Troienii (in)justiției sau despre zădărnicirea controlată a unei puteri

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motto:

„Alte măști, aceeași piesă,

Alte guri, aceeași gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera și nu ai teamă”

(„Glossă”, Mihai Eminescu)

Iarna ce stă să se aștearnă, cuminte, albă și curată va troieni și de această dată cu nămeți peste declinul acestui popor.

Punctul de maximă repetabilitate din versul „vreme trece, vreme vine” l-a făcut pe poetul nostru național să sugere inexorabila și crunta realitate a decadenței, involuției și imoralității, a îndreptării oamenilor către preocupări neînsemnate, pasiuni mărunte și, mai grav, îndrăznesc să afirm, către afinități ideologice periculoase și zădărniciri ascunse.

Despre justiție și independența acesteia nu se mai vorbește de la o vreme, pentru că la masa ei s-au așezat, insidios, dar eficace, troieni zâmbitori și binevoitori ce conturează o iarnă tristă a (in)justiției contemporane.

Riscul unei disoluții iremediabile a justiției este iminent și afirmat, în tăcere, dar îngrijorător, de mult prea mulți dintre cei care și-au închinat cu iubire și dedicație viața celei pe care Cicero o denumea ca fiind „stăpâna și regina tuturor virtuților”, justiția.

Pentru că tematica prezentului număr al revistei mi s-a părut a fi un demers pe cât de provocator, pe atât de curajos, la care îmi doresc să mă raportez ca la o chemare la trezirea unor conștiințe, voi evoca una dintre cele mai noi și mai perfide amenințări la adresa independenței justiției: controlul sau dominația din interior asupra judecătorului.

Când se analizează independența funcțională a justiției, se arată că, pe de o parte, organele care judecă trebuie să fie adecvate acestei funcții, adică să nu aparțină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, instanțele judecătorești să fie independente în exercitarea funcțiilor lor, deci să nu fie supuse ingerințelor din partea puterii legislative, executive sau părților.

Relativ la această componentă a independenței, este de reținut perspectiva că independența trebuie să existe inclusiv față de conducătorul instanței ori față de instanța ierarhic superioară, aceștia neputând interveni cu indicații în activitatea de judecată.

Într-o lucrare recent publicată la Editura C.H. Beck intitulată „Independența și imparțialitatea sistemului judiciar. Privire de ansamblu asupra jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului”, editorii The AIRE Centre, Civil Rights Defenders și Konrad Adenauer Stiftung au adus în fața cititorilor din România diverse reprezentări ale cerințelor instituționale ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la o „instanță independentă, imparțială și instituită de lege”. Cu acest prilej, s-a arătat că subordonarea unei instanțe inferioare față de o instanță superioară este susceptibilă să cauzeze probleme în ceea ce privește independența în cazul în care o instanță superioară emite instrucțiuni directe către o instanță inferioară sau în cazul în care instanța superioară are un control efectiv asupra carierei judecătorilor din instanța inferioară.

Este, așadar, o perspectivă nouă, care generată fiind de o serie de vulnerabilități ale normelor juridice din diferitele sisteme judiciare, a căpătat un rol adecvat și în abordarea jurisprudențială a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, noul context legislativ național în materie introduce o serie de instrumente prin care se instituie o autoritate în sens de dominație asupra judecătorilor din partea superiorilor lor ierarhici, inclusiv cei administrativi, generând un efect nimicitor pentru independența justiției și, dăunător societății în ansamblu. Practici și concepții esențialmente greșite, astăzi consfințite legislativ sunt rezultatul unor minți nesăbuite și iraționale, a unor stratageme viclene inclusiv de comunicare publică, prin intermediul cărora s-a intenționat și reușit crearea unor orientări, percepții sau credințe dirijate înspre nevoia artificială de schimbare. În realitate, schimbarea mult clamată nu putea fi de nimeni explicată în afara acelor minți iraționale, care tenace și perfid, troienind munți de neadevăruri, de artificialități și ipocrizii, au alterat puritatea, curățenia și valoarea.

