Pe cât de intempestiv, pe atât de influent… „Incidentul procedural”

1. În exprimarea curentă, „incidentul” este un eveniment neprevăzut, a cărui apariție nu a fost anticipată sau, deși a fost prevăzută, nu a fost dorită în considerarea efectului dilatoriu ori dirimant pe care îl poate produce în cursul firesc al unei situații.

Ca regulă generală, „incidentul” are o conotație mai degrabă negativă, purtând în esența sa accepțiunea de întâmplare neașteptată ori de dificultate, generând o stare de disconfort, de greutate, de efort pentru contracararea efectelor acestuia.

2. Transpus în plan procesual, termenul „incident” semnifică o împrejurare care se produce în cursul unui proces și care poate avea diferite consecințe provizorii ori chiar definitive, în funcție de consistența sa. Astfel, pot fi împrejurări ce opresc temporar procedura, o amână, o complică, o restrâng sau o încetează definitiv. În plus, unele dintre acestea pot fi simple, iar altele complexe ținând cont de anvergura actelor și măsurilor pe care le implică și efectelor pe care le produc asupra derulării procedurii.

Într‑un sens mai restrâns, prin „incident” se înțelege obiecția ridicată de una dintre părți în proces, obiecție ce poate căpăta felurite instrumentalizări.

3. De observat este faptul că, în lipsa unei definiri clare și concrete a sintagmei „incident procedural”, se generează destul de multă confuzie ori imprecizie în încercarea de descifrare a noimei acesteia, conducând chiar la suprapuneri de încadrări în procesul de calificare a unei anumite instituții.

Spre exemplu, alin. (1) al art. 124 C. pr. civ. prevede că instanța competentă să judece cererea principală se va pronunța și asupra apărărilor și excepțiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale și care, potrivit legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe. Pentru ca alin. (2) al aceluiași text să vizeze în mod exclusiv „incidentele procedurale”, fără să le definească.

Așadar, o primă posibilă concluzie teoretică constă în necesitatea realizării unei separări stricte și formale între excepțiile procesuale/apărări și incidentele procedurale, dar și între excepțiile procesuale/apărări și chestiunile prejudiciale, deși între ultimele două categorii par să existe uneori chiar și suprapuneri, distincția fiind menită să realizeze o diferențiere necesară prin raportare la competența de soluționare a fiecăreia.

Cu referire, însă, la excepțiile procesuale versus incidentele procedurale, deși
art. 124 C. pr. civ. pare a fi destul de rigid în categorisirea distinctă a acestora în paliere diferite (apărări versus incidente), se constată, totuși, posibila intersectare a celor două mecanisme și chiar absorbirea la nivel practic a excepțiilor în categoria generală a incidentelor, atunci când acestora din urmă li se recunoaște semnificația cea mai largă.

Excepțiile procesuale au natura juridică a unor apărări, însă pot fi calificate și drept „incidente procedurale” privite în sens larg, de vreme ce, ca efect al intervenirii lor, cursul procedurii se confruntă intempestiv, dilatoriu ori peremptoriu după caz, cu o împrejurare pe care părțile nu și‑au dorit‑o.

O discuție similară poate comporta și mecanismul de unificare a practicii judiciare constând în pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, eveniment cu potențial de influențare a cursului unei judecăți, încadrându‑se, astfel, noțiunii generice de „incident procedural”.

Ca să nu mai amintim despre împrejurările ce se pot ivi pe parcursul unui litigiu ce vizează neconstituționalitatea, neconvenționalitatea ori necesitatea obținerii unei interpretări a dreptului Uniunii Europene, circumstanțe ce generează un potențial „incident procedural” prin efectul sesizării Curții Constituționale, Curții de Justiție a Uniunii Europene ori acordării prevalenței unor texte din Convenția europeană a drepturilor omului și înlăturării de la aplicare, în tot sau în parte, a unor texte din legislația românească, considerate a intra în conflict cu norma din Convenție.

Cu toate acestea, față de dihotomia ce pare a se desprinde din prevederile alin. (1)
și (2) ale art. 124 C. pr. civ., urmează ca, în încercarea de definire a „incidentelor proce­durale” să considerăm că acestea vizează orice posibil eveniment neprevăzut, neașteptat și nedorit de natură a influența sau schimba, uneori decisiv, cursul procedurii, exceptând apărările și excepțiile procesuale ce se circumscriu categoriei generice de apărări pro­cesuale, specifice litigiului și posibil de anticipat de părți spre deosebire de incidentele procedurale a căror intervenire poate avea un element de imprevizibil.

4. Așadar, derularea procesului civil se concretizează în efectuarea diferitelor acte procesuale corespunzătoare fiecărei faze, ceea ce reprezintă desfășurarea normală a procesului, cu caracter de continuitate, cu parcurgerea etapelor strict necesare, în ordinea logică și firească a acestora.

