Analiza ultimelor modificări aduse în materia procedurii civile și a executării silite, în special, prin Legea nr. 17/2017

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

6. COMUNICAREA ÎNCHEIERII DE ÎNCUVIINȚĂRE A EXECUTĂRII SILITE

6.1. Comunicarea încheierii de încuviințare pronunțate de primă instanță

În condițiile alin. (2) al art. 666 C. pr. civ., astfel cum este modificat de prezenta lege, „cererea de încuviințare a executării silite se soluționează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanță, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare. Încheierea se comunică, din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc, precum și creditorului”.

Încă de la început se impune a fi făcută precizarea că singura diferență față de forma anterioară a textului constă în adăugarea de către legiuitor a obligației instanței de executare de comunicare, din oficiu, a încheierii de încuviințare a executării silite către executorul judecătoresc, precum și către creditor.

Deși legiuitorul nu a arătat în cuprinsul Expunerii de motive a prezentei legi care au fost rațiunile pentru care s-a impus o atare completare, apreciem că aceasta se justifică pe argumente de ordin practic, în special privitoare la executorul judecătoresc, pentru simplificarea procedurii, cu consecința eficientizării acesteia.

În primul rând, se observă că prevederea nou introdusă nu face distincție între încheierea de admitere și cea de respingere a cererii de încuviințare a executării silite, ceea ce înseamnă că, indiferent de soluția pronunțată, încheierea trebuie comunicată atât creditorului, cât și executorului judecătoresc. Sub acest aspect, putem identifica rațiunea unei atare modificări legislative care, din punctul nostru de vedere, nu este, totuși, la adăpost de orice critici.

Astfel, în ceea ce-l privește pe executorul judecătoresc, considerăm că practica execuțională de până acum a relevat necesitatea comunicării încheierii de încuviințare a executării silite către acesta, având în vedere că întregul dosar de executare se află sub directa sa instrumentare și gestionare, executorul trebuind să se afle în posesia încheierii ce-l autorizează să procedeze la efectuarea actelor de executare silită. Mai mult decât atât, în condițiile art. 667 C. pr. civ., la declanșarea executării silite, executorul judecătoresc trebuie să comunice debitorului, printre alte înscrisuri, și o copie de pe încheierea dată în condițiile art. 666. Tot astfel, înființarea popririi presupune comunicarea către terțul poprit a încheierii de încuviințare a executării silite și, ulterior, către debitor a unei copii certificate de pe încheierea de încuviințare a executării [art. 783 alin. (1) C. pr. civ.].

Prin urmare, în privința executorului judecătoresc, chiar în lipsa unei justificări a legiuitorului, am desprins rațiunea modificării constând, așadar, în facilitarea pentru acesta a demersurilor necesare punerii în executare silită a titlului executoriu. Cu toate acestea, instituirea unei asemenea obligații în sarcina instanței de executare este de natură să greveze activitatea acesteia cu obligații și cheltuieli suplimentare, care, însă, își pot găsi rațiunea, așa cum am evocat anterior, în necesitatea derulării în bune condiții și cu celeritate a procedurilor execuționale, executorul judecătoresc nemaifiind ținut de obligația suplimentară de a face personal demersuri la instanța de executare în vederea obținerii unei copii de pe încheierea de încuviințare a executării silite, cu excepțiile pe  care le vom releva mai jos.

În același context al discuției vizând comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite către executorul judecătoresc, apreciem, în ceea ce ne privește, că una dintre rațiunile completării textului a constat și în înlăturarea caracterului neunitar al practicii judiciare pe acest aspect, în condițiile în care unele dintre instanțele judecătorești procedau și anterior la această comunicare, în temeiul dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. pr. civ., care instituie obligația de principiu de comunicare din oficiu către părți a hotărârii, în copie, chiar dacă este definitivă. Caracterul neuniform al practicii rezulta din interpretările diferite date textului menționat care, făcând referire la hotărârile definitive, ridica întrebarea circumscrierii sau nu în această categorie și a încheierilor nesupuse niciunei căi de atac. Cum, raportat la dispozițiile art. 634 alin. (1) C. pr. civ., hotărârile nesupuse niciunei căi de atac pot fi subsumate hotărârilor definitive pe aspectul de interes al analizei de față (fără să ne raportăm acum la posibilitatea hotărârilor care sunt definitive de a putea fi atacate prin intermediul contestației în anulare sau revizuirii, ceea ce le diferențiază față de hotărârile nesupuse niciunei căi de atac), apreciem că și în condițiile formei anterioare a textului, instanțele aveau obligația comunicării către executorul judecătoresc a încheierii de admitere/respingere a cererii de încuviințare a executării silite.

