Control de legalitate a hotărârii adunării creditorilor – Chestiunea compensării creanțelor

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Compensația legală reprezintă un mijloc de stingere a datoriilor care operează, așa cum rezultă și din denumire, prin efectul legii, fără ca părțile să fie obligate a face ceva în sensul acesta. În jurisprudența sa, Instanța Supremă^[1] a reținut următoarele, referitor la această instituție: „compensația operează de drept, în puterea legii și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre aceasta cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotităților lor respective. Deși, instanța apelului a reținut îndeplinirea condițiilor compensării legale, faptul că operează de drept, în virtutea legii, în mod nejustificat nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1.144 C. civ. Compensarea legală operează de drept, nefiind la latitudinea părților să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune”.

Astfel cum a arătat doctrina^[2], „în procedura insolvenței prezintă relevanță numai compensația legală, care este acea compensație care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voință al părților sau o hotărâre judecătorească”.

Potrivit prevederilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată și de practicianul în insolvență, prevederile menționate fiind aplicabile și creanțelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenței.

Pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, compensarea poate fi constatată și în privința creanțelor născute ulterior deschiderii procedurii, nu doar în privința celor anterioare.

Concluzia care se desprinde este că pentru a opera o compensare, creanțele trebuie să aibă același regim juridic al nașterii lor: fie anterioare, fie ulterioare deschiderii procedurii.

În consecință, nu poate opera compensarea între o creanță anterioară și alta ulterioară, pentru că în acest caz s-ar încălca principiul concursualismului, astfel cum s-a menționat în literatura de specialitate^[3].

Pentru a opera compensația legală în procedura insolvenței este necesară îndeplinirea condițiilor stipulate de art. 1.617 C. civ.. Momentul la care trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală este reprezentat de data deschiderii procedurii.

Primul titular al dreptului de a invoca compensația în procedura insolvenței, potrivit art. 90 din Legea nr. 85/2014 este creditorului care poate invoca acest mod de stingere a obligației, el fiind primul interesat să opună compensația de drept unui debitor aflat în insolvență.

De asemenea, debitorul aflat în procedura insolvenței, poate invoca compensația legală în legătură cu un creditor, cu scopul de a obține înlăturarea acestuia de la masa credală, total sau parțial.

În legătură cu această chestiune a compensării Înalta^[4] Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a decis următoarele: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (1) și (2) și art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) și (3) C. civ., stabilește că:

Renunțarea la compensație este compatibilă cu procedura insolvenței, cu excepția situației în care creanța ce face obiectul compensației aparține creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii.

Este admisibilă invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență, de către un alt creditor îndreptățit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijența debitorului insolvent și a practicianului în insolvență în exercitarea acestui drept”.

Redăm în continuare o parte dintre considerentele deciziei Instanței Supreme:

„(…) așa cum rezultă din prevederile art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 și din ansamblul dispozițiilor acestei legi, procedura insolvenței este o procedură colectivă, care îi privește pe toți creditorii îndreptățiți să participe la procedură ca pe o colectivitate organizată, cu interese comune față de debitor, cu o multitudine de drepturi colective, subordonate, într-adevăr, scopului final al procedurii, de acoperire a creanțelor contra debitorului. Întrucât procedura insolvenței nu este interesată, în principal, de drepturile individuale ale unui anumit creditor, nu se poate considera că instituția renunțării la compensație ar fi incompatibilă cu procedura insolvenței, pe motivul că i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el însuși, înscriindu-se la masa credală, deși putea să invoce compensația, înțelege să își supună propria creanță caracterului «sacrificial» al procedurii.

Este adevărat că toate creanțele înscrise la masa credală în procedura insolvenței, atât cele chirografare, cât și cele privilegiate, sunt afectate, în sensul că urmăririle silite nu se mai pot face individual, ci doar în cadrul acestei proceduri, valoarea creanțelor care nu beneficiază de garanții reale este înghețată la nivelul celei de la data deschiderii procedurii, acoperirea creanțelor se efectuează în modalitățile prevăzute de Legea nr. 85/2014, respectiv prin intermediul programului de plăți din planul de reorganizare sau conform planului de distribuție în cadrul procedurii falimentului, ceea ce conduce nu numai la amânări la plată, ci și la reduceri sau chiar la ștergeri totale ale datoriilor.