Nu e locul aici sau nu ne-am propus acum să discutăm despre terenul fertil și servil în care și-au găsit receptarea astfel de trădări, o asemenea deziluzie urmând a-și afla evocarea cu alt prilej, căci sub nicio măsură asemenea șmecherii – termenul neacademic fiind deliberat utilizat – nu s-ar fi putut vreodată concretiza în prezența unor caractere puternice și dârze.

Revenind, trebuie precizat că perspectivele de analiză nu se relevă atât de facil, ci viclenia metodelor folosite presupune nu doar o decriptare a fiecărui mecanism în parte, care privit individual poate să nu evoce prin el însuși un pericol real, ci dobândirea unei priviri de ansamblu asupra întregului instrumentar va fi cea care va contura realitatea și gravitatea prefacerilor normative.

O primă perspectivă de analiză vizează dispozițiile legale care instituie obligativitatea respectării de către judecători a actelor cu caracter administrativ emise de conducătorul instanței ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau de regulamente. Deși, în esență o atare reglementare pare a-și găsi necesara reflectare în ansamblul normativ privind angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor^[1], în realitate este de observat că, prin practicile de punere în aplicare a unor atari norme, organele îndreptățite manifestă tendințe exacerbate de a trece peste independența judecătorului, interferând în sfera de acțiune a măsurilor cu caracter procedural.

Circumscrisă fiind unei obligații cu caracter administrativ, responsabilitatea judecătorilor se întinde și cu privire la respectarea măsurilor dispuse de colegiul de conducere al instanței, inclusiv cu privire la alcătuirea completelor de judecată. În acest sens, în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului  pronunțată în cauza Parlov-Tkalcic c. Croației, s-a reținut necesitatea alcătuirii unor complete de judecată în afara oricăror acte administrative ce pot crea presiuni latente asupra membrilor completelor, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau într-o ezitare sau lipsă de dorință de a-i contrazice pe aceștia, aspect de natură a pune la îndoială independența și imparțialitatea instanței, cu implicații directe asupra legalei compuneri a completelor.

De evocat în context sunt frecventele demersuri disciplinare fundamentate pe presupusa nerespectare de către judecători a actelor cu caracter administrativ emise de conducătorul instanței, practicile administrative puse în aplicare de către Inspecția Judiciară și de Consiliul Superior al Magistraturii ori chiar hotărârile pronunțate în materie disciplinară fiind de foarte multe ori contestate și chiar anulate de către instanțele judecătorești, întrucât conțineau potențial de vulnerabilizare a independenței sistemului judiciar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tras un semnal de alarmă în mai multe rânduri și a subliniat că amenințarea reprezentată de asemenea proceduri riscă să fie folosită în mod abuziv de către state pentru a exercita presiune asupra judecătorilor, subminând independența și imparțialitatea acestora, în loc să le promoveze.

Mai mult decât atât, cele anterior evocate trebuie necesar corelate cu noile dispoziții de organizare judiciară care sporesc puterea în mâinile superiorilor cu funcții administrative din instanțe, de lege lata doar 2 judecători aleși de adunarea generală a judecătorilor urmând a face parte din colegiile de conducere ale instanțelor, restul locurilor fiind ocupate de președintele, vicepreședintele instanței și președinții de secții. A se nota și faptul că în caz de paritate de voturi, votul președintelui instanței este decisiv.

Relevant în context este și faptul că numirea în funcțiile de vicepreședinte ori președinte de secție se face fără concurs sau examen, la propunerea președintelui instanței, iar, în cazul instanței supreme pentru funcțiile de vicepreședinte și președinte de secție este necesar avizul cu privire la compatibilitatea planului managerial întocmit de candidat cu planul managerial al președintelui instanței. Se creează, astfel, premisele unei subordonări a judecătorilor superiorilor lor administrativi pentru accederea într-o funcție de conducere, pentru conservarea funcției ori procurarea unei atitudini favorabile conducerii.

