Analiza ultimelor modificări aduse în materia procedurii civile și a executării silite, în special, prin Legea nr. 17/2017

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2. ARBITRAJUL

2.1. Calea de atac împotriva hotărârii prin care se soluționează acțiunea în anulare

La articolul 613, alineatul (4) s-a modificat, având următorul cuprins:

„(4) Hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului.”

Intervenția legiuitorului constă în eliminarea din conținutul alin. (4) a sintagmei „pronunțate potrivit alin. (3)” care trimitea, astfel, la soluția de admitere a acțiunii prevăzute în alin. (3) al aceluiași articol și înlocuirea cu formula „prin care se soluționează acțiunea în anulare”.

Prin noua formă a alin. (4) se înlătură orice echivoc posibil cu privire la calea de atac a recursului care, astfel, se arată în mod clar că este deschisă nu doar în ipoteza în care curtea de apel admite acțiunea în anulare, ci și în cele în care aceasta pronunță alte soluții.

Cu toate că au existat în doctrină^[4] și practică^[5] interpretări ale art. 613 alin. (4) C. pr. civ. în sensul că textul exclude de la recurs hotărârile de respingere a acțiunilor în anulare, acestea au fost vehement criticate – inclusiv de către profesorul Viorel Mihai Ciobanu, în calitatea sa suplimentară de membru în Comisia de elaborare a Codului de procedură civilă – care a arătat că deși „o atenție sporită la redactare ar fi fost de preferat”,  „nu trebuie să se tragă concluzii pripite, ci să se analizeze cu atenție textul și să se aplice regulile și principiile generale”, concluzionând că și hotărârile de anulare sau respingere pot fi atacate cu recurs din moment ce nu există un text expres care să interzică calea de atac^[6].

Pe cale de consecință, apreciem că actuala intervenție a legiuitorului asupra formei art. 613 alin. (4) C. pr. civ. nu trebuie considerată o schimbare de viziune, ci doar o clarificare în formă a rațiunii anterioare [în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000], astfel că hotărârea curții de apel asupra acțiunii în anulare este susceptibilă de recurs indiferent de soluția pe care o conține și indiferent de momentul pronunțării sale în raport cu data modificării formei textului.

2.2. Hotărârea arbitrală

Articolul 615 s-a modificat, având următorul cuprins:

„Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească. Dispozițiile art. 603 alin. (3) rămân aplicabile.”

Prin Legea de aprobare a fost completat art. 615 C. pr. civ. cu o a II-a teză prin care se trimite la dispozițiile art. 603 alin. (3) C. pr. civ., așa cum acesta din urmă a fost modificat prin O.U.G. nr. 1/2016 cu privire la aspectele legate de procedura învestirii cu formulă executorie care a fost eliminată ca procedură distinctă, fiind subsumată celei privind încuviințarea executării silite.

Textul art. 603 alin. (3) C. pr. civ. – care prevede că „În cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanței judecătorești ori notarului public pentru a obține o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După verificarea de către instanța judecătorească ori de către notarul public a respectării condițiilor și după îndeplinirea procedurilor impuse de lege și achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară și se va realiza transferul de proprietate și/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. Dacă hotărârea arbitrală se execută silit, verificările prevăzute în prezentul alineat vor fi efectuate de către instanță, în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite.” – a fost aspru criticat în doctrină, fiind considerat un procedeu inadmisibil într-un stat de drept, impunându-se o interpretare restrictivă a acestuia, în sensul că, pe de o parte, se aplică doar arbitrajului ad-hoc (nu și arbitrajului instituționalizat care are propriile reguli de procedură), iar, pe de altă parte, „controlul instanței și al notarului public nu poate viza legalitatea și temeinicia hotărârii arbitrale, ea fiind supusă exclusiv acțiunii în anulare pentru motivele și în condițiile prevăzute de art. 608 C. pr. civ. ci, cel mult, condițiile exterioare de regularitate și achitarea de către părți a impozitului privind transferul dreptului de proprietate”^[7].