În acest context se pune în mod firesc întrebarea care ar putea fi motivele pentru care un creditor, deși îndreptățit să invoce compensarea, ar accepta să facă plata datorată debitorului aflat în insolvență, în vreme ce creanța sa ar căpăta potențialele dezavantaje descrise anterior. Răspunsul la această întrebare se regăsește în cumulul de drepturi individuale și colective pe care le dobândește un creditor îndreptățit să participe la procedură, în sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limitează la acoperirea creanței sale. Astfel, un creditor îndreptățit să participe la procedură poate contesta mențiunile din tabelul creanțelor nu numai în ceea ce privește respingerea, în tot sau în parte, a propriei creanțe, ci și cu privire la decizia administratorului/lichidatorului judiciar de înscriere în tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare și control asupra activității debitorului și a administratorului judiciar etc. Creditorii ce dețin creanțe mai mari în raport cu ceilalți creditori pot, individual, să desemneze un administrator sau un lichidator judiciar să formuleze o acțiune în anulare sau în răspundere (dacă dețin minimum 50% din creanțe) sau să propună un plan de reorganizare (dacă dețin minimum 20% din creanțe).

Așadar, un creditor poate renunța la compensație, întrucât, după o analiză comparativă a dezavantajelor decurgând din sacrificarea realizării propriei creanțe și a avantajelor participării la procedura insolvenței debitorului său, constând în controlul de oportunitate al procedurii și al afacerii debitorului, în accesul la informații relevante relative la debitor și la ceea ce se întâmplă în cadrul procedurii, în accesul la acțiuni specifice acestei proceduri și, în esență, în controlul comun al insolvenței, ce aparține creditorilor, acordă prevalență celor din urmă. În concluzie, instituția renunțării la compensație, reglementată de art. 1.617 alin. (3) C. civ., nu este incompatibilă cu procedura insolvenței, deoarece art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu numai că nu derogă de la dreptul comun în materie, ci face trimitere explicită la acesta.

Deși prezenta sesizare nu se referă la interpretarea dispozițiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, trebuie menționat că acestea cuprind singura excepție de la regula caracterului supletiv al compensației legale. Conform acestui text de lege: «creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței este creditorul a cărui creanță asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanță certă, în sensul prezentei legi, se înțelege acea creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau/și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenței doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăși suma prevăzută la pct. 72».

Prin urmare, dacă între creditor și debitor există creanțe reciproce care se pot compensa (legal sau judiciar), calitatea de creditor îndreptățit să ceară deschiderea procedurii va subzista doar dacă soldul pozitiv pentru creditor va depăși valoarea-prag prevăzută de legea insolvenței. În aceste condiții, instituția compensației nu mai are caracter facultativ pentru părțile raporturilor juridice obligaționale, ci obligatoriu. O atare derogare de la dreptul comun în cazul cererii de deschidere a procedurii este justificată de caracterul aparte, mixt al unei astfel de cereri, diferit de cel al unei cereri de judecată de drept comun, deoarece îmbină interesele concursuale ale creditorilor cu cele personale ale creditorului reclamant. Așa cum rezultă din prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, causa proxima a cererii de deschidere a procedurii insolvenței este satisfacerea unui interes general (al tuturor creditorilor) de a supune debitorul controlului creditorilor și al judecătorului-sindic, în scopul acoperirii pasivului. În ceea ce îl privește însă pe creditorul titular al cererii, causa remota poate fi reprezentată fie de intenția de a-și acoperi creanța, fie de intenția de a prelua întreprinderea debitorului prin procedura insolvenței, prin cumpărarea mijloacelor de producție sau preluarea controlului societății prin majorarea capitalului social al acesteia în urma conversiei creanței în acțiuni ori prin mecanismul prevăzut de art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014. Nu în ultimul rând, o cerere de deschidere a procedurii poate fi folosită ca instrument de presiune contra debitorului, prin prejudiciile materiale și de imagine cauzate acestuia.

Așadar, dând prevalență satisfacerii unor interese generale în ceea ce privește scopul cererii de deschidere a procedurii insolvenței și pentru preîntâmpinarea unor demersuri judiciare care ar putea să îmbrace forma unui abuz de drept, legiuitorul a statuat că renunțarea la compensație este incompatibilă cu procedura insolvenței doar în cazul creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii, nu și în cazul celorlalți creditori îndreptățiți să participe la această procedură judiciară, colectivă și concursuală.

