Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
124 views
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Însă, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, Legea nr. 47/1992 stabilind un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Potrivit art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional trebuie îndeplinite mai multe cerinţe, şi anume:
a) excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial sau de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
b) excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
c) excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
Verificând, prin prisma acestor dispoziţii legale, solicitarea formulată de recurentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a constatat că aceasta nu întruneşte cumulativ condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia.
Astfel, deşi excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de o parte în proces, respectiv de recurentul inculpat A., în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite, conform art. 440 din C. proc. pen., cu examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, pe care acesta a formulat-o împotriva deciziei penale nr. 485/A din 24 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi vizează un text de lege aflat în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a apreciat că nu este îndeplinită la condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, privind legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În acest sens, s-a avut în vedere stadiul procesual în care a fost invocată excepţia, respectiv etapa admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate împotriva unei decizii a instanţei de apel care s-a pronunţat asupra acţiunii penale exercitate în procesul penal. Definitoriu pentru această etapă procesuală premergătoare judecării pe fond a recursului în casaţie, potrivit art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., este verificarea din punct de vedere formal a corespondenţei între cazurile de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (în speţă recurentul A. şi-a fundamentat cererea de recurs în casaţie pe cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. pen.), astfel încât calea extraordinară de atac ajunge să fie judecată exclusiv în limitele în care s-a constatat, în procedura de filtru, aparenta concordanţă între cazurile de casare (expres şi limitativ prevăzute de lege) şi motivarea acestora.
Or, prin încheierea pronunţată în cauză la data de 10 octombrie 2023 Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, apreciind că motivele invocate de recurent, în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, nefiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii incriminată de art. 452 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (lipsind elementul material al laturii obiective), pot fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., urmând ca verificarea acestora să se facă prin raportare la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel.
În raport de această soluţie, s-a constatat că sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., precum şi pronunţarea unei eventuale decizii de către instanţa de contencios constituţional în această materie, nu ar putea produce vreo consecinţă asupra admisibilităţii în principiu a cereri de recurs în casaţie formulate de recurentul A..
Cu alte cuvinte, s-a apreciat că forma de legiferare a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. nu are înrâurire directă asupra soluţiei ce se pronunţă în cauză asupra admisibilităţii în principiu, în baza art. 440 din C. proc. pen.
Sub un alt aspect, raportat la argumentele prezentate de autorul excepţie de neconstituţionalitate, instanţa a considerat că se urmăreşte un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât nu s-a formulat o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., ci recurentul tinde la completarea şi modificarea textului criticat în sensul dorit, prin completarea acestuia cu ipoteza în care instanţa de apel nu a dispus încetarea procesului penal.
Modificarea sau completarea normei legale, reprezintă o atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
În consecinţă, s-a constatat că este evident că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate arătată nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textului criticat pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, ci este o încercare de a transfera, în mod artificial, competenţa exclusivă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României, în sarcina instanţei de contencios constituţional.
Împotriva încheierii din data de 10 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs petentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub dosar nr. x/2021.1, fiind stabilit termen de judecată aleatoriu la data de 24 septembrie 2024.
În esenţă, petentul în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, iar în rejudecarea cauzei, să se constate că în mod nelegal s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
În mod nelegal se susţine faptul că, în fapt nu a formulat o veritabilă excepţie, ci s-a dorit prin excepţia invocată completarea prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Conform doctrinei, Curtea Constituţională este chemată să răspundă la întrebarea dacă o lege/ordonanţă este sau nu este constituţională.
Din perspectiva exercitării propriu-zise a unei asemenea competenţe atribuită Curţii Constituţionale, doctrina a identificat un criteriu de clasificare a deciziilor Curţii Constituţionale, şi anume, „întinderea” sancţiunii de neconstituţionalitate, în raport cu care se pot identifica două categorii de decizii, respectiv, decizii prin care se constată sau se declară neconformitatea totală a prevederilor legale supuse controlului cu dispoziţiile Constituţiei şi decizii prin care se constată sau se declară neconformitatea parţială a prevederilor legale supuse controlului Curţii, în raport cu dispoziţiile Constituţiei.