De asemenea, constatăm că trimiterea operată prin teza a II-a a art. 615 la art. 603 alin. (3) este una superfluă și contrară tehnicii legislative având în vedere că ultima teză a alin. (3) al art. 603 C. pr. civ. vizează tocmai ipoteza în care se pune în executare o hotărâre arbitrală care se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate și/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil.

3. ÎNSCRISURILE SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ – TITLURI EXECUTORII

Prin Legea nr. 17/2017 s-a modificat articolul 641 C. pr. civ., dându-i-se următorul cuprins:

„Înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenție contrară este nulă și considerată astfel nescrisă. Dispozițiile art. 664 și următoarele sunt aplicabile”.

Față de forma pe care articolul 641 a dobândit-o prin O.U.G. nr. 1/2016 (ca urmare a suprimării procedurii învestirii cu formulă executorie pe care o reglementa acest text anterior intervenirii ordonanței), prin Legea de aprobare a fost inserată în conținutul primei teze a articolului sintagma „numai dacă sunt înregistrate în registrele publice”.

Se constată că la adoptarea prezentei legi de către Camera Deputaților a fost însușită propunerea Comisiei Juridice în sensul de a se completa textul cu un element care are vocația unei condiționări („numai dacă”) referitoare la caracterul de titlu executoriu al înscrisurilor sub semnătură privată.

Dacă în privința conținutului art. 641 C. pr. civ. dobândit prin forma inițială a O.U.G. nr. 1/2016, intervenția legiuitorului a fost una binevenită și necesară pentru a suprima orice tendințe riscante de punere sub semnul întrebării a sursei exclusiv legale a caracterului executoriu al unui înscris sub semnătură privată, nu aceeași concluzie poate fi emisă și în raport de intervenția legislativă prin Legea de aprobare ce poate deschide calea unei interpretări inacceptabile.

Având în vedere efectele și consecințele decurgând din caracterul executoriu al unui înscris sub semnătură privată, executorialitatea este și trebuie să rămână exclusiv una prevăzută de lege, în cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege, neputând fi acceptată ideea unei disponibilități a părților în sensul de a putea conveni asupra caracterului executoriu al unui înscris încheiat de acestea dincolo de sfera actelor considerate executorii de către legiuitor. Teza a II-a a art. 641 C. pr. civ. –  „orice clauză sau convenție contrară este nulă și considerată astfel nescrisă” – accentuează  faptul că se sustrage voinței și acordului părților orice încercare de a extinde sfera înscrisurilor considerate de lege a fi titluri executorii.

În doctrină^[8] a fost emisă opinia în sensul de a permite părților, prin acordul lor, să confere caracter executoriu înscrisurilor pe care le încheie, idee care, însă, trebuie respinsă fără rezerve având în vedere că aceasta ignoră nu doar mecanismele și limitele disponibilității (substanțiale) ale părților, dar și valențele/semnificațiile dobândite de către un înscris prin atașarea caracterului de titlu executoriu.

Inserarea sintagmei „numai dacă sunt înregistrate în registrele publice” în cuprinsul art. 641 teza I C. pr. civ. nu poate fi interpretată sub nicio formă în sensul că înscrisurile sub semnătură privată ar constitui titlu executoriu prin simpla înregistrare a acestora în registrele publice. Respectiv, părțile nu și-ar putea constitui un titlu executoriu doar prin înregistrarea într-un registru public a unui înscris pe care legea nu îl recunoaște ca având acest caracter.

Dimpotrivă – raportat și la topografia elementelor din cuprinsul tezei I a art. 641 C. pr. civ. – se observă că atât prima parte a tezei („înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii”), cât și cea de-a doua („numai dacă sunt înregistrate în registrele publice”), se subordonează celei de-a treia părți a tezei și anume „în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege”.

Așadar, atașarea caracterului executoriu unui înscris sub semnătură privată, chiar completată cu condiția înregistrării acestuia în registrele publice, intervine doar „în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege”.

Înregistrarea unui înscris în registrul public – condiție a existenței caracterului executoriu – privește doar înscrisul cu privire la care legea a prevăzut expres că acesta constituie titlu executoriu, intervenția legiuitorului prin Legea nr. 17/2017 fiind de natură a sublinia, suplimentar, că valorificarea caracterului executoriu al unui înscris presupune cu necesitate caracterul opozabil al acestuia dobândit doar prin înscrierea actului într-un registru public.

Raportat la efectele pe care le realizează modificarea art. 641 teza I C. pr. civ. prin Legea de aprobare o atenție aparte se impune față de înscrisurile sub semnătură privată cărora legea le recunoaște caracter de titlu executoriu fără a fi condiționat acest caracter de înregistrările în registrele publice, cum ar fi, de pildă, contractele pentru care este suficientă cerința de a avea dată certă [e.g. contractul de comodat încheiat printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în ceea ce privește obligația de restituire în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului – art. 1157 C. civ.].

Întrucât, potrivit art. 278 alin. (1) pct. 1-6 C. pr. civ., data certă este dobândită de un înscris în mai multe ipoteze care nu presupun, toate, cu necesitate, înscrierea actului în registre publice [e.g., cazul în care anterior încheierii înscrisului s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului, conform art. 278 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ.], rezultă că pentru înscrisurile considerate executorii doar dacă au dată certă, aceasta din urmă implică – prin raportare la noua condiție prevăzută de art. 641 C. pr. civ. -, în mod obligatoriu, existența unei înregistrări într-un registru public, fiind excluse ipotezele în care data certă ar rezulta din anumite împrejurări prevăzute de lege (altele decât înscrierea în registre publice).

Prin urmare, în cazul în care un anumit înscris constituie potrivit legii caracter executoriu dacă înscrisul sub semnătură privată care îl constată are dată certă, sfera ipotezelor privitoare la dobândirea de dată certă (prevăzută de art. 278 C. pr. civ.) va fi interpretată restrictiv prin raportare la cerințele suplimentare impuse prin noua formă a art. 641 C. pr. civ., în sensul limitării ipotezelor la cele ce au presupus înscrierea actului în registrele publice.

Cu referire la efectele contractului, având în vedere dispoziția art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, executorialitatea acestuia va fi stabilită prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului, astfel cum era precizată și circumscrisă de legislația existentă la acel moment, urmând ca cerința suplimentară a înscrierii actului în registrele publice să se aplice doar acelor înscrisuri (contracte) – altele decât acelea pentru care executorialitatea era condiționată implicit de existența unei înscrieri într-un registru public (e.g., actele notariale autentice sau unele contracte înregistrate la organul fiscal) – încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2017.

Din perspectiva acestei interpretări, modificarea art. 641 teza I C. pr. civ. poate fi considerată utilă – deși probabil s-ar fi impus o altă formă precizatoare, mult mai clară în ceea ce privește ipotezele vizate – urmând ca înscrisul sub semnătură privată să fie considerat, potrivit legii, ca fiind titlu executoriu doar dacă a fost înregistrat în registre publice.

Sunt vizate, astfel, alte înscrisuri (cum ar fi cele pentru care este necesară doar cerința privind data certă) decât acelea care implică, în mod necesar, pentru a avea caracterul  executoriu, prin însăși condiția legală, înregistrarea lor în registre publice (acte autentificate de notarul public sau contractele înregistrate la organul fiscal).

Această prevedere ce constituie o restrângere a sferei înscrisurilor sub semnătură privată ce constituie titlu executoriu  – de natură a facilita evaluarea caracterului executoriu de către executorul judecătoresc la primirea cererii și de către instanța de executare –  trebuie considerată o modificare propriu-zisă, aplicabilă doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, urmând ca pentru înscrisurile încheiate anterior acestei date să fie păstrat caracterul executoriu conferit de lege, chiar în lipsa înregistrării acestora în registrele publice (în măsura în care legea nu o prevedea), dar cu îndeplinirea tuturor celorlalte condiții prevăzute de lege.