Perspective teoretice şi jurisprudenţiale asupra verificărilor de legalitate care intră în sfera de competenţă a judecătorului sindic

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Considerații generale

Constituția României consacră principiul legalității la modul generic, aspect ce transpare atât din cuprinsul art. 1 alin. (5), din Titlul I („Principii generale”), care stipulează că „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, cât și din textul art. 16 alin. (2), care consfințește că „Nimeni nu este mai presus de lege”.

În contextul care face obiectul prezentului demers, respectiv verificările de legalitate ce intră în sfera de competență a judecătorului‑sindic, relevante sunt și dispozițiile art. 124 alin. (1) și (3) din Legea fundamentală, care statuează că „Justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar „Judecătorii sunt indepen­denți și se supun numai legii”.

La rândul său, Codul de procedură civilă atribuie Capitolul II Titlului preliminar, pentru a reglementa expres principiile fundamen­tale ale procesului civil, la art. 7 regăsindu‑se prin­cipiul legalității, potrivit căruia: „(1) Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. (2) Judecătorul are îndato­rirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind reali­zarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces”.

Dispozițiile art. 7 C. pr. civ., care reglementează principiul lega­­lității, se aplică și în materia insolvenței, întrucât nu contravine acestei reglementări speciale, astfel cum impune art. 342 din Legea nr. 85/2014.

Instanțele judecătorești au obligația de a lua toate măsurile care se impun pentru ca principiile fundamentale ale procesului civil, inclusiv cel ce constituie obiect al prezentei analize, să fie respectate de către părțile din litigiile deduse judecății, ele însele fiind ținute să respecte aceste principii.

În doctrină^[1] a fost amplu prezentată întreaga evoluție a procesului legislativ în materia competenței judecătorului‑sindic, care a cunoscut mai multe etape de „reformare a statutului și de reconfigurare a rolului” său, al cărui început a fost marcat de apariția Legii nr. 99/1999, fiind continuat atât prin Legea insolvenței nr. 85/2006, cât și prin regle­men­tarea în vigoare, rezultatul acestui proces constând în delimitarea clară a „atribuțiilor jurisdicționale de cele de administrare și de gestionare a averii debitorului, prin aceasta realizându‑se o degrevare a judecătorului de insolvență de o serie întreagă de îndatoriri ce nu erau proprii profesiei sale de magistrat”.

Astfel, Legea nr. 85/2006 prevedea, în cuprin­sul alin. (2) al art. 11, că: „atribuțiile judecăto­rului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribu­țiile mana­geriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debito­rului, dacă acestuia nu i s‑a ridicat dreptul de a‑și administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora”.

Legea nr. 85/2014 păstrează intacte aceste prevederi, oferind și o completare, prin ultima teză cuprinsă în alin. (2) al art. 45, potrivit cu care deciziile manageriale care pot fi controlate, sub aspectul oportunității, de către creditori, prin organele acestora, sunt cele ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care și‑a păstrat dreptul de administrare.

Prima teză a textului anterior evocat indică faptul că judecătorul‑sindic are exclusiv atribuții de natură jurisdicțională, controlând activitatea administratorului judiciar și/sau a lichidatorului și soluționând procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.

Teza a doua a aceluiași text întărește raționamentul enunțat în prima teză și delimitează atribuțiile jurisdicționale de cele manageriale, evidențiind punctual sfera persoanelor cărora le aparțin aceste din urmă atribuții, respectiv administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s‑a ridicat dreptul de a‑și administra averea.

Teza finală cuprinsă în alin. (2) al art. 45 face vorbire despre deciziile manageriale care aparțin administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care și‑a păstrat dreptul de administrare și care, sub aspectul oportunității, pot fi controlate exclusiv de către creditori, prin organele acestora.

Concluzia care se desprinde este că judecătorului‑sindic nu îi revin atribuții manageriale, context în care acesta nu are căderea de a aprecia, din perspectiva oportunității, măsurile dispuse de organele care aplică procedura insolvenței.

Principalele atribuții ale judecătorului‑sindic sunt enumerate în cuprinsul art. 45 alin. (1) lit. a)‑r) din Legea nr. 85/2014 și pot fi grupate în două categorii: jurisdicționale și de control judiciar asupra activității administratorului judiciar și a lichidatorului.

Prezentul demers este consacrat categoriei atribuțiilor de control realizate de judecătorului‑sindic, sens în care exempli­ficăm judecarea acțiunii având ca obiect: anularea hotărârii adunării creditorilor, prevăzută de art. 45 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2014; judecarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar, prevăzută de art. 45 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 85/2014; soluționarea contestațiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului, reglementată de art. 45 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 85/2014.

2. Limitele competenței judecăto­rului‑sindic din perspectiva/prin prisma verificărilor de legalitate pe care acesta le poate efectua, astfel cum au fost statuate de către Curtea Constituțională a României

În jurisprudența sa constantă, Curtea Consti­tuțională a României a subliniat că dispozițiile legii insolvenței stabilesc competențele exclusive în cadrul procedurii insolvenței. Astfel, judecăto­rul‑sindic efectuează controlul judecăto­resc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și soluționează procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.

S‑a evidențiat că art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stabilește principalele atribuții ale judecătorului‑sindic, printre acestea regăsindu‑se și confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori. Totodată, dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevăd că atribuțiile judecătorului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administra­torului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin admi­nistratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s‑a ridicat dreptul de a‑și administra averea. Deciziile manageriale ale administra­torului judiciar, ale lichidatorului judiciar sau ale debitorului care și‑a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunității numai de către creditori, prin organele acestora.

Din perspectiva limitelor competenței judecătorului‑sindic, prin prisma verificărilor de legalitate, într‑o serie de decizii pronunțate de‑a lungul timpului, Curtea Constituțională a României a făcut mai multe statuări.

Într‑o decizie, unde obiectul excepției de neconstitu­țio­nalitate îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 23 și ale art. 48 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, Curtea Constituțională^[2] a evidențiat că:

„Delimitarea prin lege a competențelor tuturor celor implicați în procedura prevăzută de legea insolvenței stabilește cadrul procesual în care părțile își pot exercita eficient drepturile procesuale. Extinderea competenței judecătorului‑sindic asupra controlului oportunității deciziilor adoptate în activitatea de administrare a debitorului ar constitui o depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești, o intervenție inadmisibilă în activitatea de organizare și funcționare a unei societăți comerciale. Contro­lul exercitat de instanță trebuie să se limiteze la aspectele de legalitate ale deciziilor manageriale, iar nu să cenzureze opțiunile considerate oportune de către persoanele competente legal în exercitarea atribuțiilor de administrare, respectiv administratorul judiciar sau lichidatorul”.

Într‑o altă decizie^[3], unde obiectul excepției de neconstitu­ționalitate l‑au reprezentat prevederile art. 101 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, vizând chestiunile legate de confirmarea planului de reorganizare, Curtea Constituțională a făcut analiza atribuțiilor judecătorului‑sindic din perspectiva legalității.

S‑a reținut că, „potrivit dispozițiilor de lege criticate, în scopul administrării eficiente a procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, planul de reorganizare este confirmat de judecă­torul‑sindic după depunerea la tribunal de către administratorul judiciar a procesului‑verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost apro­bat. Înainte de confirmarea lui, judecăto­rul‑sin­dic poate să ceară unui practician în insolvență să își exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului. În vederea confirmării planului de reorga­nizare, judecătorul‑sindic analizează întru­nirea cumu­lativă a celor cinci condiții prevăzute la art. 101 alin. (1) lit. A‑E din Legea nr. 85/2006”.

Curtea Constituțională a notat că: „(…) atribuția judecătorului‑sindic vizează admiterea și confir­marea planului de reorganizare după votarea și aprobarea lui de către adunarea creditorilor. Curtea apreciază că, din redactarea întregii legi privind procedura insolvenței, rezidă principiul stabilit de legiuitor, potrivit căruia atribuțiile judecătoru­lui‑sin­dic sunt cele de verificare a legalității actelor de procedură, iar atribuțiile creditorilor privesc managementul procedurii. Astfel apare necesar un control de legalitate a actelor de procedură, în condițiile în care nu toți reprezentanții creditorilor dintr‑o procedură au pregătire juridică. Nu se poate deduce că se încalcă dreptul creditorilor de a vota sau nu un plan de reorganizare atâta vreme cât la admiterea planului de către judecătorul‑sindic sunt audiați și reprezentanții creditorilor, respectiv comitetul acestora, care, în orice procedură, este constituit din creditorii ce dețin cele mai mari creanțe și care au astfel un vot hotărâtor în cadrul adunării generale a creditorilor, așa cum este cazul și în prezenta speță. Sub acest aspect, textul de lege criticat nu contravine prevederilor art. 21 din Constituție. (…)

De altfel, în temeiul dispozițiilor art. 98 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2006, care constituie norme de procedură a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, voința acestuia a fost aceea de a asigura creditorilor votanți un minim de cadru legal și de conținut pentru prezentarea unui plan serios și realizabil. Planul de reorganizare trebuie să cuprindă informații suficiente care să ofere posibilitate creditorilor de a‑și forma o opinie cu privire la modalitatea de realizare a acestuia. Prezentarea generală a unor intenții nu poate fi calificată ca informație certă, planul trebuind să prevadă în mod concret resursele de finanțare și fluxurile sale financiare, profitul și lichiditățile estimate din care urmează a se achită atât datoriile curente, cât și cele anterioare deschiderii procedurii”.