Acest din urmă scop este unul extrem de periculos întrucât pe fondul concentrării polilor de putere în mâinile unui cerc restrâns de persoane, tendința judecătorilor de subordonare benevolă persoanelor cu funcții de conducere riscă să dobândească accente puternice. Iar realitățile practice conduc înspre o atare concluzie, însuși organismul ce constituțional trebuie să se îngrijească și să garanteze independența justiției fiind cel care, prin majorități tăcute, dar sigure susține și încurajează acest proces.

Pe un asemenea fond, alte perspective de analiză presupun evaluarea și a următoarelor prevederi:

– comisia de evaluare a judecătorilor este formată din președintele instanței ierarhic superioare, președintele secției instanței ierarhic superioare corespunzătoare specializării judecătorului evaluat, precum și un judecător de la instanța superioară, desemnat de colegiul de conducere al acelei instanțe;

– evaluarea de către instanțele de control judiciar a hotărârilor judecătorilor de la instanțele inferioare și stabilirea caracterului imputabil/neimputabil al anumitor soluții de desființare/modificare/casare a hotărârilor ce au format obiect al controlului judiciar;

– fiecare comisie de concurs de promovare la instanța supremă, respectiv subcomisie, dacă aceasta s-a constituit, are în componență 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, numiți de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, la recomandarea președinților de secții;

– în cazul promovării efective a judecătorilor, comisiile de evaluare se constituie la nivelul fiecărei curți de apel și sunt alcătuite din președintele curții de apel, care este și președintele comisiei, și alți 4 judecători cu specializarea corespunzătoare secțiilor în cadrul cărora sunt posturile vacante scoase la concurs, propuși de colegiul de conducere al curții de apel.

Deși astfel de proceduri de evaluare a calității actelor și lucrărilor judecătorilor pot fi apreciate drept binevenite, se observă că acestea sunt gestionate de evaluatori apropiați conducerii instanțelor respective, experiențele practice din trecutul nu foarte îndepărtat relevând chiar situații de refuz de promovare a unor judecători.

Inutil de evocat că mecanismul evaluării este unul cu potențiale consecințe importante asupra carierei judecătorilor, astfel că extinderea în acest sens a puterii persoanelor cu funcții de conducere poate vulnerabiliza iremediabil independența sistemului, de vreme ce de rezultatul unei asemenea proceduri depinde promovarea ulterioară a judecătorilor în ierarhia profesională.

La adăpostul justificării că evaluarea profesională constituie un indicator prețios pentru calitatea și eficiența activității judiciare, legiuitorul așezat confortabil la masa tăcută a justiției a pus în mâinile persoanelor cu responsabilități în sistem pârghii de putere, al căror exercițiu discreționar riscă să pervertească în cel mai insidios mod rolul firesc al puterii;

– președintele curții de apel poate delega judecători de la curtea de apel sau de la o instanță din circumscripția acelei curți de apel la o altă instanță unde are dreptul să funcționeze cel delegat potrivit gradului profesional avut, din cadrul acelei circumscripții. Și un asemenea mecanism, flexibil și necesar ca principiu pentru o mai facilă instrumentare a vacanței unor posturi, și-a dovedit în practică „utilitatea” sperată, procedura fiind o captatio benevolentiae subtilă și eficace.

Pe aceeași linie se înscriu și delegările în funcții de conducere ori detașările complet netransparente, în special în aparatul tehnic al Consiliului Superior al Magistraturii, generând vacanța unor posturi în instanțele de la care operează detașarea, cu consecințe asupra compunerii completelor de judecată și necesității acoperirii ulterioare a  acestora prin mecanismul delegării;

– procedurile de promovare în funcții de conducere la nivelul instanțelor sunt permanent însoțite de nemulțumiri legate de numirea netransparentă a comisiilor de concurs, de rotirea acelorași membri, de interviuri considerate subiective și uneori umilitoare;

– colegiul de conducere, la propunerea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, va putea dispune repartizarea temporară în cadrul unei secții, pe durata unui an, a unor judecători de la alte secții decât cea penală, desemnați cu acordul acestora, iar, în lipsa acordului, prin tragere la sorți;

– în situația în care în cadrul unei secții nu se poate constitui un complet de judecată, președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, poate dispune participarea unor judecători de la alte secții.

Vulnerabilizarea calității actului de justiție prin schimbarea specializării judecătorilor chiar la nivelul instanței supreme este astfel demonstrată, normele legale fiind prin ele însele susceptibile de o slăbire a puterii judecătorești, forța recunoscută persoanelor cu funcții de conducere de a dispune de soarta profesională a judecătorilor și, implicit, de soarta justițiabililor fiind un factor latent, dar eficace de zădărnicire a independenței judecătorilor;

– componența secțiilor și completelor specializate se stabilește de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ținându-se seama de nevoile instanței și de specializarea judecătorilor. Iar componența altor completuri este stabilită de colegiul de conducere;

– compatibilitatea planului managerial întocmit de candidatul pentru funcția de director adjunct cu cel al directorului Institutului Național al Magistraturii;

– reducerea rolului Consiliului Științific al Institutului Național al Magistraturii doar la atribuții consultative, cele decizionale fiind transferate către directorul INM;

– emiterea de către Consiliul Superior al Magistraturii de puncte de vedere în sensul existenței unei eventuale stări de incompatibilitate cu privire la un judecător^[2], pentru ca ulterior să fie implicat în exercițiul atribuțiilor de organ disciplinar față de respectivul judecător cu privire la potențiala săvârșire a abaterii disciplinare privind existența unei situații de incompatibilitate;

– subordonarea Inspecției Judiciare față de Consiliul Superior al Magistraturii.

Și exemplele ar putea continua….

Desigur că independența nu exclude controlul pe care-l exercită conducătorul instanței sau al instanței ierarhic superioare asupra activității judecătorului, însă un asemenea control nu poate viza decât aspectele de ordin administrativ și nicidecum nu poate interfera cu activitatea de judecată.

Noile realități practice și, mai nou, recentele prevederi legale deschid calea unor noi abordări, supunerea judecătorilor persoanelor cu funcții administrative de conducere din cadrul instanței ori a instanțelor ierarhic superioare generând pericolul de subminare a independenței judecătorilor.

Dacă până nu demult presiunile din exterior reprezentau un real pericol pentru independența justiției, astăzi acestea par mai facil de gestionat, fiind oricum manifeste spre deosebire de cele din interior care, prin caracterul ocult, insidios, perseverent și neobosit s-au intruzionat acum și în cadrul normativ, vulnerabilizând și subminând garanțiile de independență a justiției.

La toate acestea s-ar mai putea adăuga și diminuarea ori chiar suprimarea transparenței actelor și practicilor administrative de la nivelul sistemului judiciar, ultima perioadă fiind relevatoare pentru modalitatea în care zădărnicirea uneia dintre puterile statului, justiția, se realizează organizat din chiar interiorul forurilor decizionale.

Pe fondul celor mai sus și pe scurt evocate, ne întrebăm unde și când se va sfârși tăcerea asurzitoare în care s-a cufundat cea mai virtuoasă dintre puteri, justiția?

Credem că o soluție ar putea veni dinspre educație și pedagogie, căci eșecurile pe aceste paliere cresc riscurile ca viitorul democrației constituționale să devină incert. Formarea trebuie să ofere viitorilor judecători metode de internalizare a valorii, profesionalismului și erudiției și să le asigure fundamente corecte, deziderate intrate și ele, parcă, deliberat sau controlat într-o indiferență inertă, lâncedă.

Cu toate acestea îmi doresc să pot miza în continuare pe conștiința judecătorilor de cultivare a unei reale independențe interioare, pentru a nu cădea în ispitele superficialității lumii înconjurătoare.
„Nu spera și nu ai teamă/Ce e val ca valul trece/De te-ndeamnă, de te cheamă/Tu rămâi la toate rece”.