Analiza ultimelor modificări aduse în materia procedurii civile și a executării silite, în special, prin Legea nr. 17/2017

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

7. SUSPENDAREA EXECUTĂRII SILITE

Potrivit art. 719 alin. 6 C. pr. civ., în varianta actuală, ”asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată, în mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunțată de curtea de apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă”.

Elementul de diferențiere a normei analizate raportat la vechea formă a textului vizează reglementarea în mod expres a căii de atac a recursului ce poate fi exercitată împotriva încheierii de soluționare a cererii de suspendare, în ipoteza în care o astfel de încheiere este pronunțată de curtea de apel.

Modificarea este justificată având în vedere că, în cazurile vizate de aceasta și față de formularea anterioară restrictivă a textului care folosea expresia ”numai cu apel”, împotriva încheierilor pronunțate de curtea de apel nu se putea exercita calea de atac a apelului, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță ierarhic superioară curții de apel, nu are, din punct de vedere al competenței materiale, aptitudinea de a judeca apeluri, ci doar recursuri (art. 97 C. pr. civ. și art. 21-27 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată). Prin urmare, practica judiciară s-a confruntat cu problematica admisibilității recursurilor formulate împotriva încheierilor de suspendare a executării silite pronunțate de curțile de apel ori a calificării acestor căi de atac drept recursuri, iar nu apeluri, având în vedere rațiunea că legiuitorul a dorit să pună totuși la îndemâna părții o cale de atac și anume recursul.

Trebuie să precizăm în acest context al analizei, că o soluție legislativă similară s-a prevăzut și prin Legea nr. 138/2014, care a introdus alin. (3¹) la art. 999 [devenit după republicare Codului alin. (4) al art. 1.000] cu următorul cuprins: ”în toate cazurile în care competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul, dispoziţiile alin. (1)-(3) aplicându-se în mod corespunzător”, clarificându-se, astfel, chestiunea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva ordonanței președințiale pronunțate în primă instanță de curtea de apel, statuându-se, așa cum era și firesc, că aceasta este recursul, neputându-se reține suprimarea unui atare mijloc procedural exclusiv pe considerentul că revenea curții de apel această competență în primă instanță și față de expresia literală limitativă a normei legale.

De asemenea, o interpretare similară a fost adusă și de doctrina^[13] ulterioară adoptării Legii nr. 138/2014, care, legat de considerente oarecum similare, a modificat și art. 450 alin. (3), însă, în acea situație, noua reglementare, cu toată intervenția legiuitorului, nu a reuşit să clarifice conținutul normei legale în sensul de altfel urmărit.

Rezultă, așadar, că, față de noua formă a textului comentat, dacă încheierea prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării silite a fost pronunțată de curtea de apel, împotriva acesteia este deschisă calea de atac a recursului, care se va judeca de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind lămurită, astfel, norma legală.

Aplicând practic ipoteza alin. (6), așa cum a fost precizată de legiuitor, se ridică problematica identificării cazurilor în care curtea de apel poate interveni în această secvență a executării silite, pronunțându-se asupra unei cereri de suspendare a executării silite.

Astfel, având în vedere prevederile alin. (1) al art. 719 C. pr. civ., se constată că cererea de suspendare a executării silite poate fi formulată până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită. Așadar, cererea de suspendare a executării silite este condiționată de existența unei contestații la executare sau a altei cereri privind executarea silită de competența de primă instanță a curții de apel.

Reținem o asemenea competență în cazul contestației privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută [art. 714 alin. (3) C. pr. civ.], demers procesual în cadrul căruia instanța competentă, care poate fi inclusiv curtea de apel, în ipoteza pronunțării hotărârii ce constituie titlul executoriu, ar putea fi învestită și cu o cerere de suspendare a executării silite pe temeiul art. 719 C. pr. civ.

Mai învederăm că, în materia contenciosului administrativ, dispozițiile speciale ale art. 24-25 din Legea nr. 544/2004 nu pot atrage incidența art. 719 C. pr. civ. și implicit a alin. (6) al acestuia, întrucât rolul instanței de executare speciale încetează după fixarea penalității datorate conform art. 24 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, act normativ care nu reglementează faza ulterioară acestui moment^[14].

Privitor la caracterul formei actuale a normei analizate, apreciem că nu suntem în prezența unei veritabile modificări de fond a chestiunii vizând felul căii de atac susceptibile de a fi exercitată împotriva încheierii de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, ci a unei „intervenţii interpretative”, astfel că art. 719 alin. (6) C. pr. civ., în forma dobândită prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, se va aplica și executărilor silite începute anterior intrării în vigoare a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016.

8. COMPETENŢA EXECUTORULUI ÎN MATERIA POPRIRII

Articolul 782 C. pr. civ. s-a modificat având următorul cuprins:

„(1) Poprirea se înfiinţează la  cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul. (2) Dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile.”

Precizăm că modificarea operată prin Legea nr. 17/2017 priveşte două aspecte ale textului art. 782 C. pr. civ.

În primul rând, s-a renunţat la competenţa alternativă dintre, pe de o parte, cea a executorului al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul şi, pe de altă parte, cea a executorului al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul terţul poprit.

Urmare a modificării, va fi competent doar executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află sediul sau domiciliul debitorului. Raţiunea modificării poate fi identificată în grija legiuitorului de a „degreva” birourile executorilor judecătoreşti din capitală unde se află, în majoritatea lor, sediile principale ale băncilor care devin în procedura popririi terţi popriţi şi care permiteau atragerea competenţei pe temeiul locului situării sediilor acestor terţi popriţi chiar privitor la proceduri execuţionale în care debitorii îşi au domiciliile sau sediile în alte circumscripţii din ţară.

Întrucât, raportat la caracterul mobiliar al bunurilor urmărite (sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale/corporale), poprirea poate fi considerată o formă a urmăririi mobiliare ori „o specie a urmăririi mobiliare”, cum a fost numită în doctrină^[15], se ridică întrebarea dacă în materie de poprire ar fi aplicabil art. 652 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. privind competenţa alternativă între executorul de la locul domiciliul/sediul debitorului şi cel de la locul situării bunurilor mobile. Respectiv, ar putea fi reţinută competenţa executorului judecătoresc de la locul sediului instituţiei de credit unde debitorul are deschis contul sau unde sunt deţinute de terţ bunurile/veniturile popribile, pe considerentul criteriului locului „situării” bunurilor, prevăzut de art. 652 alin. (1) lit. b). C. pr. civ.?

Răspunsul nu poate fi decât unul negativ, în sensul că executorul de la locul sediului instituţiei de credit unde debitorul are deschis contul sau unde sunt deţinute bunurile popribile de către terţ nu are competenţă pentru actele şi măsurile specifice popririi, ci doar cel de la locul domiciliului/sediului debitorului, deoarece, pe de o parte, art. 782 C. pr. civ. constituie o normă specială în raport cu cea din art. 652 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., iar, pe de altă parte, însăşi intervenţia legiuitorului prin Legea de aprobare relevă intenţia acestuia de a înlătura competenţa locului situării sediului/domiciliului terţului poprit, unde, s-ar putea susţine că „sunt situate bunurile mobile”.

De asemenea, nu vor fi aplicabile nici dispoziţiile art. 652 alin. (4) C. pr. civ. privitoare la înlocuirea executorului judecătoresc în cazul în care se constată că nu sunt bunuri şi venituri popribile în raza circumscripţiei curţii de apel în care este situat biroul executorului şi sediul/domiciliul debitorului, întrucât în acest caz legiuitorul a instituit în favoarea executorului de la domiciliul/sediul debitorului competenţa de a urmări toate bunurile susceptibile de poprire, indiferent că acestea sunt deţinute de terţi având domiciliul/sediul în circumscripţia curţii de apel unde se află biroul executorului sesizat sau, dimpotrivă, în aria altor circumscripţii. A concluziona diferit, respectiv în sensul înlocuirii executorului judecătoresc pentru lipsa bunurilor popribile în raza circumscripţiei respectivei curţi de apel unde debitorul îşi are domiciliul/sediul, ar echivala cu lipsirea de orice efect util a modificării operate prin Legea nr. 17/2017, ajungându-se ca – în disonanţă cu raţiunea modificării – executorul de la sediul/domiciliul debitorului să fie înlocuit, întotdeauna (când este încuviinţată executarea exclusiv în modalitatea popririi) cu executorul de la sediul/domiciliul terţului poprit.

În materia popririi, domiciliul/sediul debitorului devine factorul decisiv şi exclusiv (când a fost încuviinţată executarea doar în modalitatea popririi, pentru că, altfel, există posibilitatea prorogării în favoarea altor executori) pentru determinarea şi menţinerea competenţei executorului de la domiciliul/sediul debitorului de a efectua acte specifice popririi cu privire la bunuri/sume popribile existente pe întregul teritoriu al ţării.

Aşa cum s-a arătat deja în doctrină^[16], posibilitatea înlocuirii executorului operează doar în materia urmăririi silite mobiliare şi a executării silite directe mobiliare, cu referire la criteriul locului situării bunurilor mobile, în sensul că atunci când creditorul sesizează executorul de la locul situării bunurilor mobile [prevalându-se de competenţa alternativă prevăzută de art. 652 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. şi nefiind obligat să facă dovada irefutabilă că există bunuri în circumscripţia curţii de apel unde îşi are biroul executorul sesizat]^[17], dacă, ulterior, se constată că nu există bunuri mobile în acea circumscripţie, se va putea cerere înlocuirea cu un alt executor în condiţiile art. 652 alin. (4) C. pr. civ.

Dacă, dimpotrivă, creditorul sesizează executorul de la domiciliul/sediul debitorului, înlocuirea nu mai operează având în vedere că acest executor este competent ope legis să facă acte de executare silită directă sau indirectă asupra bunurilor mobile ale debitorului, indiferent de locul situării lor, în virtutea competenţei sale (chiar alternative) prevăzute de lege.

Tot astfel, în materia popririi, executorul de la domiciliul/sediul debitorului are o competenţă conferită de lege (prin noile modificări) de a face acte de urmărire prin poprire indiferent de locul situării bunurilor sau sursei veniturilor, adică indiferent de locul domiciliului/sediului terţului poprit. Doar în forma anterioară modificării art. 782 C. pr. civ., dacă era sesizat executorul judecătoresc de la sediul terţului poprit şi se constata inexistenţa unor bunuri/venituri popribile, se putea cere înlocuirea executorului cu un altul (fie cel de la domiciliul debitorului, fie cel de la domiciliul/sediul unui alt terţ). Oricum, şi în forma anterioară a art. 782 C. pr. civ., dacă era sesizat pentru realizarea executării în modalitatea popririi, executorul de la domiciliul/sediul debitorului, acesta era şi rămânea competent potrivit legii, să urmărească prin poprire orice bunuri/venituri ale debitorului chiar dacă acestea erau deţinute de terţi din circumscripţiile altor curți de apel.