Contestația debitoarei împotriva cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Legiuitorul impune obligația comunicării cererii creditorului având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței, sens în care stabilește că, în termen de 48 de ore de la înregistrare, instanța o va comunica atât debitorului, cât și organului fiscal competent.

Astfel cum s-a arătat și în doctrină^[1], termenul de 48 de ore de la înregistrare, în care trebuie să se realizeze comunicarea cererii creditorului având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței este unul de recomandare, din moment ce „Codul insolvenței nu conține nicio sancțiune pentru nerespectarea acestuia”.

Primind cererea de deschidere a procedurii, debitorul îi revine datoria ca, în termen de 10 zile, să formuleze o contestație^[2] prin intermediul căreia să își exprime poziția, fie în sensul de a contesta, fie de a recunoaște existența stării de insolvență.

Observăm că termenul pentru formularea contestației este de 10 zile și curge de la data primirii, de către debitor, a cererii creditorului având ca obiect deschiderea procedurii.

Facem precizarea că acest termen stabilit de legiuitor în vederea exercitării dreptului procesual de a formula contestația este, astfel cum s-a arătat și în literatură^[3], unul de decădere, în sensul art. 185 alin. (1) C. pr. civ., iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Menționăm că prezumția de insolvență instituită, inițial, prin dispozițiile art. 5 pct. 29 lit. a) din Legea nr. 85/2014, iar urmare a noilor modificări survenite prin Legea nr. 216/2022^[4], prin prevederile conținute în pct. 29 al art. 5, este una relativă, astfel că ea poate fi răsturnată de debitor prin contestația pe care o formulează.

În ceea ce privește motivele pe care le poate invoca debitorul prin contestație, acestea pot viza, în principal, inexistența stării de insolvență prezumată și neîndeplinirea oricărei condiții necesare deschiderii procedurii cum ar fi lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, neîndeplinirea cerinței valorii prag sau răsturnarea prezumției de insolvență.

Probatoriile pe care le poate produce contestatorul cu scopul de a răsturna prezumția de insolvență trebuie să se axeze pe ideea că are suficient disponibil în cont care să îi permită achitarea datoriei. Existența acestor lichidități rezultă din actele contabile cum ar fi conturi și balanțe financiar contabile, fluxuri de numerar.

Dacă debitorul reușește să probeze existența lichidităților, starea de insolvență nu mai subzistă, context în care cererea de deschidere a procedurii urmează a fi respinsă.

În doctrină^[5] s-a arătat că debitorul poate recunoaște starea de insolvență „prin depunerea unei întâmpinări”. Același autor a susținut că, ar trebui făcută contestație „numai dacă se contestă starea de insolvență”.

În scopul prevenirii unor abuzuri și implicit a protejării debitorului împotriva unor cereri nejustificate ale creditorilor privind deschiderea procedurii insolvenței, dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevăd că, la cererea debitorului, formulată în termenul prevăzut la alin. (3) din același articol, judecătorul-sindic poate dispune, prin încheiere, obligarea creditorilor care au introdus cererea la depunerea unei cauțiuni.

Obligarea creditorului la plata unei cauțiuni intervine în funcție de probatoriul concret administrat în cauză, iar cererea debitoarei cu acest obiect trebuie să aibă o justificare conformă scopului acestei cauțiuni, respectiv cel de a împiedica abuzul de drept.

Astfel, în practica judiciară^[6] s-a stabilit că, nu se impunea stabilirea unei cauțiuni din moment ce deschiderea procedurii se întemeia pe insolvența prezumată și pe recunoașterea, de către debitor, a neîndeplinirii obligațiilor de plată a chiriei și a dificultăților financiare cu care se confruntă.

Cuantumul cauțiunii este de până la 10% din valoarea creanței, dar nu mai mult de 40.000 de lei, și trebuie să fie consemnată la o bancă, în termen de 5 zile de la comunicarea măsurii, sub sancțiunea respingerii cererii de deschidere a procedurii. Observăm că legiuitorul a limitat valoarea maximă a cauțiunii cu scopul de a evita împovărarea acelor creditori care își exercită drepturile cu bună credință.