Există, însă, și cazuri când procesul civil, datorită ivirii unor incidente, nu se desfășoară în mod normal, în sensul că fie nu parcurge toate fazele sau etapele sale, fie le parcurge cu întârziere ori, în alte situații, se finalizează fără a mai ajunge să se epuizeze în mod firesc.

De reținut că incidentele procedurale pot să apară în orice fază a procesului civil (judecata sau executarea silită), fie ca urmare a disponibilității procesuale a părților, fie în temeiul legii ori a dispoziției judecătorului. De asemenea, unele incidente procedurale vizează competența instanțelor, altele sunt circumscrise procedurii de judecată ori de executare silită, iar altele organizării judiciare, fiind, așadar, susceptibile de divizare după obiectul lor.

5. Din punct de vedere al reglementării procesual civile, se observă că art. 123‑124 C. pr. civ. realizează o distincție clară, tehnică și riguroasă între incidentele procedurale și cererile incidentale.

Și, tot la nivel reglementar, Capitolul III din Titlul I al Cărții a II‑a a Codului de procedură civilă, intitulat „Unele incidente procedurale”, vizează atât acte procesuale de dispoziție ale părților: renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul pretins, cât și împrejurări precum suspendarea procesului și perimarea cererii.

Deși o serie de alte incidente procedurale sunt reglementate de Codul de procedură civilă, ele nu au o denumire marginală care să orienteze interpretul înspre o atare calificare, însă, din ansamblul respectivelor instituții, se desprinde fără tăgadă natura acestora de împrejurări susceptibile de a amâna sau împiedica desfășurarea procesului, cum ar fi: conflictul de competență, cererea de trimitere a dosarului către o altă secție a aceleiași instanțe pentru necompetență funcțională, strămutarea, delegarea, prorogarea, abținerea și recuzarea, repunerea în termen, conexitatea, litispendența, amânarea judecării cauzei, perimarea, prescripția, tranzacția, achiesarea, contestația privind tergiversarea procesului, înlocuirea executorului judecătoresc, intervenția altor creditori, restrângerea executării, întoarcerea executării etc.

Tot astfel, se întâlnesc în procesul civil și incidente nereglementate sub acest calificativ și care privesc diferitele măsuri dispuse de instanță și cele care pot apărea cu ocazia executării lor, precum numirea experților, recuzarea acestora, refuzul înfățișării înscrisului, verificarea înscrisului, interdicția sau scutirea de a fi martor, incidente cu privire la nulitatea actelor de procedură etc.

6. Referitor la competența de soluționare a incidentelor procedurale, art. 124 alin. (2) C. pr. civ. prevede expres că incidentele procedurale sunt soluționate de instanța în fața căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Regula soluționării acestora de către instanța învestită cu cererea principală își găsește rațiunea în necesitatea respectării principiului continuității completului de judecată, astfel de incidente având natura unor circumstanțe grefate pe litigiul principal și aflate în relație de dependență cu acesta.

Aptitudinea instanței de a rezolva incidentele procedurale ce se invocă în fața sa dă expresie „competenței sale funcționale”, fiind elemente circumscrise ori conexe raportului juridic principal dedus judecății.

Prin derogare de la regula menționată mai sus, există și incidente procedurale care se soluționează de alte instanțe, cum ar fi cererea de recuzare privind pe toți judecătorii de la o instanță judecătorească, cererile de strămutare a procesului civil, delegarea instanței, conflictul de competență, contestația privind tergiversarea procesului. Aceste ipoteze se circumscriu tocmai excepțiilor enunțate de legiuitor în partea finală a art. 124 alin. (2) C. pr. civ.

În faza executării silite, specificitatea acesteia face ca incidentele apărute în cursul procedurii execuționale să fie soluționate de instanța de executare, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe. Așadar, legiuitorul nu exclude posibilitatea exercitării de către anumite instanțe a unor atribuții jurisdicționale cu legătură sau cu incidență pentru faza executării silite care, însă, exced controlului judecătoresc clasic asupra procedurii execuționale cu care sunt învestite de regulă instanțele de executare. Pot fi aduse ca exemplu: emiterea exequatur‑ului, conflictele de competență între birourile executorilor judecătorești, încuviințarea executării provizorii, suspendarea executării provizorii, plângerea împotriva refuzului eliberării titlului executoriu, întoarcerea executării, contestația la titlu, cererea având ca obiect împărțirea bunurilor proprietate comună pe cote‑părți sau în devălmășie.

7. În considerarea tuturor acestor specificități și circumstanțe, Revista Română de Jurisprudență dedică nr. 3/2022 tematicii generale și generoase a „Incidentelor proce­durale în procesul civil”, în anul în care opera și personalitatea profesorului univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu sunt omagiate, trecerea sa în lumea îngerilor constituind un incident pe cât de intempestiv, pe atât de influent și trist pentru cei care l‑au admirat, apreciat și iubit.