Administratorul judiciar – aspecte teoretice şi practice relevante din perspectiva desemnării, desfăşurării activităţii şi a înlocuirii acestui organ care aplică procedura insolvenţei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În legătură cu omisiunea menționării în extrasul publicat în BPI a unor măsuri luate de administratorul judiciar în practica judiciară^[9], s‑au reținut următoarele: „(…) măsura de constituire, de către administratorul judiciar, a grupei creditorilor indispen­sabili pe care apelantul, în calitate de creditor interesat, o contestă nu apare în extrasul publicat în BPI, deși reprezintă o măsură importantă care ar fi trebuit comunicată, pe această cale, partici­panților la procedură și tuturor celor interesați.

Raportul pe care administratorul judiciar îl invocă și de la publicarea căruia pretinde că trebuie calculat termenul de șapte zile pentru contestarea măsurii de constituire a grupei creditorilor indispensabili este „Raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei”. Acest raport a fost publicat în extras în BPI nr. XXXX/03.02.2020 și cuprinde mențiunile prevăzute de art. 97 teza I din Legea nr. 85/2014: „Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar, în cazul procedurii simplificate, va întocmi și va supune judecătorului‑sindic, în termenul stabilit de judecătorul‑sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la data desemnării, un raport asupra cauzelor și împre­jurărilor care au dus la apariția insolvenței debito­rului, cu menționarea persoanelor cărora le‑ar fi imputabilă.”

Analiza extrasului publicat relevă faptul că acesta cuprinde exclusiv mențiuni specifice ana­lizei factorilor care au generat insolvența debito­rului (dificultăți de funcționare a instalației de piroliză, procurarea materiei prime, incapa­citatea de a genera venituri), fără vreo referire la grupa creditorilor indispensabili, la intenția de a crea această grupă de creditori (care nu este obligatorie) și la componența acesteia. Or, acest aspect relevă o primă inadvertență: se reproșează contestatorului apelant, atât de către administratorul judiciar, cât și de către judecătorul‑sindic, că nu a respectat termenul de contestare a unui raport, deși extrasul publicat al acestui raport nu cuprinde vreo men­țiune cu privire la măsura prin care contestatorul se pretinde prejudiciat.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 59 alin. (1), (2) și (6) din Legea nr. 85/2014 rezultă că termenul de contestație este de șapte zile de la publicarea în BPI a extrasului de pe raport. Or, dispozițiile enunțate nu pot fi aplicate și nu au logică decât în măsura în care extrasul publicat cuprinde și descrierea măsurii adoptate de către practicianul în insolvență, pe care participanții la procedură au interesul să o atace. Doar în aceste circumstanțe publicarea extrasului marchează și momentul de început al termenului de contestare a unei măsuri, fiind apt să comunice măsura participanților și celor interesați. În caz contrar, un astfel de efect nu se poate produce și termenul nu începe să curgă. În cazul concret analizat, măsura adoptată și contestată, referitoare la constituirea grupei creditorilor indispensabili, nu a fost publicată în BPI și, în consecință, nici comunicată.

Realizând un examen comparativ cu regle­mentarea existentă în Legea nr. 85/2006, din perspectiva contestațiilor ce pot fi formulate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar, se poate observa că, în prezent, legiuitorul a mărit termenul de depunere a contestației, respectiv de soluționare. Diferențe există și în ceea ce privește momentul de la care curge termenul de depunere a contestației.

Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară – art. 21 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 – în care termenul de formulare a contestației curgea de la data depunerii raportului administra­torului judiciar la dosarul cauzei, în cuprinsul art. 59 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, termenul de contestație se socotește de la data publicării în BPI a extrasului prevăzut la alin. (2) al aceluiași text.

