pe lângă posibilitatea manipulării prin impreciziile inerente și conjuncturile specifice a noțiunii de urgență, argumentul circumstanțelor excepționale invocat în acest context, ca de altfel în oricare perioade tulburi, pentru a substitui dreptului ordinar o stare de excepție, marcând un recul semnificativ al drepturilor fundamentale dar pe care o transformă „grație magiei alchimiei juridice” într-un nou drept, acceptat ca regulă, este denunțat ca marele pericol al experimentului juridic al crizei sanitare. Sub privirile noastre, și în primul rând ale juriștilor responsabili abstrase de la fondul problemei de drept de zgomotul mediatic supradimensionat se impune astfel, adeseori interesat, excepționalul periculos pentru statul de drept, supus încercărilor generate de constrângerile derogatorii ale stării de urgență, acum sanitară. Iar exemplul elocvent invocat îl reprezintă acela al terorismului în privința căruia, după evenimentele din S.U.A. de la 11 septembrie 2001, întreaga ori mare parte a legislației antiteroriste din numeroase state, decretată inițial „de excepție și provizorie”, a fost importată pur și simplu în legea penală ordinară cu prețul discriminării semnificative a garanțiilor procesuale generale.

3. Majestuoasa egalitate a legilor… Mărturisind o feblețe deosebită pentru celebra frază a lui Anatole France în care preamărea „majestuoasa egalitate a legilor care interzic bogatului precum săracului să cerșească, de a-și fura pâinea lor și de a se culca sub poduri” și împrumutându-i prima parte ca titlu, profesorul emerit Michel Vivant de la Școala de drept a SciencePo din Paris (La majestueuse egalite des lois…, editorial, „Recueil Dalloz”, 23 aprilie 2020) încearcă să găsească noi sensuri ale sintagmei în contextul legislației excepționale și practicilor judiciare și administrative de urgență aferente actualei crize sanitare, devenită globală. Mai întâi, o primă constatare cu valoare, deopotrivă, de punct de plecare indiscutabil și de concluzie generală care implică explicații: trista perioadă de izolare pe care am trăit-o este un exemplu perfect al acestei majestuoase egalități, formale prin excelență, dar care nu poate acoperi și depăși situațiile concrete, diverse și inegale prin natura realităților pe care le exprimă. Devine astfel evident că izolarea (la domiciliu) impusă pentru toată lumea nu are același impact peste tot și pentru toți și că, fără îndoială, nu înseamnă același lucru a nu părăsi o cameră de 12 mp și un palat sau o vilă cu grădină și piscină! Nu e vorba, desigur, de o lipsă de fundamentare a măsurii legale de consemnare în locuință pentru îndiguirea propagării molimei, ci pur și simplu de efectele aplicării la situații diverse a unei norme generale. De observat însă că, astfel, invocându-se starea de urgență și dreptul excepțional state dezvoltate tolerează situații pe care, cel puțin principial, pretind a le interzice, uitând să acorde unora protecția substitutivă a acestei legi zisă egală pentru toți. Neglijând o atare premisă elementară se va stigmatiza cel care, pentru a respira ceva mai bine, iese din garsoniera unde se înghesuia cu familia sa, dar are neșansa de a fi interceptat de poliție și a i se aplica, în această situație, amenda contravențională stabilită de legislația excepțională, exagerat de disuasivă! Însă, se întreabă nu fără temei universitarul francez, ce pot reprezenta în contrapunct cei 135 de euro de amendă aplicată pentru nerespectarea izolării față de cel care își părăsește în mod deliberat, și poate chiar din aroganță, vila cu piscină? Mai mult decât derizorie și cu semnificația că astfel își cumpără dreptul de a nu se izola! Se relevă astfel adevărul potrivit căruia un cuantum ridicat al amenzii contravenționale o face injustă și insuficientă atunci când nu este proporțională cu resursele contravenientului. A gândi în acești termeni și a sugera o atare măsură ar genera poate o reacție inițială cvasigenerală adversă, dar o reflecție mai aprofundată asupra problemei se impune odată în plus cu experiențele din perioada crizei sanitare, inclusiv cele românești. De altfel, ne îndeamnă profesorul M. Vivant, să ne amintim ce dezaprobare generală a suscitat la începutul veacului trecut propunerea lui Joseph Cailloux de impozitare progresivă a venitului, teză care s-a impus mai târziu, se acceptă în mod general și se practică frecvent astăzi.

Un alt aspect al izolării discutat în acest context e cel al duratei ei. Din toate punctele de vedere el nu este de neglijat, întrucât o atare măsură nu este percepută și nu are același impact, de exemplu, pentru cel care deține și folosește o locuință modestă și, respectiv, cel care beneficiază de un apartament generos plasat într-o zonă rezidențială selectă. Durata este, totuși, arareori luată în considerare în evaluarea instituirii și conținutului unei norme și a efectelor aplicării sale. Multe state, inclusiv România, au fost, în repetate rânduri, condamnate de CEDO pentru durata nerezonabil de îndelungată a procedurilor, după cum uneori s-a întâmplat și invers, reproșându-se caracterul sumar și precipitat al acestora nepermițând răstimpul necesar și suficient pentru organizarea și asigurarea apărării! Important este ca întotdeauna să se aplice același reguli la situații comparabile, întrucât tocmai în asta ar consta majestuozitatea (formală) a legii, deși consecințele concrete pot fi diferite și deci regula înșelătoare! Totuși, nu trebuie dedus din toate acestea ca fiecărei situații să-i revină o regulă singulară. Aceasta ar fi un non sens și ar echivala cu negarea înseși a ideii de normă. Este nevoie, în definitiv, de o viziune corespunzătoare nuanțată și dinamică asupra „majestuoasei egalități a legii” care să refuze o ipostază mecanică a sa așa încât, pe de o parte, să însemne a gândi norma juridică ireductibilă la o schemă unică și, pe de alta, de a o admite ca pură abstracție ci, dimpotrivă, a o concepe și impune ca o realitate vie cu particularitățile și manifestările ei concrete, diferite dar egale lor înseși.

* Este extras din Revista Pandectele Române nr. 5/2020.