3. Limitele competenței judecătorului‑sindic din perspectiva/prin prisma verificărilor de legalitate pe care acesta le poate efectua, astfel cum au fost statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție a României

Înalta Curte de Casație și Justiție^[4] a respins sesizarea formulată prin recursul în interesul legii, declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Cluj, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, republicată, constatând că, în practica instanțelor, nu cunoaște interpretări contradictorii în privința naturii litigiilor care sunt de competența judecătorului‑sindic (în cauză fiind invocate pre­tinse interpretări extensive, conform cărora inclu­siv acțiunile vizând realizarea unui drept ori reven­dicarea unui bun ar fi de competența judecăto­rului‑sindic).

În considerentele deciziei pronunțate, Înalta Curte a reținut că, din examinarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 85/2006^[5], care reglementează atribuțiile judecătorului‑sindic, rezultă fără echi­voc intenția legiuitorului de a delimita atribuțiile jurisdicționale ale judecătorului‑sindic de cele de administrare a procedurii insolvenței, precum și de cele de gestiune, atribuții ce revin, în principal, admi­nistratorului judiciar, lichidatorului și celor­lalți participanți la procedură.

Pe de altă parte, controlul judecătorului‑sindic se raportează numai la aspectele de legalitate, fără a avea în vedere și aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor și organelor acestora.

De asemenea, analizând prevederile alin. (1) al art. 11 din Lege, care enumeră în mod expres „prin­cipalele atribuții ale judecătorului‑sindic”, Curtea a constatat că aceste norme au un caracter exemplificativ, și nu exhaustiv, deoarece prin conținutul dispo­zițiilor alin. (2) al aceluiași articol se stabilesc judecătorului‑sin­dic noi atribuții ce privesc controlul asupra activității partici­panților la procedură, în referire la actele și operațiunile care se desfășoară după deschiderea procedurii insolvenței.

Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței.

Având în vedere multitudinea activităților specifice proce­durii insolvenței, este imposibilă stabilirea concretă a tuturor operațiunilor ce au loc pe parcursul desfășurării insolvenței, întrucât acestea variază de la o situație juridică la alta sau de la un debitor la altul.

S‑a argumentat că soluția aleasă de legiuitor este, pe de o parte, exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuțiile judecăto­rului‑sindic numai la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 11 din Lege, ci are în vedere și controlul tuturor operațiunilor și actelor săvârșite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori și alți participanți la desfășurarea procedurii, precum și litigiile, procesele și cererile ce au legătură directă cu insolvența și sunt prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În același timp, s‑a evidențiat și caracterul restrictiv al acestei soluții legislative, pe considerentul că judecătorul‑sindic nu are atribuții în soluționarea unei cereri ori acțiuni ce transcende pro­cedurii insolvenței, respectiv realizarea unui drept, o pretenție, somație de plată ori recuperarea unei creanțe, operațiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2006, fiind reglementate prin dispozițiile dreptului comun și aparținând competenței judecătorului de fond.

O calificare corectă a unei astfel de acțiuni sau operațiuni are importanță specială, în primul rând pentru stabilirea căii de atac, în caz contrar părțile putând fi private de dublul grad de jurisdicție pentru cauzele în care hotărârile sunt susceptibile de apel și recurs sau să fie supuse rigorilor specifice procedurii insolvenței.

Pe de altă parte, nu este just să se creeze debitorului aflat în insolvență un tratament juridic privilegiat, în afara celui prevăzut de legea specială, întrucât s‑ar încălca celorlalte părți chemate în judecată, în calitate de pârâți, dreptul la un proces echitabil garantat de dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Egalitatea de tratament juridic dintre debitor și alte persoane care nu participă la procedură derivă și din conținutul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, care se referă la suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare formulate în contra debitorului aflat în insolvență și care au ca obiect realizarea unor creanțe asupra debitorului sau bunurilor sale.