Menționăm că, prin decizia nr. 308 din 12 mai 2016, Curtea Constituțională^[10] a marcat un reviriment al jurisprudenței sale în privința art. 21 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, constatând că soluția legislativă prevăzută de acest text, care stabilește că termenul de 3 zile pentru înregistrarea contestației curge de la data depunerii raportului prevăzut la alin. (1), este neconsti­tuțională și că termenul curge de la data publicării extrasului raportului în BPI.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a făcut trimitere la jurisprudența sa constantă, potrivit cu care „omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pre­tins a fi încălcat”, și a constatat că soluția legisla­tivă prevăzută la art. 21 alin. (3), care stabilește că termenul de 3 zile pentru înregistrarea contestației curge de la data depunerii raportului prevăzut la alin. (1), nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunește condițiile de claritate, precizie și previzibilitate în ceea ce privește accesul efectiv la justiție, fiind contrară dispozițiilor art. 1 alin. (5) și, implicit, art. 21 din Constituție, prin prisma exigențelor stabilite de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Calea contestației împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar are sediul materiei în cuprinsul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, textul menționând și sfera persoanelor cărora legea le conferă legitimare procesuală activă pentru a uza de acest demers, respectiv debitorul persoană fizică, administra­torul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori sau orice altă persoană care dovedește un interes.

Din perspectiva aspectelor ce pot fi deduse spre soluționare judecătorului‑sindic pe calea contestației împotriva măsurilor luate de admi­nistra­torul judiciar ori de lichidatorul judiciar, în cele ce urmează vom prezenta o serie de situații ivite în practica instanțelor.

Astfel cum s‑a reținut pe cale jurispru­dențială^[11]: „în viziunea legiuitorului, contestația reglementată de acest text legal rezidă în nemulțumirea pe care cei îndreptățiți să formuleze contestație o manifestă față de cele inserate în raport de către administratorul judiciar cu privire la modul cum și‑a îndeplinit atribuțiile, cum a justificat cheltuielile efectuate cu administrarea procedurii sau celelalte cheltuieli efectuate din fondurile debitorului pentru desfășurarea acti­vității”. În această decizie de speță, s‑a evidențiat că împotriva creanțelor trecute sau, după caz, netrecute de administratorul judiciar în tabelul preliminar, legiuitorul a prevăzut o cale procedurală specială, respectiv contestația la tabelul preliminar, prevăzută de art. 111 din Legea nr. 85/2014, contestație pe care reclamantul a formulat‑o și care se află pe rolul instanței, formând obiect al dosarului nr. xxxx/a6. Atunci când legiuitorul pune la dispoziția părții o cale procedurală specială pentru ajungerea scopului urmărit, aceasta trebuie să uzueze de respectiva procedură, orice alt demers fiind lipsit de relevanță și eficiență practică.

Tot în practica judiciară^[12] s‑a reținut că: „nu există nicio preve­dere în Legea nr. 85/2014 care să permită judecăto­rului‑sindic să exercite un control asupra unor opinii/puncte de vedere profesionale exprimate de administratorul judiciar cu privire la cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debito­rului și persoanele cărora le‑ar fi imputabilă starea de insol­vență”. S‑a argumentat că, printre atribuțiile judecăto­rului‑sindic, astfel cum sunt enumerate acestea în cuprinsul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, se numără doar judecarea contestațiilor împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar/lichidator, nu și modificarea/cenzurarea opiniilor expri­mate de acesta cu privire la cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului și persoanele cărora le‑ar fi imputabilă starea de insolvență.

Referitor la calea procedurală de urmat atunci când se dorește a se ataca în justiție fie refuzul de a lua o anumită măsură, fie lipsa unui răspuns la solicitările adresate administratorului/lichidatorului judiciar, pe cale jurisprudențială^[13] s‑a decis că și într‑o asemenea ipoteză poate fi utilizată calea procedurală a contestației prevăzute de art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

