Administratorul judiciar – aspecte teoretice şi practice relevante din perspectiva desemnării, desfăşurării activităţii şi a înlocuirii acestui organ care aplică procedura insolvenţei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

O primă ipoteză ivită în practica judiciară^[18] este cea în care un creditor a formulat contestație împotriva măsurii de consti­tuire, luată de către administratorul judiciar, a grupei creditorilor indispensabili.

Analizând legalitatea măsurii dispuse de administratorul judiciar, instanța de control judiciar a reținut că: „această cate­gorie a creditorilor indispensabili a fost creată de către admi­nistratorul judiciar într‑o etapă incipientă a procedurii, înainte de expirarea termenului stabilit de către judecătorul‑sindic pentru depunerea declarațiilor de creanță de către creditorii care își manifestă disponibilitatea în acest sens. Acest aspect este confirmat chiar de către administratorul judiciar care, prin întâmpinarea la apelul declarat, îl confirmă în mod repetat: „analiza listei acestor creditori s‑a efectuat înainte de a se împlini termenul de depunere a declarațiilor de creanță”.

Or, această modalitate de a proceda încalcă definiția legală a participanților la procedura concursuală înscriși în această categorie, deoarece nu s‑a stabilit cu prioritate dacă societățile înscrise în această listă aveau calitatea esențială de creditor^[19].

Pornind de la această definiție, instanța de apel a evidențiat că primul pas pentru stabilirea calității de creditor indispensabil este stabilirea calității de creditor chirografar, calitate care nu poate fi stabilită anterior declarării și analizării creanțelor.

S‑a notat că, deși această listă a creditorilor indispensabili urmează a fi reevaluată ulterior, conform susținerilor administra­torului judiciar la momentul propunerii unui plan de reorga­nizare, această împrejurare nu este de natură a acoperi nerespectarea textului enunțat, la momentul stabilirii acestei categorii distincte.

În raport de aceste circumstanțe factuale, Curtea de apel a procedat la rejudecarea, pe fond, a contestației creditorului, pe care a admis‑o și, în baza dispozițiilor art. 59 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, a dispus anularea măsurii de stabilire, de către administatorul judiciar, a listei creditorilor indispensabili. S‑a menționat că, subsecvent acestei decizii, admi­nistratorul judiciar are posibilitatea de a stabili din nou această categorie de creditori, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale incidente, pornind de la calitatea indispensabilă de creditor participant la procedură și cu detalierea pentru fiecare în parte de ce nu ar putea fi înlocuit de niciun alt furnizor care oferă servicii, materii prime, materiale sau utilități de același fel, în aceleași condiții financiare.

Într‑o a doua decizie de speță^[20], jude­cătorul‑sindic a fost învestit cu o acțiune prin care creditorul F. a contestat raportul de activitate nr. xxxx/06.07.2017, întocmit de practicianul în insolvență, respectiv măsurile adoptate de acesta, solicitând anularea raportului, a licitației organi­zate în data de 16.06.2017, cu privire la un bun imobil pretins a nu aparține patrimoniului debi­toarei, și anularea contractului de vânzare‑cum­pă­rare vizând respectivul imobil, încheiat la data de 05.07.2017 și autentificat de BNP B.S.

Creditorul F. și‑a fundamentat, în fapt, pre­ten­țiile pe împrejurarea că practicianul în insolvență nu ar fi respectat principiul vânzării prin maximizarea profitului în averea debitoarei și că ar fi scos la licitație și, ulterior, adjudecat un bun care nu se afla în patrimoniul debitoarei, pretinzând că imobilul construit i‑ar aparține.

A mai susținut contestatorul că bunul construit nu există fizic, fiind demolat, iar raportul de evaluare pentru bunurile scoase la licitație lipsește.

Instanța de control judiciar a constatat că sunt neîntemeiate criticile recurentului referitoare la greșita admitere a excepțiilor lipsei calității sale procesuale active și lipsei interesului în promovarea acțiunii privind anularea contractului de vânzare‑cumpărare încheiat la data de 05.07.2017 și autentificat de BNP B.S.