În ceea ce privește titularii dreptului de a invoca compensația, respectiv pentru a răspunde la cea de a doua chestiune de drept ce face obiectul sesizării, se impun mai multe precizări. În primul rând, textul art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie dreptul creditorului de a invoca acest mod de stingere a obligației, întrucât acesta este în primul rând interesat să opună compensația de drept unui debitor aflat, de cele mai multe ori, nu numai în stare de insolvență, ci și de insolvabilitate. Ca atare, nu ar fi în avantajul său să intre în concurs cu ceilalți creditori ai lui accipiens.

Aceasta nu înseamnă însă că debitorul creditor aflat în procedura insolvenței, parte a raporturilor juridice obligaționale, prin administratorul special, nu poate invoca compensația legală, deoarece, astfel, tinde la înlăturarea, în tot sau în parte, a creanțelor declarate asupra sa. Articolul precitat nu își propune, așadar, să limiteze titularii dreptului de a opune compensația legală, ci să pună capăt acelor opinii doctrinare care au susținut, așa cum s-a arătat anterior, că instituția compensației legale, în sine, ar fi incompatibilă cu procedura insolvenței.

Opinia potrivit căreia creditorii debitori reciproci pot să renunțe expres sau tacit la beneficiul compensației, întrucât regula compensației legale este supletivă și, prin urmare, un terț față de raportul juridic nu poate opune acest mod de stingere a obligației ignoră însă un aspect deosebit de important. Legiuitorul a instituit, în cadrul procedurii insolvenței, dreptul administratorului sau, după caz, al lichidatorului judiciar de a constata compensația legală, în cadrul activității de verificare a creanțelor solicitate a fi înscrise la masa credală, prin declarațiile de creanță [art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014]. Or, prin verificarea fiecărei cereri și a documentelor depuse în dovedirea acesteia, prin cercetarea amănunțită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă și prioritatea fiecărei creanțe, inclusiv verificarea aspectelor ce țin de stingerea parțială sau totală a creanței, prin compensație legală, practicianul în insolvență nu se manifestă ca un reprezentant al debitorului, parte în raportul juridic supus analizei, ci ca un veritabil organ al procedurii (art. 40 din Legea nr. 85/2014). În consecință, se impune constatarea că legea specială nu limitează titularii dreptului de a invoca compensația legală numai la părțile raportului juridic.

Pentru a stabili dacă, pe lângă părțile raportului juridic și administratorul/lichidatorul judiciar, pot invoca compensația legală și creditorii îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, alții decât cei ale căror creanțe se sting în această modalitate, se impune evidențierea unor aspecte prealabile.

Este de netăgăduit faptul că, în procedura insolvenței, creditorii pot contesta atât soluția administratorului/lichidatorului judiciar de respingere, în tot sau în parte, a creanței lor, cât și decizia acestuia de înscriere în tabel a creanțelor altor creditori, pe calea contestației la tabelul preliminar (art. 111 din Legea nr. 85/2014), pe calea contestației la tabelul suplimentar [art. 146 alin. (4) din aceeași lege] sau pe calea contestației la tabelul definitiv, prevăzută de art. 113 din același act normativ. Creanța poate fi contestată atât în privința existenței ei, cât și în privința cuantumului acesteia, al caracterului sau naturii ei sau a cauzelor de preferință de care ar fi sau nu însoțită. Legea conferă, așadar, calitate procesuală activă oricărei persoane interesate, iar creditorii contestatori sunt prezumați a justifica un interes în contestarea creanțelor altor creditori concurenți, pentru a-și conserva un drept propriu sau pentru a preveni o pierdere prin înscrierea greșită a unei creanțe.

Prin urmare, dacă, pe calea contestației, este admisibilă invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență este o chestiune care presupune a se stabili dacă creditorul contestator justifică un interes în promovarea acestei contestații, drept condiție de exercițiu al oricărei acțiuni civile.