Învederăm că propunerea de completare a textului cu obligația instanței de comunicare a încheierii către executorul judecătoresc aparține Consiliului Superior al Magistraturii, care, în procesul de avizare a proiectului Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2016 a emis Hotărârea nr. 123/28.01.2016, prin care a avizat favorabil proiectul, cu unele observații.

Dacă în privința executorului judecătoresc alegerea legiuitorului în sensul comunicării către acesta a încheierii de încuviințare a executării silite este justificată, în ceea ce-l privește pe creditor, nu mai subzistă aceleași rațiuni. Astfel, generic privind lucrurile, comunicarea către părți a încheierilor emise de executorul judecătoresc se fundamentează, în principal, pe necesitatea aducerii acestora la cunoștința lor și a începerii curgerii termenului de formulare a contestației la executare. Sub acest aspect, textul de drept comun reprezentat de art. 657 alin. (3) C. pr. civ. prevede că, dacă prin lege nu se prevede altfel, încheierile se dau fără citarea părților, se comunică acestora, sunt executorii de drept și pot fi atacate numai cu contestație la executare. Prin urmare, actul procedural al comunicării încheierii determină începutul curgerii termenului de exercitare a contestației la executare, legiuitorul corelând cele două momente procesuale.

Revenind la specificitatea încheierii de încuviințare a executării silite, învederăm că, în condițiile art. 666 alin. (7) C. pr. civ., încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare. Iar, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestației la executare silită, introdusă în condițiile prevăzute de lege, dispozițiile art. 712 alin. (3) rămânând aplicabile.

Astfel, din coroborarea prevederilor art. 666 alin. (7) cu art. 657 alin. (3) C. pr. civ., putem reține că obligația de comunicare către creditor a încheierii de respingere a cererii de încuviințare a executării silite era instituită, nemaijustificându-se actuala modificare, aceasta fiind redundantă pe acest aspect.

Nici în privința încheierii de admitere a cererii de încuviințare a executării silite nu vedem utilitatea reglementării obligației de comunicare către creditor, întrucât principalul scop al unei asemenea proceduri ar fi constat în cunoașterea momentului de la care începe să curgă termenul de exercitare a contestației la executare. Or, în asemenea ipoteză, încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Împrejurarea că, ulterior, în cadrul unei eventuale contestații la executare, debitorul ar putea să conteste această încheiere nu poate determina o altă soluție, debitorului aducându-i-se la cunoștință încheierea de încuviințare în condițiile descrise de art. 667 ori 783 alin. (1) C. pr. civ. În privința creditorului, însă, legiuitorul nu a lăsat deschisă nicio eventuală cale de atac împotriva încheierii de încuviințare a executării silite, neexistând interes în acest sens.

Tot astfel, nici prevederile art. 427 alin. (1) C. pr. civ. nu pot fi invocate ca temei al introducerii obligației de comunicare a încheierii de admitere a cererii de încuviințare a executării silite către creditor, de vreme ce calitate procesuală activă în această cerere are exclusiv executorul judecătoresc, creditorul neavând calitatea de parte în acest demers procedural.

Prin urmare, considerăm justificată doar dispoziția care instituie în sarcina instanței de executare a obligației de comunicare către executorul judecătoresc a încheierii de încuviințare a executării silite, indiferent de soluția pe care o conține, în vreme ce reglementarea expresă a aceleiași obligații de comunicare și în favoarea creditorului fiind, ori supraabundentă, ori nejustificată.