În considerentele sale, Curtea reține următoarele: „Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, iar interesul reprezintă folosul practic, imediat pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

În speță, recurentul și‑a fundamentat, în fapt, demersul judiciar în anularea contractului de vânzare‑cumpărare, încheiat la data de 05.07.2017 și autentificat de BNP B.S., pe împrejurarea că el este constructorul imobilului ce formează obiectul actului translativ de proprietate pe care îl contestă, iar calitatea sa de constructor al imobilului este dovedită cu decizia nr. 936 din 13 decembrie 2016 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr. vvvv/99/2015, cu actele și documentația depuse la Primăria Municipiului Iași, în vederea autorizării construcției (intrarea în legalitate a constructorului‑beneficiar al certificatului de urbanism nr. wwww/02.12.2010), cu procesul‑verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. qqqq/36/ 09.04.2013, precum și cu decizia de impunere în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe clădirea de 430 mp.

Instanța de recurs reține că, prin considerentele deciziei nr. 936 din 13 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. vvvv/99/2015, Curtea de Apel Iași a statuat, cu putere de lucru judecat, cu privire la ,,reaua‑credință a reclamantului‑apelant, care a cumpărat terenul pe care a edificat, ulterior, construcția, la câteva zile de la deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății vânzătoare, fără a exista o autorizare a lichidatorului judiciar în vederea încheierii actului translativ de proprietate”.

Raportat la această hotărâre judecătorească definitivă, este cert că F. nu este titularul dreptului de proprietate asupra construcției ce formează obiectul contractului de vânzare‑cumpărare, încheiat la data de 05.07.2017 și autentificat de BNP B.S.

Potrivit dispoziției înscrise în art. 494 C. civ. 1864 (sub imperiul căruia s‑a edificat construcția, conform hotărârii judecătorești mai sus menționate), constructorul de rea‑credință, care a edificat cu materialele sale o construcție pe terenul altuia, este îndreptățit să fie despăgubit cu contra­valoarea materialelor și prețul muncii de la data edificării construcției, în situația în care proprietarul pământului nu a cerut ridicarea construcției.

Astfel, atât timp cât recurentul, în calitate de constructor de rea‑credință, este titularul unui drept de creanță, reprezentat de contravaloarea materialelor și prețul muncii de la data edificării construcției, acesta nu‑și legitimează calitatea procesuală activă în anularea contractului de vânzare‑cumpărare, încheiat la data de 05.07.2017 și autentificat de BNP B.S., ce are ca obiect construcția situată în Iași, strada M.

Curtea observă că, raportat la calitatea sa de constructor de rea‑credință, recurentul nu justifică un folos practic, imediat în anularea contractului de vânzare‑cumpărare.

Susținerea recurentului referitoare la împrejurarea că interesul său în anularea contractului de vânzare‑cumpărare rezultă și din calitatea sa de creditor al societății debitoare (proprietara construcției) și constă în necesitatea obținerii unui preț corect nu este întemeiată.

Construcția situată în Iași, strada M., a fost vândută la licitație publică, cu strigare organizată de practicianul în insolvență al debitoarei.

Prin sentința recurată, tribunalul a reținut că licitația s‑a desfășurat cu respectarea dispozițiilor legale în materie, iar recurentul F. nu a formulat critici cu privire la acest aspect, care, astfel, a intrat sub puterea lucrului judecat.

Mai mult decât atât, deși a susținut că interesul său în anularea contractului de vânzare‑cumpărare constă în obținerea unui preț corect, recurentul nu a arătat în concret care ar fi prețul corect al construcției, astfel că afirmația sa este una generală, nefiind de natură să legitimeze un interes personal, născut și actual în contestarea actului translativ de proprietate al construcției situate în Iași, strada M.

Instanța de recurs nu poate primi nici susținerea recurentului referitoare la împrejurarea că a invocat elemente de nulitate absolută a contractului de vânzare‑cumpărare, care pot fi invocate de orice persoană.

Concluzia Curții este întemeiată pe faptul că, deși nulitatea absolută ocrotește un interes general, un asemenea interes nu exclude existența și a unui interes individual, personal, astfel că persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obținerea unui folos propriu din anularea actului respectiv.

În cauza pendinte, recurentul nu a probat existența unui folos practic, imediat în anularea contractului de vânzare‑cumpărare, încheiat la data de 05.07.2017 și autentificat de BNP B.S., astfel că, în mod corect, s‑a admis excepția calității procesuale active a acestuia în acțiunea privind anularea acestui contract.

Tot în legătură cu exercitarea atribuțiilor administratorului judiciar și a limitelor în care această verificare poate opera, facem trimitere la două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare instituit prin dispozițiile art. 519 C. pr. civ.

Printr‑o primă decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție^[21], s‑a decis, în inter­pretarea dispozițiilor art. 105 alin. (1) și (2) și art. 106 din Legea nr. 85/2014, că administra­torul/lichidatorul judiciar nu are atribuția de a verifica pe fond creanțele bugetare constatate prin titluri executorii, contestate în termenul legal în fața instanței specializate.

Argumentul pe care își fundamentează instanța supremă rațiunea excluderii creanțelor bugetare de la procedura de verificare de către administra­torul/lichidatorul judiciar „rezultă din regle­mentarea expresă și obligatorie a acțiunii în contencios administrativ fiscal, prin art. 126 alin. (6) din Constituția României, potrivit căruia controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar și, respectiv, a procedurii reglementate de art. 208 din Codul de procedură fiscală”.

Concluzia este că verificarea legalității unei creanțe fiscale cuprinse într‑un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condițiile reglementate de legislația specială^[22], respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenței, supusă unei alte reglementări legale speciale.

Prin cea de‑a doua hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție^[23], s‑a decis că administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, după caz, poate analiza întinderea creanței constatate printr‑un titlu de creanță contestat în condițiile și procedura prevăzută de lege, verificând dacă respectiva creanță include creanțe bugetare născute anterior momentului deschi­derii procedurii de insolvență sau ulterior, această activitate nefiind suprapusă controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal, chiar dacă, în final, este posibil ca întinderea creanței bugetare, înscrisă într‑un titlu de creanță contestat, să fie modificată.

În considerentele reținute de Înalta Curte se menționează următoarele: „(…) aspecte care țin de stingerea parțială sau totală a creanței ori de intervenirea prescripției extinctive, caracterul contestat al creanței ori tardivitatea depunerii acesteia se înscriu în sfera atribuțiilor de verificare pe care le realizează practicianul în insolvență. Acesta are obligația de a efectua o cercetare amănunțită a fiecărei cereri de admitere, în vederea stabilirii legitimității, valorii exacte și priorității fiecărei creanțe în parte, potrivit dispozițiilor art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

De precizat că, în îndeplinirea atribuției vizând stabilirea legitimității creanței, administra­to­rul/lichi­­datorul judiciar nu se pronunță asupra valabilității docu­mentelor în baza cărora creditorul solicită înscrierea acesteia, întrucât, așa cum s‑a precizat anterior, aceasta ar reprezenta o examinare pe fond și o substituire în atribuțiile puterii judecătorești. Sub acest aspect, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, verifică doar existența și îndeplinirea cerințelor minimale pentru ca actul exhibat să constituie fundament al cererii de creanță.

Prin urmare, în lipsa unei enumerări exhaus­tive a competențelor ce intră în sfera verificărilor pe care le realizează administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, după caz, în privința crean­țelor bugetare constatate prin titluri executorii, contestate sau necontestate în termenele prevăzute de legi speciale, acesta poate și este obligat să examineze creanțele sub toate aspectele care nu vizează legalitatea măsurii de impunere fiscală^[24], care intră în competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ și fiscal.”