(….) Prin urmare, ceilalți creditori nu ar justifica, în principiu, interesul de a contesta renunțarea la beneficiul compensației legale de către un alt creditor, de vreme ce, ca urmare a acestei manifestări de voință a părților raportului juridic, s-ar mări gajul general al acestora, în sensul de masă de bunuri concursuală destinată realizării creanțelor lor contra debitorului insolvent. Pe de altă parte, pot fi imaginate situații concrete în care renunțarea la compensație a părților raportului juridic are consecințe vătămătoare pentru creditorii concurenți în cadrul procedurii insolvenței. Aceasta este situația, spre exemplu, a creditorului care, prin formularea unei cereri de admitere a creanței în procedura insolvenței debitorului său, deși putea să opună compensarea creanțelor reciproce, a renunțat tacit la această modalitate de stingere a obligațiilor, deși acest creditor face obiectul, la rândul său, al unei alte proceduri de insolvență. Altfel spus, creditorul care a renunțat tacit la beneficiul compensației nu face altceva decât să mărească artificial masa pasivă, prin înscrierea sa în tabelul creanțelor, cu efecte asupra deciziilor luate în cadrul procedurii, în vreme ce datoria sa față de debitorul insolvent are șanse minime sau nule de acoperire în cadrul unei alte proceduri de insolvență. De altfel, aceasta pare a fi situația în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare. Concret, deși titularul sesizării nu explicitează dacă este vorba de o insolvență a unui grup de societăți, mai multe entități ale aceluiași grup, intrate succesiv în procedura insolvenței și având desemnat același administrator judiciar, fără a-și regulariza creanțele și compensările reciproce, anterior deschiderii procedurilor, tind să își controleze reciproc deciziile luate în cadrul procedurii fiecărui membru al grupului, invocând fiecare în parte calitatea de creditor al celuilalt, ca efect al renunțării la compensație.

În mod asemănător, renunțarea la compensație a părților raportului juridic, creditorii debitori reciproci, poate avea consecințe păgubitoare pentru ceilalți creditori îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, în cazul în care debitorul insolvent nu ar mai putea să își realizeze creanța pe calea dreptului comun, întrucât i s-ar putea opune stingerea dreptului la acțiune prin prescripție.

Or, în toate aceste situații în care creditorii concurenți justifică un interes serios și legitim în invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență, nu există niciun impediment legal să exercite acest drept, pe calea contestației la creanță. Practic, dreptul unui creditor de a contesta creanța altui creditor, în speță, sub aspectul existenței sau al cuantumului acesteia, ca urmare a stingerii sale totale sau parțiale, prin compensație sau prin oricare alt mod de stingere a obligațiilor, nu reprezintă decât o aplicare, în cadrul acestei proceduri speciale, a mijlocului juridic pus la dispoziția creditorilor în vederea conservării activului patrimonial al debitorului lor, constând în acțiunea oblică.

Așadar, testul admisibilității unei atare contestații la creanță trebuie să se raporteze, ținând cont și de specificul procedurii insolvenței, la domeniul de aplicare și condițiile acțiunii oblice, ca mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile și acțiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului contestator (a se vedea în acest sens art. 1.560 și 1.561 C. civ.).

Urmează a se constata că dreptul de a invoca stingerea creanțelor reciproce, până la concurența celei mai mici, nu este strâns legat de persoana debitorului aflat în insolvență, astfel că reprezintă un drept patrimonial ce poate fi exercitat pe calea acțiunii oblice. Creditorul contestator deține o creanță verificată în condițiile acestei proceduri speciale și urmează a se analiza și îndeplinirea condiției ca atât debitorul insolvent să refuze sau să neglijeze să exercite dreptul său de a invoca compensația, cât și practicianul în insolvență. Cât privește condiția ca inactivitatea debitorului sau a practicianului în insolvență să îl prejudicieze pe creditorul contestator, aceasta trebuie verificată în concret, în fiecare caz în parte. Altfel spus, nu întotdeauna renunțarea la compensație a părților raportului juridic este de natură să determine sau să accentueze starea de insolvabilitate a debitorului aflat în procedura insolvenței, astfel că creditorul contestator trebuie să facă dovada interesului serios și legitim în promovarea contestației. Prin urmare, creditorul contestator trebuie să dovedească că se agravează pericolul de a nu își realiza creanța în cadrul procedurii insolvenței, prin neexercitarea dreptului de a invoca stingerea obligațiilor reciproce de către debitorul insolvent sau de către organul procedurii, administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar”.