Mai trebuie adăugat că executorul judecătoresc are obligația de a transmite către debitor în procedura popririi a unei copii certificate de pe încheierea de încuviințare a executării, ceea ce presupune că în sarcina executorului continuă să subziste sarcina de a se prezenta la sediul instanței de executare în vederea obținerii unei copii legalizate a respectivei încheieri, certificarea menționată de art. 783 alin. (1) teza a doua C. pr. civ. presupunând ca executorul judecătoresc să se afle în posesia unui exemplar legalizat de pe încheierea de încuviințare a executării silite. În acest sens, art. 9 lit. (l) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede că cererile pentru eliberarea de către instanțele judecătorești de copii de pe hotărârile judecătorești, cu mențiunea că sunt definitive, se taxează cu 5 lei pentru fiecare exemplar de copie.

Legat de completarea adusă textului, se mai observă că legiuitorul a prevăzut obligația instanței de comunicare a încheierii către executorul judecătoresc și către creditor, din oficiu și de îndată, ca o expresie a principiului celerității desfășurării procedurii execuționale.

Concluzionăm, așadar, în sensul aprecierii parțial pozitive a textului nou introdus de legiuitor, norma analizată având caracterul unei norme modificatoare, ce schimbă conținutul juridic anterior al textului, acesta urmând a se aplica doar executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare.

6.2. Comunicarea încheierii de încuviințare pronunțate de instanța de apel

Potrivit modificării aduse alin. (7) al art. 666, ”încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea prin care se soluționează apelul se comunică, din oficiu, de îndată, și executorului judecătoresc”.

Învederăm și în acest caz că singura diferență pe conținutul juridic al normei față de forma anterioară a textului constă în adăugarea tezei a doua potrivit cu care hotărârea prin care se soluționează apelul se comunică, din oficiu, de îndată, și executorului judecătoresc.

Nu vom relua analiza făcută textului anterior, considerentele prezentate cu acel prilej rămânând pe deplin valabile. Învederăm, în plus, că aceeași rațiune, neexplicată de legiuitor, însă, dedusă de autorii acestui studiu, subzistă și în ipoteza prezentului text.

Suplimentar comentariilor anterioare, observăm că legiuitorul a reglementat în mod expres obligativitatea comunicării hotărârii pronunțate de instanța de apel împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviințare a executării silite către executorul judecătoresc. În privința creditorului, nu s-a mai menționat în mod explicit această obligație, de vreme ce, în acest caz, sunt aplicabile prevederile art. 427 alin. (1) C. pr. civ.

Revenind la executorul judecătoresc, învederăm că obligația de comunicare către acesta a hotărârii definitive subzistă în sarcina instanței de apel indiferent că aceasta conține o soluție de admitere sau de respingere a apelului. Scopul reglementării obligației procesuale de comunicare a hotărârii definitive și către executorul judecătoresc constă în aducerea la cunoștința acestuia din urmă a modului de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, indiferent de soluția pe care o cuprinde, astfel încât să se cunoască modalitatea în care procedura execuțională declanșată poate continua sau dimpotrivă, în lipsa unei autorizări pentru organul de executare în acest sens.

În plus, instrumentatorul dosarului de executare este executorul judecătoresc care, chiar și în ipoteza unei soluții definitive de respingere a cererii de încuviințare a executării silite, trebuie să fie în posesia hotărârii pe baza căreia va proceda la închiderea dosarului de executare deschis în condițiile art. 665 C. pr. civ.

Mai remarcăm că cele două alineate ale art. 666 supuse completării prin prezenta lege, respectiv alin. (2) și (7), au fost corelate de legiuitor, în mod firesc, în sensul că finalitatea ambelor texte este aceeași, obligația de comunicare către executorul judecătoresc a încheierii de încuviințare a executării silite, respectiv a hotărârii date de instanța de apel îmbrăcând forma unei bune administrări a dosarului de executare, soluția instanței concretizată în oricare dintre cele două hotărâri trebuind să se regăsească în cuprinsul dosarului de executare.

Și această normă, întocmai ca cea reglementată de alin. (2), are caracterul unei norme ce modifică conținutul juridic anterior al textului, acesta urmând a se aplica doar executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare.