Articole, Premium, RRDP, Ştiri juridice

Obligaţia sau răspunderea subsidiară pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de o persoană lipsită de discernământ

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!
 

1. Noţiunea de răspundere civilă subsidiară[1]

În contextul analizei răspunderii civile, sintagma „răspunderea subsidiară” sugerează ideea existenţei unei obligaţii de reparare a unui prejudiciu injust suferit de către o altă persoană, obligaţie care devine efectivă sau, altfel spus, este „activată” numai în condi­ţiile în care, din anumite motive, prevăzute expres de lege, reparaţia la care are dreptul victima nu poate fi obţinută de la o persoană care este sau, după caz, ar fi, de regulă, îndatorată în primul rând să o acorde. Aşadar, atunci când este vorba de o răspundere subsidiară, este întotdeauna necesar ca, pe primul plan, legea să prevadă angajarea răspunderii altei persoane decât cea obligată în subsidiar la repararea unui prejudiciu cauzat în anumite condiţii, bine şi precis stabilite. De aici rezultă că, în cazul în care se poate angaja răspunderea celui obligat în primul rând la repararea prejudiciului, răs­punderea faţă de victimă a celui chemat de lege, în subsidiar, în acelaşi scop este în întregime înlăturată.

Vechiul Cod civil român nu cuprindea nicio prevedere expresă referitoare la vreo ipoteză în care să fie posibilă angajarea răspunderii delictuale subsidiare. Cu toate acestea, în literatura de specialitate, noţiunea a fost folosită pentru a exprima raportul dintre răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C. civ. din 1864) şi răspunderea cadrelor didactice şi meseriaşilor pentru preju­diciile cauzate terţilor de elevi şi ucenici (art. 1000 alin. 4 C. civ. din 1864). Problema se punea atunci când un minor, având calitatea de elev sau de ucenic, săvârşea o faptă prin care cauza un prejudiciu unei terţe persoane în timp ce se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea cadrului didactic ori a meseriaşului[2]. Într‑o astfel de situaţie, pe primul plan se afla sau trebuia să se afle răspunderea cadrului didactic ori, după caz, a mese­riaşului (art. 1000 alin. 4 C. civ. din 1864); totuşi, în măsura în care acesta reuşea să înlăture propria sa răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere, se putea angaja răspunderea subsidiară a părinţilor pentru neîndeplinirea obligaţiei de educare a copilului lor minor, pe temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ. din 1864[3]. Prin urmare, s‑a afirmat că răspunderea părinţilor „nu este înlăturată definitiv şi irevocabil prin simplul fapt că elevul sau ucenicul se află temporar sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului. Virtual, subiacent şi ca fond general, ea continuă să existe chiar pentru perioada de timp în care minorul se afla sub acea supraveghere”[4].

De asemenea, subliniem că în spaţiul literaturii noastre de specialitate s‑a consi­derat şi se consideră şi în prezent că prin art. 30 al Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunu­rilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice[5], aflată şi astăzi în vigoare, a fost instituită răspunderea subsidiară, în limita valorii pagubei care a rămas neacoperită de autorul său direct, din momentul insolvabilităţii acestuia, în sarcina anumitor persoane, care s‑au făcut vinovate de anumite fapte, cum este neluarea măsu­rilor necesare pentru stabilirea şi acoperirea pagubelor în gestiune. Noul nostru Cod civil reglementează răspunderea subsidiară în art. 1.368, cu denumirea marginală „Obli­gaţia subsidiară de indemnizare a victimei”. Credem că cele două sintagme sunt sinonime şi desemnează aceeaşi noţiune. Textul acestui articol este aşezat, structural, în secţiunea în care este reglementată răspunderea civilă pentru fapta proprie, într‑o formulare nu prea reuşită, după cum urmează: „(1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea. (2) Indem­nizaţia va fi stabilită într‑un cuantum echitabil, ţinându‑se seama de starea patri­monială a părţilor”. Aşadar, se are în vedere, în principal, ipoteza în care prejudiciul este cauzat de către un minor care în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile este lipsit de discer­nă­mânt, respectiv un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau, după caz, o altă persoană care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială. Nefiind în măsură să înţeleagă semnificaţia şi să prevadă urmările faptelor sale şi nici să‑şi contro­leze comportamentul, autorul faptei prejudiciabile, potrivit art. 1.366 C. civ., în principiu, nu poate fi obligat să răspundă în condiţiile art. 1.357 C. civ., condiţii printre care, în mod necesar, este inclusă şi vinovăţia făptuitorului.

În cele ce urmează, vom încerca să analizăm soluţia la care s‑au oprit redactorii
art. 1.368 C. civ., precum şi oportunitatea reglementării exprese a răspunderii subsi­diare, ţinând cont şi de unele antecedente existente în jurisprudenţa noastră în acest domeniu sub imperiul vechiului Cod civil, precum şi de anumite reglementări din dreptul civil comparat. De asemenea, deşi textul legal în discuţie are în vedere doar situaţia minorului şi a persoanelor, de regulă, majore care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială în condiţiile şi cazurile prevăzute de art. 164‑177 C. civ., conţinutul său poate influenţa şi soluţia la care s‑ar putea ajunge atunci când o persoană din această categorie este ea însăşi victimă, suferind un prejudiciu la producerea căruia însă a contribuit prin fapta sa, alături de fapta altuia.

2. Tendinţe doctrinare şi soluţii jurisprudenţiale în perioada anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil

Pentru o cât mai clară examinare a textului art. 1.368 din noul Cod civil, credem că este utilă, în prealabil, prezentarea tendinţelor înregistrate în spaţiul doctrinar, precum şi a orientărilor jurisprudenţei privitoare la existenţa şi angajarea răspunderii delictuale subsidiare sub imperiul vechilor reglementări.

Teza neresponsabilităţii persoanei lipsite de discernământ a fost şi este şi astăzi dominantă în literatura de specialitate[6]. Cu toate acestea, la sfârşitul primului pătrar al secolului trecut, s‑a exprimat şi părerea potrivit căreia persoana lipsită de discernământ ar trebui să fie obligată totuşi, în anumite situaţii, la repararea prejudiciilor cauzate prin faptele sale. Astfel, criticând includerea elementului imputabilităţii în conţinutul noţiunii de culpă, s‑a arătat că această concepţie „care nu pare a fi cea a legiuitorului, s‑a dovedit insuficientă pentru a satisface trebuinţele vieţii sociale”[7]. De aceea, a fost propusă adop­tarea tezei culpei sociale, obiective, sau a culpei in abstracto. În acest sens, s‑a precizat că stabilirea culpei ar fi necesar să se facă după un criteriu care este „nu atât moral, după starea subiectivă de conştiinţă a autorului atitudinii dăunătoare, decât propriu‑zis social, după normalitatea obiectivă a atitudinii, judecată după cerinţele vieţii sociale”[8]. În aceste condiţii, culpa ar exista în toate cazurile în care „atitudinea dăunătoare a cuiva prezintă în sine însăşi chiar neatârnat de starea de conştiinţă a autorului, un caracter de anomalie cu privire la manifestările cele mai statornice ale vieţii sociale”[9]. Pe această linie de gân­dire, în urmă cu un secol, acest prestigios autor întrezărea posibilitatea existenţei unei răspunderi bazate pe motive de normalitate, în special în cazul în care „paguba a fost cauzată unei victime nevoiaşe prin fapta unui iresponsabil avut”[10]. Şi mai mult, într‑o opinie chiar mai tranşantă, aproximativ în aceeaşi perioadă, s‑a susţinut de către un alt autor că greşeala nu trebuie considerată un element indispensabil al răspunderii civile; ceea ce angajează răspunderea este un fapt sau un raport de cauzalitate, şi nicidecum culpa[11]. Aşa se face că obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina persoanei lipsite de discernământ, care l‑a cauzat prin fapta sa, nu‑şi are sursa în ideea de responsabilitate, ci în ideea de garanţie[12]. Or, ancorarea şi condiţionarea obligaţiei de reparare exclusiv pe teren subiectiv şi moral au drept consecinţă faptul că se scapă din vedere că această obligaţie trebuie privită, în primul rând, din perspectiva victimei, a celui păgubit, şi nicidecum în funcţie doar de autorul prejudiciului.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa, până la începutul deceniului al VIII‑lea al seco­lului trecut, instanţele noastre de judecată s‑au situat constant pe poziţia că răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ nu putea fi angajată în condiţiile art. 998‑999 C. civ. din 1864, care defineau delictul şi cvasidelictul, adică fapta săvârşită cu intenţie şi cea săvârşită prin imprudenţă sau neglijenţă. Această stare de lucruri nu însemna că victimele faptelor prejudiciabile săvârşite de asemenea persoane au rămas să suporte întotdeauna singure povara păgubirii; dimpotrivă, ele au avut posi­bilitatea legală să obţină repararea prejudiciilor de la alte persoane pe temeiul art. 1000 alin. 2 şi 4 C. civ. din 1864, texte prin care era instituită răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele săvârşite de copiii lor minori[13], precum şi răspunderea cadrelor didactice şi a meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate terţilor de elevii şi ucenicii minori aflaţi sub supravegherea lor[14].