Potrivit art. 1.057 alin. (1) C. pr. civ., când legea prevede darea unei cauțiuni, suma datorată de parte cu acest titlu se stabilește de către instanță în condițiile legii și se depune la Trezoreria Statului, la CEC Bank – SA sau la orice altă instituție de credit care efectuează astfel de operațiuni, pe numele părții respective, la dispoziția instanței sau, după caz, a executorului judecătoresc.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1.064 alin. (1) C. pr. civ. prevede că: „Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus”, în timp ce alin. (2) al aceluiași text stipulează următoarele: „Cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus”.

Din analiza coroborată a dispozițiilor cuprinse în legea specială a insolvenței, cu cele din Codul de procedură civilă rezultă rolul pe care îl are cauțiunea, respectiv acela de garanție pe care legiuitorul a înțeles să o ofere debitorului, în scopul acoperirii cu prioritate a pagubei suferite, în cazul în care a fost chemat în judecată de un creditor de rea credință.

Se impune precizarea că, în noua reglementare nu s-au mai preluat dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora, în ipoteza în care debitorul alegea să conteste starea de insolvență, iar contestația formulată era respinsă, acesta era decăzut din dreptul de a depune un plan de reorganizare.

Debitorul va putea contesta aspecte referitoare la starea sa de insolvență, precum și la neîndeplinirea oricărei condiții necesare pentru declanșarea procedurii. În concret, debitorul va putea invoca drept motive^[7] de contestație, existența fondurilor bănești necesare pentru stingerea datoriilor, neîndeplinirea cerințelor legale privind caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor, neîndeplinirea condiției referitoare la valoarea-prag a creanțelor, faptul că debitorul nu face parte din domeniul de aplicare al insolvenței.

În consecință, prin intermediul contestației formulate, debitorul intenționează să probeze că nu se află în insolvență întrucât deține fonduri suficiente pentru plata datoriilor, respectiv să demonstreze că datoriile creditorilor nu sunt certe, lichide și exigibile ori nu îndeplinesc condițiile referitoare la valoarea-prag.

S-a afirmat în doctrină^[8], că judecătorul-sindic trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor declanșării procedurii, chiar dacă unele nu au fost invocate de către debitor, deoarece ele au caracter imperativ.

Contestația debitorului va fi admisă atunci când acesta reușește să probeze stingerea creanței prin plata efectuată ori când s-a prescris dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită a creanței sau când ar opera compensația, astfel cum s-a exemplificat în doctrină^[9].

Pentru ipoteza în care creditorul nu a depus nicio dovadă a existenței creanței sale, cu atât mai mult va fi admisă contestația debitorului.

Legea nr. 85/2014 prevede, cu titlu de noutate, că în cadrul judecării contestației, va putea fi administrată doar proba cu înscrisuri, prin dispozițiile înserate în art. 72 alin. (3) teza finală, contribuind, astfel cum s-a menționat și în literatura de specialitate^[10] la înlăturarea practicii neunitare ce exista în materie de probe ce puteau fi administrate în contestația debitorului sub imperiul reglementării din Legea nr. 85/2006, care nu conținea dispoziții exprese sub aspectul în discuție.

Dacă, în urma soluționării cererii, judecătorul-sindic stabilește că debitorul nu se află în stare de insolvență, va respinge cererea creditorilor, care va fi considerată ca lipsită de orice efect chiar de la înregistrarea ei. În ipoteza în care creditorul a fost obligat la depunerea unei cauțiuni, din aceasta va fi despăgubit debitorul pentru pagubele suferite prin introducerea cu rea-credință a unei astfel de cereri.

În situația în care cererea creditorului este fondată, dar până la închiderea dezbaterilor debitorul achită creanța solicitată în întregime, judecătorul-sindic va respinge cererea ca rămasă fără obiect.

Dacă debitorul nu plătește creanța creditorului până la închiderea dezbaterilor, iar judecătorul-sindic stabilește că este în stare de insolvență, va admite cererea de deschidere a procedurii formulate de acesta și va dispune deschiderea, prin sentință, fie a procedurii generale, fie a procedurii simplificate, în funcție de situația în care se află debitorul.

În cazul în care debitorul alege să plătească întreaga datorie după momentul deschiderii procedurii, plata efectuată este nulă de drept, prin raportare la art. 84 din Legea nr. 85/2014.

În cazul în care creditorii au fost obligați să depună cauțiune, aceasta urmează a le fi restituită.

Menționăm că, sentința prin care se dispune deschiderea procedurii de insolvență la cererea creditorului poate fi atacată doar cu apel.