A notat instanța de apel, în considerentele deciziei citate mai sus, că: „(…) în jurisprudență a fost în mod constant avansată soluția în acord cu care ceea ce se poate contesta în cadrul procedural reglementat de art. 59 din Legea nr. 85/2014 nu este numai o măsură propriu‑zisă a practicianului în insolvență, ci și omisiunea de a o adopta/lua, deoarece este evident că drepturile și interesele legitime ale participanților la procedură pot fi afectate și în această ultimă situație. Chiar dacă se susține, în apel, că debitoarea nu a justificat vreun folos practic pe care l‑ar obține din contestarea unei măsuri omisive și că, mai mult, lipsa adoptării unei măsuri îi profită, întrucât nu trebuie să achite sumele solicitate de apelantă (ca în cazul unei măsuri pozitive), acestui argument i se răspunde pertinent de către intimată prin apelarea la prevederile art. 33 teza finală C. pr. civ., care o îndreptățesc să acționeze la acest moment și în aceste condiții.

În plus, din perspectiva necesității asigurării unei proceduri coerente și previzibile, corect a sesizat sindicul că cererea de plată, care poate fi urmată de altele, trebuie să primească, într‑un fel sau altul, un răspuns final. Din moment ce consorțiul este în imposibilitate de a lua o măsură în ceea ce privește soluționarea acesteia și nu a solicitat judecătorului‑sindic vreo dezlegare în drept, orice alți participanți la procedură și, în primul rând, creditoarea și debitoarea au interes să apeleze la concursul justiției și să clarifice natura juridică a creanței invocate și condițiile în care ea poate fi achitată.”

Din punct de vedere procedural, judecătorul‑sindic va soluționa contestația în termen de 15 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administratorului judiciar și a comitetului creditorilor. La cererea contestatorului, judecătorul‑sindic va putea să suspende executarea măsurii contestate.

Potrivit art. 59 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, la fiecare 120 de zile, judecătorul‑sindic va analiza și se va pronunța asupra stadiului continuării procedurii, printr‑o rezoluție, prin care va putea pune în sarcina administratorului judiciar anumite măsuri și va acorda un termen administrativ de control sau de judecată, după caz.

În ipoteza în care există cereri cu caracter contencios sau necontencios, precum și în ipoteza în care judecătorul‑sindic consideră necesar, acesta va dispune citarea de urgență a persoanelor interesate și a administratorului judiciar pentru soluționarea cererilor sau pentru dispunerea măsurilor care se impun.

Având în vedere că practicianul în insolvență este un interpus al instanței, căreia îi revine în mod expres atribuția de a efectua controlul activității practicianului, aceasta, prin intermediul judecătorului‑sindic, trebuie să aprecieze dacă contestarea în orice fel, de către orice parte interesată, a modului în care practicianul își exercită atribuțiile este sau nu întemeiată, în condițiile legii, și să dispună în consecință.

În literatura de specialitate^[14] a fost exprimată opinia că măsurile luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar pot fi contestate, „indiferent dacă au fost cuprinse sau nu în raportul de acti­vitate pe care acesta are obligația să îl întoc­mească”.

Pentru ipoteza în care practicianul în insol­vență a luat o anumită măsură, pe care nu a evidențiat‑o într‑un raport de activitate, suntem de acord cu poziția exprimată în doctrină^[15], potrivit cu care „termenul de contestare a acestor măsuri curge de la data la care persoana interesată a luat cunoștință de respectiva măsură”.

Referitor la posibilitatea judecătorului‑sindic de a desființa, din oficiu, măsuri ale administra­torului judiciar ori ale lichidatorului judiciar, unii autori^[16] au apreciat că doar măsurile „nelegale” pot fi desființate astfel, iar nu și „cele neoportune”.

Alți autori^[17] au evidențiat că, „din oficiu, instanța poate ridica și pune în discuția contradic­torie a părților numai chestiuni de ordine publică”, context în care s‑a apreciat că judecătorul‑sindic poate să dispună desființarea numai a acelor măsuri ale practicianului în insolvență care „sunt contrare unor dispoziții imperative ale legii”.

Măsurile luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar, în cadrul activității pe care o desfășoară, sunt dintre cele mai diverse, în cele ce succed fiind prezentate câteva situații ivite în practica judiciară.