O analiză a practicii Curţii Constituţionale pune, însă, în evidenţă un nou criteriu de clasificare a deciziilor Curţii, şi anume „conduita”, comportamentul Curţii în activitatea sa concretă de măsurare a constituţionalităţii legilor. În raport cu acest criteriu, doctrina a identificat două categorii de decizii, şi anume decizii simple sau extreme, prin care se constată, respectiv se declară constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea legii supuse controlului Curţii şi decizii intermediare sau interpretative, prin care, fără a se declara neconstituţionalitatea Curtea atribuie normelor criticate o anumită semnificaţie, un sens care le-ar face compatibile cu Constituţia, pe calea interpretării acelor norme şi în considerarea motivelor arătate de Curte. Primele permit Curţii Constituţionale, sub masca unei interpretări, să completeze textul controlat pentru a-l face conform cu Constituţia, motiv pentru care acestea se mai numesc şi decizii aditive. A doua categorie de decizii dau posibilitatea Curţii de a interzice o anume interpretare a legii, de multe ori aceasta fiind cea care rezultă în mod nemijlocit din text. Curtea decizând că legea este conformă cu Constituţia doar dacă este interpretată cum vrea ea. A treia categorie de decizii sunt cele care obligă organele abilitate să execute/să aplice/legea, să facă această executare/aplicare a ei, într-un fel anumit, astfel actele de aplicare a legii şi legea însăşi devin neconstituţionale.
S-a solicitat să se constate faptul că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale se pot identifica numeroase decizii aditive prin care aceasta a completat în fapt textul controlat pentru a-1 face conform cu Constituţia.
Examinând recursul declarat de petentul A., Înalta Curte constată următoarele:
Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din această perspectivă, se constată că, în speţă, recurentul petent A. a invocat în faţa instanţei judecătoreşti investită cu soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., text de lege aflat în vigoare.
Totodată, se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat anterior prin declararea ca neconstituţionale a prevederilor legale invocate de recurentă.
În ceea ce priveşte examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.
În acest sens, se constată, contrar raţionamentului judecătorului de filtru, că, în cauză, este îndeplinită şi cerinţa referitoare la existenţa legăturii cu soluţionarea cauzei, excepţia de neconstituţionalitate fiind invocată în cadrul verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, fază procesuală vizată, în mod direct, de textul de lege criticat care nu presupune posibilitatea inculpatului de a ataca cu recurs în casaţie soluţia instanţei prin care nu s-a dispus încetarea procesului penal.
Aşadar, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar stabili neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. are aptitudinea de a produce efecte asupra cursului procesului penal, în mod concret, asupra soluţionării etapei admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de petentul A..
Opinia instanţei cu privire la constituţionalitatea textului criticat este în sensul că aceste dispoziţii nu respectă exigenţele impuse de legea fundamentală, excepţia invocată de recurentul petent fiind întemeiată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”.
Înalta Curte reţine că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce poate fi promovată împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care este soluţionat fondul cauzei şi are ca scop îndreptarea anumitor erori grave de drept comise la judecarea apelului.
O asemenea eroare gravă de drept o constituie greşita apreciere a instanţei cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal. Atunci când instanţa de apel, prin hotărâre definitivă, nu a dispus încetarea procesului penal, deşi aceasta ar fi fost soluţia legală, în prezenţa unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., ci a dispus condamnarea/amânarea aplicării pedepsei/renunţarea la aplicarea pedepsei, suntem, fără îndoială, în prezenţa unui viciu de nelegalitate al respectivei hotărâri.
Cu referire la acest aspect, chiar acceptând că inculpatul, în caz de condamnare ar avea la îndemână, pentru restabilirea legalităţii, în cazul în care erau incidente cazurile de încetare a procesului penal, calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare (art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.), remediul pus la dispoziţia inculpatului este asimetric şi discriminatoriu, prin comparaţie cu remediul pus la dispoziţia procurorului şi a părţii civile. Aceasta deoarece, inculpatul poate supune examinării pe calea contestaţiei în anulare, o decizie definitivă, prin care nu s-a constatat în mod greşit incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, doar dacă instanţa de apel nu a analizat ea însăşi existenţa acestei cauze de încetare, pe când procurorul şi partea civilă pot supune examinării pe calea recursului în casaţie, o decizie definitivă, prin care s-a constatat în mod greşit incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, chiar dacă instanţa de apel, examinând anterior temeiurile de casare, nu s-a pronunţat asupra lor sau le-a respins.
În acest context este de subliniat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a dat o interpretare de principiu dispoziţiilor art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., stabilind imposibilitatea pentru instanţa care soluţionează contestaţia în anulare de a analiza cauza de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a examinat ea însăşi incidenţa cazului de încetare.
Având în vedere aceste considerente apreciem că remediile puse la îndemâna procurorului, părţii civile şi inculpatului sunt asimetrice şi discriminatorii, în ceea ce priveşte restabilirea legalităţii, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., cu consecinţa directă a încălcării egalităţii de arme – garanţie a dreptului la un proces echitabil, precum şi a încălcării liberului acces la justiţie, inculpatul neavând acces la o cale extraordinară de atac, prin care să se restabilească legalitatea, atunci când instanţa de apel a apreciat greşit asupra aplicării cazurilor de încetare a procesului penal.
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din data de 10 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, pe care o va desfiinţa şi rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de petentul A..
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului.
Sursa informației: www.scj.ro.