Numai că, după cum se cunoaşte, victima faptei ilicite, uneori, se poate însă afla într‑o situaţie deosebit de precară, atunci când făptuitorul este o persoană lipsită de discernământ şi nu sunt întrunite condiţiile ca o altă persoană să răspundă de preju­diciul care i‑a fost cauzat ori reparaţia nu poate fi obţinută, din motive obiective, de la o altă persoană, chiar dacă obligaţia s‑a născut şi există în sarcina sa[15]. Într‑o atare ipoteză, victima, deşi inocentă, se află într‑o postură total nefavorabilă, riscând să nu poată obţină repararea nici măcar în parte a prejudiciului injust suferit.

Confruntată cu situaţii de acest fel, începând cu anul 1972, jurisprudenţa fostei instanţe supreme a cunoscut o adevărată cotitură[16]. Astfel, într‑o ipoteză, pârâtul, un minor fără discernământ, lipsit fiind de părinţi, precum şi de alţi ocrotitori legali, a incendiat o suprafaţă de pădure, cauzând o pagubă considerabilă avutului public. Instanţa supremă din acea vreme, deşi a recunoscut că, în principiu, numai faptele omului săvârşite din culpă pot angaja răspunderea proprie pentru prejudiciul cauzat, în cazul din speţă, a apreciat că „ar fi contrar echităţii şi regulilor de convieţuire socială ca victima să suporte singură paguba, iar autorul acesteia să nu fie măcar în parte obligat la repararea ei, ţinându‑se seama desigur de situaţia patrimonială a părţilor din proces. Este necesar deci ca, în speţă, instanţa de fond să verifice întinderea patrimoniului pârâtului, ce venituri realizează şi ţinând seama de acestea ca şi de cele necesare traiului său şi eventual de cele necesare persoanelor faţă de care este obligat la întreţinere, să aprecieze în ce măsură ar putea repara paguba”[17].

Această soluţie nu a rămas singulară. Dimpotrivă, ea a fost urmată şi de alte hotărâri de speţă pronunţate de fosta instanţă supremă[18] ori de instanţele de judecată inferioare[19]. Aşa, de pildă, aceleaşi considerente au fost invocate mai târziu în solu­ţionarea altei cauze; de această dată, litigiul a avut ca obiect acordarea de despăgubiri unei persoane fizice a cărei integritate corporală a fost vătămată prin fapta ilicită săvârşită de un autor, persoană lipsită de discernământ. Deşi s‑a recunoscut, din nou, că vinovăţia sau culpa este o condiţie esenţială şi necesară în vederea angajării răspunderii autorului pentru pagubele cauzate altora prin fapte ilicite, s‑a statuat că totuşi, în cazuri de acest fel: „considerente de echitate impun obligarea (autorului – persoană lipsită de discernământ – p.n., L.P.) la despăgubiri pentru repararea pagubei, cel puţin parţial, în raport cu posibilităţile sale materiale, fiind împotriva principiului echităţii ca victima faptei ilicite… să suporte integral paguba ce i s‑a produs”; în acest scop, s‑a apreciat în continuare că trebuie verificată „situaţia patrimonială a pârâtului, veniturile de care acesta dispune, nevoile de întreţinere, stabilind, în funcţie de aceste elemente, obligaţia de reparare, după caz, în totalitate sau parţială, a prejudiciului suferit de reclamantă”[20].

Aşadar, încă din regimul trecut poate fi reţinut faptul că practica judiciară a admis, exclusiv pe motive de echitate, posibilitatea obligării în mod direct şi nemijlocit, dar numai în al doilea rând, adică în subsidiar, a persoanei lipsite de discernământ la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicită, în cazul şi în limita în care starea patrimonială îi permite şi justifică o atare soluţie. Această orientare a jurisprudenţei credem că a fost determinată şi de împrejurarea că, în art. 345 din Proiectul Codului civil elaborat, în principal, de marele doctrinar şi legislator care a fost Mihail Eliescu, defini­tivat în anul 1971, ulterior abandonat, se preconiza reglementarea expresă a posibilităţii obligării subsidiare a autorului faptei păgubitoare, săvârşită în absenţa totală şi neimputabilă a discernământului, la repararea prejudiciului cauzat, în cazul în care nicio altă persoană nu avea îndatorirea legală de a‑l supraveghea ori atunci când despă­gu­birea nu ar fi putut fi obţinută de la cel obligat să‑l supravegheze, „dacă, ţinându‑se seama de împrejurări, ar fi contrar regulilor de convieţuire socială ca păgubitul să suporte singur paguba”. Deşi acest proiect de Cod civil nu a mai fost adoptat, ideea consacrării „de lege ferenda” a acestei soluţii a continuat să fie susţinută de unii autori din literatura de specialitate[21]. De altfel, până la urmă, ea şi‑a găsit rezolvarea, ce‑i drept, numai în parte, în textul art. 1.368 din noul Cod civil.

Din cele arătate rezultă cu claritate că jurisprudenţa noastră, însoţită şi susţinută de o parte semnificativă a doctrinei de specialitate, a creat pe cale pretoriană un nou caz de răspundere civilă obiectivă, chiar dacă vechiul Cod civil nu conţinea nicio dispoziţie în acest sens care să constituie temeiul său legal de necontestat. Totuşi, în timp ce toate celelalte ipoteze de răspundere civilă delictuală obiectivă au avut ca fundament ideea de garanţie, întemeiată pe riscul de activitate[22], răspunderea fără culpă pentru fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ a fost explicată şi fundamentată pe ideea sau principiul echităţii[23] şi al justiţiei comutative.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Acestea au fost, în sinteză, antecedentele doctrinare şi jurisprudenţiale care explică faptul că redactorii textelor noului Cod civil au apreciat că este necesar ca în art. 1.368 să prevadă posibilitatea angajării, în anumite condiţii, a răspunderii delictuale subsidiare pentru fapta proprie în sarcina minorilor, precum şi a altor persoane lipsite de discer­nământ, sub denumirea de „obligaţie subsidiară de indemnizare a victimei”.

3. Aspecte de drept comparat[24]

Analiza soluţiei pentru care s‑a optat în textul art. 1.368 C. civ. poate fi desfăşurată numai dacă vom cerceta şi reglementările existente în această materie în dreptul civil al altor state europene. Mai mult decât atât, recursul la dreptul comparat se impune de la sine şi cu evidentă necesitate. La o primă vedere, putem formula o constatare certă: majoritatea legislaţiilor se pare că au consacrat „de lege lata” soluţia conform căreia se recunoaşte victimei dreptul de a cere şi primi reparaţia de la autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, persoană lipsită de discernământ, desigur, în măsura în care se constată că sunt îndeplinite anumite condiţii.

Potrivit Codului civil spaniol, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin faptele persoanelor lipsite de discernământ revine, în primul rând, celor care au obligaţia legală de a‑i supraveghea; în cazul în care răspunderea acestora nu poate fi angajată, autorul este ţinut să răspundă cu propriile bunuri pentru prejudiciul cauzat, având însă dreptul să reţină din acele bunuri ceea ce este necesar pentru întreţinerea sa (art. 1902‑1903
C. civ. spaniol)[25]. De asemenea, art. 2047 C. civ. italian, după ce în primul alineat prevede că: „În cazul în care o pagubă este cauzată de o persoană incapabilă de a înţelege sau de a vrea, reparaţia este datorată de acela care este obligat să‑l supravegheze pe incapabil, afară dacă nu dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a împiedica producerea faptului”, în alineatul al doilea dispune: „În cazul în care victima nu a putut obţine reparaţia de la acela care era ţinut să‑l supravegheze, judecătorul, în considerarea situaţiei economice a părţilor, poate să‑l oblige pe autorul pagubei la o indemnizaţie echitabilă”[26].

Codul federal elveţian al obligaţiilor, în art. 54, conţine următoarea dispoziţie: „Dacă echitatea o impune, judecătorul poate condamna o persoană lipsită de discernământ la repararea totală sau parţială a pagubei pe care a cauzat‑o”. Tot astfel, art. 829 C. civ. german (BGB) prevede: „Persoana care, într‑unul dintre cazurile arătate la art. 823‑826, prin aplicarea art. 827‑828, nu este trasă la răspundere pentru paguba cauzată prin fapta sa, nu este mai puţin ţinută la reparaţie, dacă dezdăunarea nu poate fi obţinută de la o terţă persoană răspunzătoare cu supravegherea acesteia şi dacă circumstanţele echităţii o impun, în special ţinând cont de situaţia părţilor, fără a i se putea pune în pericol traiul zilnic sau îndeplinirea obligaţiilor de întreţinere ce‑i revin prin lege”.

Art. 1386 bis din Codul civil belgian, introdus prin Legea din 16 aprilie 1935, prevede: „Atunci când o persoană care se află în stare de demenţă sau într‑o stare de grav dezechilibru mintal sau de debilitate mintală, care i‑a provocat o incapacitate de control al acţiunilor sale, cauzează pagube altora, judecătorul poate s‑o condamne la despăgubirea totală sau parţială la care aceasta ar fi putut fi obligată dacă ea ar fi avut controlul actelor sale. Judecătorul va statua potrivit echităţii, ţinând cont de circum­stanţe şi de situaţia părţilor”[27].

În spaţiul dreptului civil francez, o lungă perioadă de timp, până în deceniul
al VII‑lea din secolul trecut, problema răspunderii persoanelor lipsite de discernământ a suscitat dezbateri şi vii controverse[28]. Astfel, până la modificarea legislativă realizată prin Legea nr. 68‑5 din 3 ianuarie 1968 cu privire la reforma dreptului incapabililor majori, doctrina de drept civil a fost extrem de divizată în ceea ce priveşte soluţia care ar fi trebuit adoptată şi urmată de jurisprudenţă în legătură cu influenţa lipsei de discer­nământ a autorului de fapte ilicite şi prejudiciabile asupra existenţei şi angajării răs­punderii delictuale a acestuia; majoritatea autorilor au rămas fideli concepţiei clasice, care conferea culpei civile natura sa subiectivă şi a cărei existenţă era condiţionată şi subordonată cerinţei imputabilităţii morale reţinute şi dovedite în sarcina autorului faptei prejudiciabile; astfel, pe această bază, se respingea posibilitatea obligării unei persoane lipsite de discernământ la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa ilicită. Nu este însă mai puţin adevărat că această poziţie a fost totuşi contestată de o parte a doctrinei, opinie care a devenit cu timpul din ce în ce mai influentă. Tot astfel, jurisprudenţa a statuat, în principiu, că absenţa discernământului este o cauză de neimputabilitate care exclude existenţa şi angajarea răspunderii delictuale în sarcina autorilor de fapte prejudiciabile aflaţi într‑o atare situaţie; cu toate acestea, s‑a putut constata că, la început sporadic şi apoi tot mai frecvent, s‑au multiplicat cazurile de speţă în care instanţele franceze au pronunţat hotărâri, cu diferite motivări, prin care, în anumite situaţii, au obligat unele persoane din această categorie să plătească despă­gubiri victimelor pe care le‑au prejudiciat prin faptele lor ilicite.

În ambianţa acestor realităţi, prin legea arătată mai sus, în Codul civil francez a fost introdus art. 489‑2, care, după renumerotarea din anul 2007, a devenit art. 414‑3
C. civ. fr., în termenii căruia „Acela care cauzează altuia un prejudiciu, fiind sub imperiul unei tulburări mintale, nu este mai puţin obligat la reparaţie”. Interpretarea şi aplicarea acestei reglementări au pus spre rezolvare probleme deosebite doctrinei şi practicii judiciare[29]. Interpretările au fost diferite: unele restrictive şi altele extensive. Juris­prudenţa Curţii de Casaţie nu s‑a angajat nici de o parte şi nici de cealaltă, preferând rezolvarea dificultăţilor de aplicare a textului legal pentru fiecare caz, privit în indivi­dualitatea sa, nefiind legată de vreun sistem de interpretare rigid. Fără a intra în detalii, este de reţinut că, treptat, prin soluţiile jurisprudenţei, comentate şi argumentate suplimentar şi de o parte a doctrinei juridice, s‑a reuşit să se stabilească domeniul său de aplicare, considerându‑se că textul are în vedere toate persoanele – minore sau majore – cărora le lipseşte discernământul. De asemenea, s‑a reţinut că art. 489‑2, astăzi
art. 414‑3 C. civ. fr., nu a creat o nouă ipoteză de răspundere delictuală pentru fapta proprie; dimpotrivă, răspunderea oricărei persoane lipsite de discernământ se anga­jează în situaţiile prevăzute de vechile art. 1382‑1383 C. civ. fr.[30].

În final, este util să se reţină că, potrivit textului art. 414‑3 C. civ. fr., răspunderea subsidiară a persoanelor lipsite de discernământ, din cauza minorităţii sau tulburărilor mintale permanente sau temporare, este o răspundere integrală pentru prejudiciul cau­zat victimei. Nu este prevăzut niciun alt criteriu, cum este echitatea sau starea patrimo­nială a autorului faptei prejudiciabile ori a victimei, pentru stabilirea întinderii repa­raţiei la care acesta poate fi obligat. Prin urmare, operează principiul reparării integrale a prejudiciului.

4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ în textele noului Cod civil[31]

După cum am arătat mai sus, o primă încercare de reglementare a acestei răspun­deri a fost propusă în Proiectul Codului civil, elaborat şi publicat în anul 1971. Din cauza marilor schimbări care au intervenit, între timp, în viaţa economică, socială şi politică a societăţii româneşti, acest proiect a fost apoi abandonat. În schimb, ideea nu a fost aban­donată; drept urmare, a fost găsită şi formulată o propunere de rezolvare, în principiu, asemănătoare celei anterioare, în art. 1106 din Proiectul Codului civil român, publicat în anul 2004, cu denumirea marginală „Răspunderea subsidiară”, care, de altfel, aşa cum se va putea constata, a oferit repere pentru redactarea ultimei variante a acestuia, care apoi a devenit noul Cod civil român, adoptat în anul 2009 şi intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Astfel, conform acelui text, răspunderea subsidiară se preconiza să fie aplicabilă în cazul în care „prejudiciul a fost cauzat de o persoană care, fiind lipsită de discernământ, nu este răspunzătoare, iar nimeni nu avea îndatorirea de a o supraveghea sau despă­gubirea nu a putut fi obţinută de la cel obligat să o supravegheze”; pe cale de consecinţă, în aceste condiţii, „instanţa judecătorească, ţinând seama de starea patrimonială a părţilor, poate obliga pe autorul prejudiciului la o despăgubire echitabilă”. De aici s‑a putut constata că se preconiza ca această răspundere să poată fi angajată, în condiţiile arătate, în sarcina oricărei persoane care este lipsită de discernământ şi cauzează altuia un prejudiciu printr‑o faptă ilicită; prin urmare, nu se intenţiona să fie circumscrisă doar la minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi la interzişii judecătoreşti.

Reamintim că în noul Cod civil această răspundere este reglementată în art. 1.368, cu denumirea marginală „Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei”, în următoarea formulare: „(1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea per­soanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea. (2) Indemnizaţia va fi stabilită într‑un cuantum echitabil, ţinându‑se seama de starea patrimonială a părţilor”.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale ale art. 1.368 C. civ. rezultă cu claritate că, pentru obligarea autorului prejudiciului la plata unei aşa‑zise indemnizaţii echitabile, trebuie să fie întrunite două condiţii speciale: a) în primul rând, prejudiciul să fie cauzat victimei de o persoană care, fiind lipsită de discernământ, în principiu, nu este răspunzătoare delictual; b) în al doilea rând, să nu poată fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, obligaţia de a‑l supraveghea pe autorul faptei prejudiciabile[32].

 

  1. Prejudiciul să fie cauzat de o persoană lipsită de discernământ.Textul
    art. 1.368 C. civ. prevede lapidar, fără nicio altă precizare, că „[l]ipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă (…)”. Prin urmare, obligaţia subsidiară în discuţie este prevăzută în sarcina persoanelor care sunt lipsite de discernământ la data cauzării prejudiciului suferit de victimă. Textul legal nu conţine nicio altă precizare sau explicaţie. Prin urmare, se pune problema clarificării şi circumscrierii noţiunii de persoană lipsită de discernământ. În acest scop, înainte de toate, este necesar să avem în vedere dispoziţiile art. 1.366 C. civ., care se referă la răs­punderea minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi a persoanelor care bene­ficiază de tutelă specială, precum şi prevederea art. 1.367 C. civ., privitoare la răspun­derea altor persoane lipsite de discernământ. Astfel, din modul în care este formulat, rezultă că textul art. 1.366 alin. (1) C. civ. instituie indirect o prezumţie legală relativă, în sensul că minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele care beneficiază de tutelă specială sunt prezumate de lege ca neavând discernământ; după cum se ştie, prezumţia este relativă, putând fi înlăturată, dacă se dovedeşte că totuşi, la data săvâr­şirii faptei prejudiciabile, au avut discernământ. Această reglementare trebuie corobo­rată cu dispoziţiile art. 1.372 C. civ., care prevede că, pentru fapta prejudiciabilă a minorului sau a unei persoane care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă spe­cială, în principiu, răspunde persoana care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti, are obligaţia să‑l supravegheze. De aici rezultă că, în cazul în care nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea obligaţia de supraveghere, minorul sau persoana care beneficiază de consiliere judiciară ori se află sub tutelă specială, autor al prejudiciului, va putea fi ţinut sau, după caz, ţinută să răspundă în subsidiar faţă de victima păgubită. Prin urmare, înainte de oricine, din categoria persoanelor lipsite de discernământ, la care se referă art. 1.368 C. civ., fac parte minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele care beneficiază de tutelă specială. Este de precizat că lipsa discernământului, în cazul minorilor, până la împlinirea vârstei de 14 ani, are ca motivare vârsta fragedă, stare care este absolut normală, iar în cel de‑al doilea caz, are drept cauză deteriorarea totală sau, după caz, permanentă a facultăţilor mintale, fiind necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale[33].

În scopul determinării sferei persoanelor lipsite de discernământ la care se referă art. 1.368 C. civ., mai trebuie să avem în vedere, în al doilea rând, şi reglementarea din art. 1.367 C. civ., cu denumirea marginală „Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ”. Conform dispoziţiei art. 1.367 alin. (1) C. civ., în principiu, nu răspunde persoana care a împlinit vârsta de 14 ani şi nu a fost pusă sub tutelă specială, dacă dovedeşte că în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într‑o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii, care a pus‑o în situaţia de a nu‑şi putea da seama de urmările faptei sale. O precizare este însă necesară. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, este necesar ca „starea vremelnică de tulburare a minţii” să nu fi fost provocată de către însuşi autorul faptei, prin „beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe”; dacă acest lucru s‑a întâmplat, autorul va răspunde delictual pentru propria faptă, în condiţiile obişnuite prevăzute de art. 1.357 C. civ.

În legătură cu textul art. 1.367 alin. (1) C. civ., se pune problema stabilirii înţelesului expresiei „stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii”. Fără îndoială că noţiunea acoperă bolile mintale, permanente sau temporare, precum şi afecţiunile psihice pasa­gere care înlătură total capacitatea acelei persoane de a‑şi da seama de semnificaţia faptelor sale şi posibilitatea ei de a‑şi impune să urmeze o conduită legală. Legat de această situaţie, în doctrina juridică şi jurisprudenţa franceză s‑a formulat şi întrebarea dacă în sfera acestei noţiuni ar putea fi incluse şi tulburările sau afecţiunile fizice care sunt la originea unei pierderi temporare de cunoştinţă[34]. Au fost exprimate două opinii sau interpretări, una restrictivă şi alta extensivă[35]. Pentru partizanii unei interpretări stricte, restrictive, afecţiunile şi maladiile fizice (crize cardiace, sincope, hemoragii cere­brale, epilepsii şi altele) nu pot fi identificate cu o tulburare mintală şi, prin urmare, trebuie excluse din câmpul de aplicare al art. 489‑2 C. civ. fr. (în prezent, art. 414‑3)[36]. Dimpotrivă, în cea de a doua opinie, extensivă, s‑a afirmat că, în primul rând, trebuie avute în vedere efectele, şi nu cauzele lor, astfel încât sunt lipsite de importanţă natura şi originea tulburării mintale, atâta vreme cât, în momentul săvârşirii faptei care a cauzat prejudiciul, funcţionarea normală a facultăţilor mintale a fost grav alterată[37]. Deşi jurisprudenţa este departe de a fi unitară, se pare că interpretarea restrictivă tinde să devină dominantă, considerându‑se că afecţiunile fizice pot şi trebuie să fie asimilate forţei majore de origine internă, în sensul că îşi au etiologia în persoana autorului faptei sau în câmpul său de activitate[38]. Legat de această calificare, reamintim faptul că, în dreptul civil francez contemporan, nu se face distincţie între forţa majoră şi cazul fortuit. De aceea, toate împrejurările imprevizibile relativ şi inevitabile, dacă îşi au originea sau etiologia în persoana sau câmpul de activitate al pârâtului, sunt considerate cazuri de forţă majoră de origine internă[39].

În ceea ce priveşte dreptul nostru civil, credem că examinarea textului art. 1.367 C. civ. ne oferă argumente pentru a aprecia că tulburarea mintală, chiar vremelnică, care l‑a pus pe autor în stare de neputinţă de a‑şi da seama de urmările faptei sale, face aplicabilă dispoziţia art. 1.368 C. civ. Nu are importanţă, de regulă, etiologia sau originea tulburării mintale; aşadar, aceasta poate să fie urmarea unei afecţiuni fizice. De la această regulă există o excepţie, prevăzută de art. 1.367 alin. (2) C. civ. ro.; astfel, atunci când „starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe”[40].

 

  1. Să nu poată fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, obligaţia de a‑l supraveghea pe autorul prejudiciului, persoană lipsită de discer­nământ.Din capul locului, apreciem că formularea acestei condiţii în art. 1.368 C. civ. este deficitară, chiar lacunară, în comparaţie cu aceea din prima variantă a proiectului noului Cod civil din anul 2004. Astfel, în textul art. 1106 din acest proiect, s‑a preconizat ca răspunderea subsidiară în discuţie să opereze în două situaţii: când nimeni nu avea îndatorirea de a o supraveghea pe persoana lipsită de discernământ care a cauzat preju­diciul şi în cazul în care despăgubirea nu ar fi putut fi obţinută de la cel obligat să o supravegheze. Credem că astfel formulată, această soluţie legislativă ar fi fost mult mai clară şi cuprinzătoare. Or, în art. 1.368 alin. (1) C. civ. se prevede că obligaţia de plată a indemnizaţiei către victimă se va naşte „ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea”, evident, pe autorul prejudiciului, persoană lipsită de discernământ.

Conform reglementărilor Codului civil, obligaţia de supraveghere în sarcina unor persoane este prevăzută doar în ceea ce‑i priveşte pe minori şi persoanele care bene­ficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială, indiferent că sunt sau nu sunt persoane majore. Această afirmaţie are ca temei legal art. 1.372 C. civ., unde este consacrată răspunderea pentru prejudiciul cauzat altuia de către minori şi celelalte persoane care sunt lipsite total şi permanent de facultăţile lor mintale. Din analiza acestui text legal rezultă că răspunderea civilă pentru faptele acestora este în sarcina oricărei persoane fizice sau juridice care are obligaţia de supraveghere a copiilor minori şi a persoanelor care beneficiază de tutelă specială sau consiliere judiciară. Aşadar, obligaţia de supra­veghere, după natura sa, poate fi legală, contractuală sau stabilită prin hotărâre judecă­torească. Persoanele care au obligaţii de acest fel sunt: părinţii fireşti sau adoptivi ai minorilor, tutorii minorilor sau ai celorlalte persoane care se află sub tutelă specială sau consiliere judiciară, cadrele didactice din învăţământul public preuniversitar, unităţile şcolare private, meseriaşii care instruiesc minori, asistenţii maternali, persoanele care au copii minori în plasament familial, persoanele fizice şi juridice care, în calitate de pro­fesionişti, îşi asumă prin convenţie misiunea de a instrui, educa şi reeduca, trata, îngriji, organiza şi supraveghea pe minori sau pe persoanele majore ale căror facultăţi mintale sunt deteriorate şi care se află sub tutelă specială sau beneficiază de consiliere judiciară (cum sunt: asociaţiile şi fundaţiile care înfiinţează şi conduc centre de reeducare sau recuperare a persoanelor cu handicap psihic, spitalele private, clinicile psihiatrice pri­vate, sanatoriile, coloniile de vacanţă, creşele, orfelinatele, pensiunile, infirmierele, bo­nele etc.), unităţile sanitare publice, în care se află bolnavii psihic, centrele de reeducare şi unităţile penitenciare care au sub autoritatea lor infractori minori etc. Nu are nicio relevanţă specială dacă obligaţia de supraveghere este legală, contractuală sau judiciară, gratuită sau cu titlu oneros, temporară sau de lungă durată[41].

Prin urmare, coroborând prevederea art. 1.368 cu textul art. 1.372 C. civ., rezultă că angajarea răspunderii subsidiare a minorilor sub vârsta de 14 ani şi a celorlalte persoane, care beneficiază de tutelă specială ori, după caz, de consiliere judiciară, este, de regulă, exclusă. Pentru fapta lor ilicită, inclusiv a minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani, răspunderea este în sarcina persoanei care, potrivit legii, are obligaţia legală, contractuală sau judiciară de a‑i supraveghea.

În ceea ce priveşte persoanele ajunse la majorat ale căror facultăţi mintale sunt parţial sau total deteriorate sau afectate, care nu beneficiază de tutelă specială sau de consiliere judiciară, şi persoanele sănătoase din punct de vedere psihic, care săvârşesc fapte prejudiciabile pentru altul, într‑un moment în care se dovedeşte că totuşi nu au avut discernământ, în principiu, nu există o persoană care să aibă obligaţia legală sau contractuală de a le supraveghea. Aceasta cu excepţia persoanelor care nu beneficiază de tutelă specială sau, după caz, de instituirea consilierii judiciare, situaţie în care o asemenea obligaţie poate fi totuşi asumată, dar numai printr‑un contract, de către o persoană fizică sau persoană juridică. Pe cale de consecinţă, persoanele majore aflate într‑o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii, în principiu, conform art. 1.367, nu răspund delictual în condiţiile prevăzute de art. 1.357 C. civ.; ele pot răspunde numai potrivit dispoziţiilor din art. 1.368 C. civ.

Nu trebuie uitat faptul că în art. 1.368 C. civ. se prevede că obligaţia de indemnizare a victimei se poate naşte în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită de discernământ, „ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea”. Se pune întrebarea: care ar putea fi situa­ţiile care corespund acestei exigenţe a legii? În ceea ce ne priveşte, credem că în această sferă se înscriu, înainte de toate, două ipoteze: a) situaţia în care persoana care are obligaţia de supraveghere chemată să răspundă pentru fapta autorului, minor sau o persoană care beneficiază de tutelă specială sau de consiliere judiciară, reuşeşte, în con­formitate cu art. 1.372 alin. (1) C. civ., să înlăture răspunderea, dovedind că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă, ori, în cazul părinţilor şi tutorilor minorilor, că „fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi‑au îndeplinit îndato­ririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”; b) cazul în care persoana chemată de lege să răspundă pentru fapta celui lipsit de discernământ se constată că este insolvabilă, victima prejudiciată riscând să suporte povara păgubirii ce i‑a fost cauzată. La aceste două ipoteze se mai poate adăuga şi acea situaţie în care, din varii motive, vremelnic, nu există încă nicio persoană care să aibă obligaţia de a‑l supra­veghea pe cel lipsit de discernământ, cum ar fi cazul în care părinţii săi au decedat într‑un accident de circulaţie şi încă nu i‑a fost desemnat sau, după caz, numit un tutore de către instanţa de tutelă în condiţiile legii.

Dacă sunt îndeplinite cele două condiţii speciale prevăzute de textul art. 1.368
C. civ., obligaţia sau răspunderea subsidiară a persoanei lipsite de discernământ poate fi activată şi, pe cale de consecinţă, instanţa de judecată sesizată de victimă va avea com­petenţa de a obliga pe autorul prejudiciului la plata unei indemnizaţii, stabilită în cuantum echitabil [art. 1.368 alin. (2) C. civ.]. Pentru stabilirea întinderii despăgubirii sau valorii indemnizaţiei, trebuie avute în vedere două criterii: valoarea prejudiciului şi „starea patrimonială a părţilor”. Din formularea art. 1.368 alin. (2) C. civ. rezultă că, practic, instanţa de judecată, după ce, pe bază de probe, evaluează prejudiciul cauzat, trebuie să procedeze la compararea stării patrimoniale a celor două părţi şi, apoi, în funcţie de posibilităţile economice ale autorului faptei, persoană lipsită de discernământ, să stabilească indemnizaţia „într‑un cuantum echitabil”. Sintagma „cuantum echitabil” nu trebuie să ne ducă neapărat şi întotdeauna cu gândul la o reparaţie parţială. Apre­ciem că, în toate cazurile în care persoana lipsită de discernământ are o stare patrimo­nială confortabilă, care permite repararea integrală a prejudiciului pe care l‑a cauzat fără să‑i fie afectate condiţiile normale de viaţă şi eventuala sa pregătire profesională, va putea fi obligată în consecinţă. Aşa cum s‑a spus, într‑un atare context, nu credem că ar exista nicio raţiune ca victimei să i se refuze repararea în întregime a pagubei[42]. Dim­potrivă, principiul reparării integrale a prejudiciului trebuie să fie respectat, desigur, în măsura în care este compatibil cu cerinţa textului legal care prevede că „indemnizaţia va fi stabilită într‑un cuantum echitabil”[43].

5. Natura juridică a obligaţiei de indemnizare a victimei şi fundamentul său etico‑filosofic

Descifrarea naturii juridice a acestei obligaţii este necesar să fie rezolvată, având în vedere faptul că redactorii articolului 1.368 C. civ. i‑au acordat denumirea marginală „Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei”. Aceasta spre deosebire de art. 1106 din Proiectul Codului civil, varianta 2004, în care avea denumirea de „răspundere subsi­diară”. Aşa fiind, doctrina noastră juridică, prin comentatorii acestor texte, a fost chemată să descifreze natura juridică a acestei obligaţii. Au fost propuse două soluţii: una majoritară şi cealaltă minoritară. Astfel, în opinia majoritară, s‑a susţinut şi continuă să se susţină că suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale subsidiare pentru fapta proprie, în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită, chiar vremelnic, de discernământ[44]. În cea de a doua opinie, minoritară, se apreciază că nu suntem în prezenţa unei obligaţii de răspundere civilă delictuală, ci a unei obligaţii care are un alt izvor, de sine stătător; în acest sens, s‑a spus că izvorul acestei obligaţii ar fi echitatea; cu alte cuvinte, obligaţia de indemnizare a victimei, în acest caz, are ca temei sau funda­ment pur şi simplu echitatea. Argumentul principal invocat de către susţinătorii acestei calificări este acela că pentru naşterea şi angajarea acestei obligaţii nu este necesară condiţia vinovăţiei, ceea ce ne conduce la afirmaţia că „cel nevinovat nu răspunde”; or, persoana lipsită de discernământ nu poate fi considerată vinovată pentru faptele sale şi, de aceea, nu răspunde civil pentru prejudiciile cauzate. Tot în argumentarea soluţiei respective se invocă şi faptul că aceasta ar fi fost şi opinia redactorilor art. 1.368 C. civ. atunci când i‑au acordat denumirea „Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei”, şi nicidecum pe aceea de „Răspunderea subsidiară a persoanelor lipsite de discernământ”[45].

În ceea ce ne priveşte, imediat după adoptarea noului Cod civil, chiar înainte de a fi intrat în vigoare, am afirmat că înclinăm să susţinem opinia potrivit căreia obligaţia de indemnizare este una delictuală, deoarece se naşte prin săvârşirea unei fapte ilicite de către o persoană lipsită de discernământ. Aşadar, sintagma „obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei” este sinonimă cu aceea de „răspundere delictuală subsidiară”. Diferenţele terminologice existente între textul art. 1106 din Proiectul Codului civil, varianta 2004, şi textul art. 1.368 din noul Cod civil, astăzi în vigoare, credem că nu pot determina o altă rezolvare, căci, în realitate şi finalmente, autorul prejudiciului va fi ţinut să repare, după caz, total sau parţial, prejudiciul victimei, indiferent dacă reparaţia poartă denumirea de indemnizaţie sau despăgubire; funcţia ei principală, fără putinţă de tăgadă, este şi rămâne aceea de a repara un prejudiciu cauzat printr‑o faptă ilicită. Izvorul acestei obligaţii nu este orice act sau fapt juridic, ci o faptă ilicită veritabilă[46].

În concluzie, obligaţia de indemnizare a victimei pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a unei persoane lipsite de discernământ este o obligaţie de răspundere civilă delictuală reparatorie. Răspunderea civilă subsidiară în discuţie este o variantă specială şi derogatorie a răspunderii delictuale pentru fapta proprie. Această calificare rezultă, pe de o parte, din faptul că este reglementată în ansamblul normelor juridice din Codul civil care alcătuiesc secţiunea consacrată „Răspunderii pentru fapta proprie”. Pe de altă parte, aşa este şi trebuie să fie, pentru motivul că se angajează în prezenţa aceloraşi trei condiţii obiective, care trebuie să fie dovedite: prejudiciul, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat; în schimb, se deosebeşte şi particula­rizează prin aceea că existenţa acestei răspunderi nu este condiţionată de vinovăţia autorului prejudiciului, acesta fiind lipsit de discernământ[47].

Din moment ce am stabilit că este vorba de o variantă specială şi subsidiară a răspunderii delictuale pentru fapta proprie, este util să observăm care este fundamentul său etico‑filosofic. După cum se cunoaşte, răspunderea delictuală pentru fapta proprie, de regulă, este subiectivă, având ca fundament vinovăţia autorului prejudiciului. În schimb, particularitatea care conferă caracter special şi derogatoriu răspunderii delic­tuale subsidiare a persoanelor lipsite de discernământ constă în aceea că există şi se poate angaja fără a fi necesară condiţia vinovăţiei acestora. Prin urmare, această consta­tare ne îndreptăţeşte să afirmăm că suntem în prezenţa unei răspunderi obiective, fără culpă sau vinovăţie. Care este însă fundamentul obiectiv al acesteia? După cum ne‑am pronunţat recent şi cu diferite alte ocazii, în opinia noastră, fundamentul obiectiv al răspunderii este ideea de echitate sau principiul echităţii şi al justiţiei comutative[48].

Tot pe terenul răspunderii obiective, izolat, s‑ar putea considera că pentru funda­mentarea răspunderii obiective trebuie să ne raportăm la anormalitatea comportamen­tului făptuitorului; de aceea, s‑a afirmat că, în acest scop, este util şi posibil a fi invocate atât riscul pe care îl reprezintă conduita persoanelor lipsite de discernământ, cât şi solidaritatea de care trebuie să se dea dovadă în societate[49].

6. Impactul pe care îl pot avea dispoziţiile art. 1.368 C. civ. cu privire la soluţia de urmat în cazul persoanei lipsite de discernământ care a suferit un prejudiciu la a cărui producere a contribuit şi propria sa faptă

Sunt numeroase situaţiile în care, pe terenul răspunderii civile delictuale, persoana chemată să răspundă, adică pârâtul, se apără invocând fapta ilicită şi culpabilă a victimei, încercând astfel să probeze că şi aceasta a contribuit la producerea prejudiciului; într‑o atare ipoteză, persoana prejudiciată este, în acelaşi timp, victimă şi, în parte, autor al prejudiciului suferit.

După cum este cunoscut, în dreptul roman, într‑o ipoteză de acest fel, victima nu avea dreptul la nicio reparaţie; aşadar, intervenea o exonerare totală de răspundere a celui care a fost ţinut sau chemat să repare paguba[50]. În zilele noastre, potrivit art. 1.352 C. civ., fapta victimei este calificată a fi o „cauză străină”, care exclude, după caz, în tot sau în parte, existenţa şi angajarea răspunderii civile. Astfel, cel puţin atunci când suntem pe terenul răspunderii pentru fapta proprie, dovada împrejurării că prejudiciul nu a fost cauzat exclusiv de fapta persoanei căreia i se solicită reparaţia, ci la producerea lui a contribuit şi fapta victimei, are drept consecinţă exonerarea parţială de răspun­dere[51]; urmează că reparaţia pe care o datorează pârâtul va fi numai parţială, adică proporţională cu partea de contribuţie a faptei sale la producerea prejudiciului; altfel spus, răspunderea pârâtului este numai pro rata, deoarece suportarea prejudiciului se împarte între el şi victimă; în acest caz, este evident că totul se rezolvă pe terenul raportului de cauzalitate[52].

Pentru aceasta însă, aşa cum s‑a arătat, fapta victimei trebuie să fie săvârşită cu greşeală sau vinovăţie[53]. În ceea ce priveşte prima condiţie, conduita victimei poate fi obiectiv ilicită, prin faptul că încalcă normele juridice imperative şi bunele moravuri. În schimb, referitor la cerinţa ca fapta ilicită a victimei să fie săvârşită cu vinovăţie, în cazul acesta ne găsim într‑o situaţie specială; victima fiind o persoană lipsită de discernământ, fapta sa, de regulă, nu este săvârşită cu intenţie sau din culpă, pentru simplul motiv că vinovăţia, pentru a‑i fi imputabilă, presupune existenţa discernământului în momentul în care s‑a săvârşit fapta care a cauzat prejudiciul. Ce urmează să se întâmple într‑o atare ipoteză? Virtual, sunt posibile două răspunsuri, după cum fapta victimei întruneşte sau nu condiţiile forţei majore sau cel puţin, în situaţiile prevăzute de lege, ale cazului fortuit.

Dacă fapta victimei întruneşte condiţiile forţei majore sau, după caz, ale cazului fortuit, lipsa discernământului acesteia nu are nicio relevanţă în speţă. Pârâtul va fi exonerat total sau parţial, după caz, de răspundere, în funcţie de împrejurarea dacă fapta victimei a fost singura cauză a prejudiciului sau doar a contribuit la producerea acestuia[54]. Astfel, răspunderea pârâtului va fi exclusă în totul sau în parte pe terenul obiectiv al cauzalităţii [art. 1.351 coroborat cu art. 1.371 alin. (2) C. civ.].

Răspunsul la întrebarea de mai sus este însă mai dificil de formulat în situaţia
în care fapta victimei nu îndeplineşte trăsăturile forţei majore sau ale cazului fortuit
(art. 1.352 C. civ.) şi, în acelaşi timp, fiind lipsită de discernământ, victimei nu i se poate imputa nici cea mai uşoară culpă, fiind vorba despre un copil de vârstă fragedă sau de o persoană, chiar majoră, ale cărei facultăţi mintale sunt deteriorate. Cu toate acestea, încă în urmă cu peste o jumătate de secol, în lipsa unei reglementări în acest sens, practica judiciară a statuat că despăgubirea datorată victimei va fi micşorată sau diminuată proporţional, atunci când se dovedeşte că la producerea prejudiciului „a concurat şi activitatea obiectiv ilicită a victimei”, esenţial fiind faptul că „paguba nu a fost cauzată exclusiv de fapta autorului, ci şi prin fapta victimei”[55]. Aşadar, fapta victimei, fiind săvâr­şită fără a avea discernământ, chiar dacă nu întruneşte trăsăturile forţei majore ori ale cazului fortuit, are drept consecinţă excluderea în totul sau în parte a răspunderii pârâtului, dacă prezintă două caracteristici: este o faptă ilicită şi din comportamentul victimei rezultă că, obiectiv, „dacă nu era lipsită de discernământ, ea ar fi fost în culpă”[56]. Altfel spus, este necesar „să rezulte că obiectiv, conduita victimei a fost în măsură să dea naştere unei prezumţii simple că ar fi fost neglijentă sau imprudentă, dacă o asemenea culpă i‑ar fi putut fi imputată”[57].

Importanţa acestei decizii de îndrumare a fostei instanţe supreme din acea vreme a fost receptată de doctrina de specialitate în sensul că soluţia constituie „un pas, şi nu lipsit de importanţă, care duce… la simpla legătură cauzală”[58] sau, într‑o altă exprimare, „tendinţa jurisprudenţei de a consacra, în această ipoteză, existenţa răspunderii delic­tuale, cu toate că nu sunt întrunite elementele culpei”[59]. Aşa cum arătam şi cu alt prilej, soluţia jurisprudenţei este de natură a evidenţia că excluderea în totul sau în parte a existenţei răspunderii civile este legată în astfel de situaţii, în primul rând, de raportul de cauzalitate[60]. Finalmente, precum s‑a reţinut în doctrină, „formulările folosite în cuprinsul acestei decizii (…) sunt de natură să consacre răspunderea victimei, cu toate că fapta ei nu este culpabilă…”[61].

Din cele arătate se poate constata semnificaţia diferită acordată de jurisprudenţă faptei ilicite şi prejudiciabile săvârşite de o persoană lipsită de discernământ, după cum victima este o altă persoană sau, dimpotrivă, autorul faptei este, în acelaşi timp, şi victimă[62]. Această diferenţă de tratament juridic surprinzătoare şi explicabilă pe ideea de echitate se pare că a fost rezolvată pe cale legislativă, în spiritul concepţiei tradi­ţionale, clasice, cu privire la culpă şi la condiţiile răspunderii civile. Astfel, art. 1.371
alin. (1) C. civ. are următoarea formulare: „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le‑a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit‑o”, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede: „Dispo­ziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă”. Aşadar, s‑ar părea că doar fapta victimei săvârşită cu vinovăţie şi aceea asimilată forţei majore poate avea ca rezultat exonerarea parţială de răspundere a pârâtului. Or, se observă că legiuitorul a optat pentru o soluţie diferită faţă de cea care a fost consacrată de jurisprudenţa noastră sub imperiul vechiului Cod civil. Este regretabil că nu a fost susţinută şi urmată soluţia obligării victimei, printr‑un text expres, pe alte considerente, cum ar fi echitatea sau existenţa raportului de cauzalitate, fără culpa sa subiectivă, la suportarea de către aceasta a unei părţi din reparaţia destinată să acopere prejudiciul suferit.

Faţă de această stare legislativă, în ceea ce ne priveşte, considerăm că totuşi nu este imposibil, în principiu, să se recurgă la aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 1.368 C. civ. referitoare la răspunderea sau obligaţia subsidiară a persoanelor lipsite de dis­cernă­mânt, soluţie care s‑ar putea întemeia pe ideea sau principiul echităţii şi al justiţiei distributive. În acest fel, victima lipsită de discernământ ar fi ţinută să suporte singură o parte din propriul său prejudiciu, la cauzarea căruia a contribuit. În argumentarea de drept comparat a acestei soluţii, arătăm că în doctrina elveţiană de specialitate se susţine că, în cazul în care victima nu are discernământ, dar comportamentul său repro­babil a contribuit la cauzarea prejudiciului, acesta poate fi imputat şi victimei, pe considerente de echitate[63], făcându‑se aplicarea prin analogie a prevederilor din
art. 54 al Codului elveţian al obligaţiilor, care au o formulare asemănătoare celor din
art. 1.368 C. civ. ro.[64].

7. Consideraţii finale

Din analiza pe care am întreprins‑o cu privire la răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ, având ca repere şi unele reglementări din dreptul comparat, se poate constata că, în această materie, sunt posibile trei soluţii: două radicale – una de răspundere, alta de nerăspundere – şi o a treia, aşa‑zisă intermediară sau de mijloc, în care este recunoscut dreptul victimei ca, în anumite condiţii, uneori doar în subsidiar, să poată solicita şi primi reparaţia, măcar în parte, de la autorul faptei care a cauzat prejudiciul, persoană lipsită sau prezumată a fi lipsită de discernământ[65].

La fel ca proiectele anterioare ale Codului civil român din anul 1971 şi, respectiv, 2004, noul Cod civil român, în art. 1.368, consacră soluţia intermediară sau de mijloc, pe care, în principiu, o considerăm a fi cea mai potrivită pentru dreptul nostru civil. Este în afară de orice discuţie că problema răspunderii civile a persoanelor lipsite de discer­nământ este complexă şi delicată, deoarece, în fapt, nu avem de a face cu un autor şi o victimă, ci mai degrabă cu două victime[66]. De aceea, pe de o parte, ar fi cu totul inechi­tabil, chiar nedrept, ca victima să se afle în situaţia de a suporta ea singură, şi fără a i se putea invoca şi dovedi vreo greşeală, întreaga povară a păgubirii, iar, pe de altă parte, este la fel de adevărat că autorul prejudiciului, adeseori, nu este, în realitate, decât „instrumentul” care a ocazionat producerea pagubei suferite de victimă, deoarece nu a avut şi nici nu a putut avea reprezentarea faptei sale şi a consecinţelor acesteia şi nu a acceptat conştient posibilitatea ca, prin conduita sa, să prejudicieze o altă persoană. Acesta este motivul pentru care cele două soluţii radicale şi diametral opuse enunţate mai sus, care îşi propun să tranşeze la modul absolut şi categoric această problemă sensibilă, fie în interesul autorului prejudiciului, fie în interesul exclusiv şi deplin al victimei, ni se par a fi mai puţin recomandate şi acceptabile.

Soluţia la care s‑au oprit redactorii noului Cod civil pare, aşadar, a fi cea mai potrivită şi de natură a concilia interesele autorului şi victimei faptei ilicite şi preju­diciabile, fără a fi bulversată întreaga concepţie care este aşezată la baza sistemului răspunderii delictuale reparatorii pentru fapta proprie a persoanei fizice.

Este însă adevărat că, în cazul în care privim lucrurile, în realitatea lor, din perspec­tiva victimei prejudiciate, de regulă, este evident inechitabil ca întinderea reparaţiei pentru acoperirea prejudiciului suferit să fie diferită după cum autorul acestuia, obligat la reparaţie, are sau nu are discernământul faptelor sale. Ideală ar fi găsirea unei soluţii care să o satisfacă în întregime pe victimă, fără însă a înrăutăţi situaţia autorului faptei prejudiciabile, lipsit de discernământ. Acest deziderat ar putea fi realizat în două feluri sau pe două căi: fie prin angajarea răspunderii altei persoane, fie prin crearea şi antre­narea altor mecanisme juridice de indemnizare a victimei, în afara celor care aparţin exclusiv răspunderii civile delictuale.

Referitor la prima cale, în scopul obligării altei persoane decât autorul la repararea prejudiciului, credem că ar putea fi avută în vedere extinderea sferei persoanelor obli­gate de lege să răspundă pentru fapta persoanelor care au nevoie de supraveghere[67]. În această ordine de idei, înainte de adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod civil, s‑au invocat argumente în favoarea angajării, în ultimă instanţă, chiar şi a răspunderii sta­tului, în ipoteza în care autorul faptei prejudiciabile este o persoană fără discernământ, lipsită de ocrotire părintească sau de altă formă de ocrotire; astfel, în această ipoteză, statului i s‑ar putea imputa „neluarea măsurilor prevăzute în Constituţie şi în alte acte normative cu privire la ocrotirea cetăţenilor săi”[68].

În ceea ce priveşte alte mecanisme decât răspunderea delictuală la care s‑ar putea recurge pentru repararea prejudiciilor cauzate de persoanele lipsite de discernământ, avem în vedere şi nevoia de „socializare a riscurilor” cauzării de astfel de prejudicii; în acest fel, ar fi posibilă utilizarea de alte procedee juridice de despăgubire sau indem­nizare a victimelor, cum sunt: sistemul de asigurări obligatorii şi, mai ales, constituirea unui fond special de garanţie, cu această funcţie[69]. Bunăoară, asigurarea de răspundere delictuală ar urma să fie obligatorie cel puţin pentru bolnavii a căror stare mintală este ireversibilă şi neîndoielnic constatată, fie prin faptul aflării lor sub tutelă specială sau consiliere judiciară, fie prin internarea lor cu caracter permanent în instituţii sanitare de specialitate. De asemenea, existenţa unui fond special de garanţie ar permite indem­nizarea victimei în acele situaţii în care reparaţia integrală nu se poate obţine de la persoana chemată de lege să răspundă pentru fapta autorului prejudiciului ori de la autorul însuşi, în condiţiile răspunderii subsidiare.

 

[1] A se vedea: L. Pop, Reglementarea răspunderii subsidiare în proiectul noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2007, pp. 22‑25; idem, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. III, Raporturile obliga­ţionale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, pp. 314‑332. Prin termenul „sub­sidiar” ori „subsidiară” se înţelege: care se adaugă, ca element secundar, la argumentele pentru susţinerea unui raţionament, a unei teorii etc.; complementar, auxiliar, secundar; în subsidiar, în al doilea rând, pe lângă acesta sau aceasta, pe deasupra. De asemenea, termenul „subsidiaritate” desemnează şi aşa‑zisul principiu al subsidiarităţii, care limitează puterile Uniunii Europene în raport cu puterile statelor membre (Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera Interna­ţional, Bucureşti, Chişinău, 2006, p. 1419).

[2] A se vedea: C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 67‑68; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obli­­gaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pp. 261‑262.

[3] A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 67.

[4] Ibidem, p. 68.

[5] Publicată în B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, publicată în M. Of. nr. 181 din 15 iulie 1994.

[6] Selectiv, a se vedea: M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 17; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor,
Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1983, p. 183; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 1998, op. cit., p. 230; C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii, în C. Stătescu,
C. Bîrsan, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, ed. a IX‑a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 182 şi urm.

[7] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Tipografia Carol Göbl S.A., Bucureşti, 1925,
p. 431.

[8] Ibidem, p. 432.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 433.

[11] A se vedea G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p. 219.

[12] Ibidem, p. 220.

[13] A se vedea C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, op. cit.,
pp. 24‑64.

[14] Ibidem, pp. 96‑109.

[15] A se vedea L. Pop, op. cit., p. 232.

[16] A se vedea: G. Chivu, Echitatea socialistă ca fundament al unor soluţii creatoare pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie civilă, în „Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, vol. II, coord. A. Ionaşcu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, pp. 30‑31; I. Turcu, Tendinţe noi ale practicii judiciare în legătură cu fundamentarea răspunderii civile fără culpă a persoanei lipsite de discernământ, în RRD nr. 2/1980, p. 29; L. Pop, On the Interpretation and Enforcement by the Courts of Justice of the Civil Law Provisions in Accord with the Socialist Equity Standards, în SUBB nr. 2/1988, pp. 30‑31.

[17] T. Suprem, s. civ., dec. nr. 175/1972, în CD 1972, pp. 151‑153.

[18] T. Suprem, s. pen., dec. nr. 2083 din 10 septembrie 1975 (nepublicată).

[19] Jud. Cluj‑Napoca, sent. civ. nr. 2713 din 27 iulie 1976 şi nr. 2885 din 3 august 1976 (nepublicate), citate după I. Turcu, op. cit., p. 30, nota de trimitere nr. 7; a se vedea, în acelaşi sens, TMB, s. a II‑a civ., dec. nr. 1900/1985, în RRD nr. 1/1986, p. 70.

[20] T. Suprem, s. civ., dec. nr. 1033/1987, în RRD nr. 3/1988, p. 68.

[21] A se vedea: I. Turcu, op. cit., p. 32; L. Pop, op. cit., p. 31; C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii, op. cit., pp. 183‑184; R. Petrescu, Răspunderea fără culpă în lumina unor propuneri din Proiectul Codului civil, în RRD nr. 4/1973, pp. 42‑51.

[22] Pentru analiza ipotezelor de răspundere civilă delictuală obiectivă şi fundamentarea lor
în afara ideii de culpă, a se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 248‑417; C. Stătescu, op. cit., p. 225,
pp. 245‑246, pp. 248‑249, pp. 263‑265; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, lucrare citată, pp. 190‑191, pp. 276‑278, pp. 299‑302, pp. 305‑306, p. 309, p. 312, p. 319.

[23] În sens semantic, prin echitate se înţelege: dreptate, nepărtinire, cinste, echilibru, propor­ţionalitate, just, întemeiat pe adevăr. În sens juridic, echitatea este un principiu pe care se înte­meiază întreaga reglementare a relaţiilor dintre oameni, în spiritul dreptăţii, egalităţii, echilibrului şi justiţiei; în acelaşi timp, este un criteriu de interpretare şi aplicare a normelor juridice şi de evaluare a conduitei partenerilor contractuali (a se vedea M.N. Costin, M.C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. II, D‑K, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 228).

[24] A se vedea R. Petrescu, op. cit., pp. 48‑49.

[25] Pentru analiza acestei reglementări, a se vedea J.L. Lacruz Berdejo ş.a., Elementos de derecho civil, II, Derecho de obligaciones. Contratos y cuasi‑contratos. Delito y cuasidelito, Dykinson, Madrid, 1999, pp. 524‑525.

[26] A se vedea G. de Nova, Codice civile e leggi collegate, Zanichelli, Bologna, 1995, p. 298.

[27] Pentru doctrina belgiană, a se vedea R. Dekkers, Précis de droit civil belge, t. II, Etablissements Émile Bruylant, Bruxelles, 1955, p. 127.

[28] Referitor la aceste controverse şi la evoluţia jurisprudenţei, a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, LGDJ, Paris, 2006, pp. 595‑599.

[29] A se vedea: Ph. Le Tourneau, La responsabilité civile des personnes atteintes d’un trouble mental, în Jurisclasseur périodique, 1971.I.2401; J.‑J. Burst, La réforme du droit des incapables majeurs et ses conséquences sur le droit de la responsabilité civile extra‑contractuelle, în Jurisclasseur périodique, 1970.I.2037; G. Viney, Réflexions sur l’article 489‑2 du Code civil, în RTD civ., 1970, p. 251; N. Gomaa, La réparation du préjudice causé par les malades mentaux, în RTD civ., 1971, p. 29; J. Massip, La réforme du droit des incapables majeurs, Defrénois, Paris, 1983; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 599‑614.

[30] Pentru jurisprudenţa franceză, a se vedea: Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats. Régimes d’indemnisation, Dalloz, Paris, 2014‑2015, pp. 578‑580; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 602‑614; Ph. Brun, op. cit., pp. 178‑181; M. Bacache‑Gibeili, Traité de droit civil, t. V, Les obligations. La responsabilité civile extracontractuelle, Economica, Paris, 2007, pp. 154‑160.

[31] Referitor la această răspundere, există câteva lucrări în doctrina noastră în care s‑au făcut analize temeinice şi cuprinzătoare, unele cu caracter de indiscutabilă originalitate. A se vedea:
L. Pop, Obligaţia subsidiară a persoanei lipsite de discernământ de a plăti o indemnizaţie victimei prejudiciate prin fapta sa ilicită, în „Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile”, de L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 455‑457; A. Tamba, Fundamentul obligaţiei de reparare a prejudiciului de către persoana lipsită de discernământ, în Dreptul nr. 11/2011, p. 152 şi urm.; S.V. Gherdan, Răspunderea delictuală „subsidiară”, în PR nr. 6/2012, pp. 1‑40; L.R. Boilă, Consideraţii referitoare la răspunderea delictuală a persoanei lipsite de discernământ reglementată prin art. 1368 din actualul Cod civil, în Dreptul nr. 5/2014, pp. 87‑110; Fl.I. Mangu, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 252‑268; L.R. Boilă,
L.B. Luntraru, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2023,
pp. 264‑266.

[32] A se vedea: L. Pop, Reglementarea răspunderii…, op. cit., p. 33; L.R. Boilă, op. cit.,
pp. 101‑108.

[33] A se vedea Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2022, pp. 124‑140.

[34] A se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 606‑607.

[35] Ibidem.

[36] A se vedea: N.M.K. Gomaa, Théorie des sources de l’obligation, LGDJ, Paris, 1968, p. 55;
Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité des contrats. Régimes d’indemnisation, Dalloz, Paris, 2014/2015, p. 32.

[37] A se vedea: N. Dejean de la Bâtie, Note, în Jurisclasseur périodique 1980.II.19340; J. Massip, op. cit., pp. 191‑195.

[38] A se vedea Cour de cassation, 2e chambre civile, 4 févier 1981, în Bull. civ. II, nr. 21; RTD civ. 1982, p. 148, observations G. Durry.

[39] A se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 264‑282.

[40] A se vedea L. Pop, op. cit., p. 34.

[41] Cu privire la răspunderea persoanei care are obligaţia de supraveghere a minorilor sau altor persoane care se află sub tutelă specială sau beneficiază de consiliere judiciară pentru fapta ilicită şi prejudiciabilă săvârşită de aceştia, pe larg, a se vedea: L. Pop, op. cit., pp. 11‑38; L.R. Boilă, Paza juridică a minorului din perspectiva fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale a celor care exercită supravegherea, în Dreptul nr. 6/2011, pp. 149‑154; idem, Consideraţii cu privire la răspunderea delictuală a persoanei lipsite de discernământ, în Dreptul nr. 5/2014, pp. 87‑100;
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Hamangiu Bucureşti, 2017, pp. 664‑670; Fl.I. Mangu, op. cit., pp. 29‑113; C.E. Zamşa, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2023, pp. 176‑180; L.R. Boilă, L.B. Luntraru, op. cit., pp. 288‑294.

[42] A se vedea R. Petrescu, op. cit., pp. 42‑52.

[43] Într‑un studiu interesant şi bine documentat, autorul critică formularea din art. 1.368
alin. (2) C. civ., care prevede că stabilirea indemnizaţiei „într‑un cuantum echitabil” se va face „ţinându‑se seama de starea patrimonială a părţilor”. În esenţă, se consideră că acest criteriu reprezintă un exemplu de neconstituţionalitate „pe faţă” şi evidentă, fiind vorba de o discriminare bazată pe criterii de avere. Astfel, se afirmă că discriminarea rezultată din textul Codului civil este o încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituţia României, unde se dispune că „cetăţenii sunt egali în faţa legii (…), fără privilegii şi fără discriminări”, şi a art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege fundamentală, conform căreia România „este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. De asemenea, criteriul stării patrimoniale a autorului faptei ilicite constituie şi o încălcare a art. 26 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice care interzice discriminarea după orice criteriu, inclusiv în funcţie de averea persoanelor (a se vedea S.V. Gherdan, op. cit., pp. 158‑159). În ceea ce ne priveşte, apreciem că obligarea autorului faptei prejudiciabile la indemnizarea victimei prin plata unei indemnizaţii echitabile, în funcţie de posibilităţile sale patrimoniale, nu este discriminatorie, ci, dimpotrivă, apare ca fiind o măsură de protecţie a intereselor celui în cauză, care poate fi un minor sau interzis judecătoresc (în acelaşi sens, a se vedea L.R. Boilă, Consideraţii cu privire la răspunderea delictuală a persoanei lipsite de discernământ, lucrare citată, pp. 106‑108). În schimb, credem că „starea patrimonială” trebuie să fie raportată numai la situaţia economică a autorului prejudiciului şi nicidecum la aceea a victimei; aceasta deoarece, dacă aplicăm criteriul şi victimei, ar însemna ca, atunci când aceasta este o persoană înstărită economic, obligaţia autorului de a o indemniza să nu existe, chiar dacă are o situaţie patrimonială foarte bună (a se vedea L. Pop, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie. Condiţiile generale ale răspunderii delictuale, în „Curs de drept civil. Obligaţiile”, de L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, lucrare citată, pp. 357‑358).

[44] A se vedea: L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010, pp. 164‑165; S.V. Gherdan, op. cit., pp. 19‑20; L.R. Boilă, op. cit., pp. 99‑101.

[45] A se vedea: A. Tamba, op. cit., pp. 152‑154; Fl.I. Mangu, op. cit., pp. 263‑266. Pentru o poziţie asemănătoare, invocând justiţia distributivă, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 632.

[46] A se vedea: L. Pop, Tabloul general…, op. cit., p. 165; S.V. Gherdan, op. cit., pp. 35‑36.

[47] Ibidem.

[48] A se vedea L. Pop, Capacitatea delictuală, în „Curs de drept civil. Obligaţiile”, de L. Pop,
I.F. Popa, St.I. Vidu, lucrare citată, pp. 357‑358. Tot pe terenul răspunderii delictuale obiective, izolat, s‑a considerat că, pentru fundamentarea răspunderii în discuţie, ar trebui să ne raportăm la anormalitatea comportamentului acestor făptuitori; pe cale de consecinţă, eventual, s‑ar putea invoca riscul pe care îl reprezintă în societate conduita persoanelor lipsite de discernământ, precum şi solidaritatea socială de care trebuie să beneficieze persoanele astfel prejudiciate (a se vedea L.R. Boilă, Consideraţii cu privire la răspunderea delictuală…, op. cit., p. 109).

[49] A se vedea L.R. Boilă, op. cit., p. 109.

[50] Regula aşa‑numită „pomponiană”, formulată de jurisconsultul Pomponius, a fost preluată în vechiul drept francez şi în dreptul anglo‑saxon, fiind riguros aplicată până la reforma din anul 1945, privitoare la „Contributory Negligence”. A se vedea H. Mazeaud, J. Mazeaud, L. Mazeaud,
Fr. Chabas, Leçon de droit civil, t. II, vol. 1, Obligations. Théorie générale, Montchrestien, Paris, 1998, p. 680.

[51] A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 217‑220; L. Pop, Reglementarea răspunderii…, op. cit.,
pp. 37‑38. În ceea ce priveşte practica judiciară, a se vedea: T. Suprem, s. pen., dec. nr. 1129/1988, în RRD nr. 5/1989, pp. 71‑72; T. Jud. Suceava, dec. civ. nr. 468/1982, în RRD nr. 2/1983, p. 62.

[52] A se vedea CSJ, s. pen., dec. nr. 937/1993, în Dreptul nr. 4/1994, p. 89.

[53] A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 217‑220; L. Pop, op. cit., p. 38.

[54] A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 220; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, 11e éd., Dalloz, Paris, 2013, pp. 786‑789.

[55] Plenul T. Suprem, dec. de îndrumare nr. 10/1961, în CD 1961, p. 65 şi urm.

[56] A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 221.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] A se vedea P. Anca, M.I. Eremia, Aspecte ale reglementării răspunderii delictuale fără culpă, în SCJ nr. 2/1971, p. 313.

[60] A se vedea L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 1998, op. cit., p. 380.

[61] P. Anca, M.I. Eremia, op. cit., p. 313.

[62] A se vedea T. Suprem, s. civ., dec. nr. 1033/1987, în RRD nr. 3/1988, p. 68.

[63] A se vedea H. Deschenaux, La protection juridique de handicapé mental en droit privé, în „La condition juridique des handicapés mentaux”, Librairie de l’Université Genéve, 1973, pp. 92‑93.

[64] A se vedea L. Pop, Reglementarea răspunderii…, lucrare citată, p. 41.

[65] Ibidem.

[66] A se vedea N. Gomaa, op. cit., p. 32.

[67] Pentru recunoaşterea unui principiu general de răspundere delictuală pentru fapta altuia sub imperiul vechiului Cod civil, a se vedea L. Pop, Discuţii de lege lata cu privire la existenţa unui principiu general de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004, pp. 52‑77.

[68] A se vedea I.D. Romoşan, Vinovăţia în dreptul civil român, Ed. All, Bucureşti, 1999,
pp. 76‑77.

[69] A se vedea: G. Viney, La réparation des dommages causés sous l’empire d’un état d’inconscience: un transfert nécessaire de la responsabilité vers l’assurance, în Jurisclasseur périodique 1985.I.3189; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 543‑544.