Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În orice caz, în fața Curții Constituționale nu pot fi invocate aspecte noi, „statuându-se că invocarea în susținerea excepției a unor dispoziții constituționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței de judecată, contravine art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în fața Curții Constituționale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuția părților în fața instanței de judecată”^[85].

4) Legea/dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se invocă are legătură cu soluționarea cauzei

De departe, condiția de admisibilitate – existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă – suscită discuții și primește în practică rezolvări diverse.

Ea este expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

Legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest context, apreciem drept restrictivă linia directoare a practicii unor completuri de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție^[86], potrivit căreia, „din interpretarea rațională a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre legile a căror neconstituționalitate se invocă și modul de soluționare a cauzei trebuie să fie evidentă și de natură a produce consecințe directe asupra soluției ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate. Iar această concluzie se sprijină inclusiv pe interesul pe care justițiabilul îl are în promovarea unei asemenea cereri, respectiv ca, în raport de situația sa specifică, să beneficieze de un control de constituționalitate a acelor legi care au un rol hotărâtor asupra modului de soluționare a cauzei sale, iar nu a oricărei legi ce poate fi incidentă în desfășurarea unui proces, fără a influența însă modul de rezolvare a acestuia” (s.n.).

Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție, în anumite cazuri, face și pasul următor în modul cum înțelege să calibreze interpretativ și orientativ rolul asumat de „filtru” în dosarele în care se invocă excepții de neconstituționalitate, arătând că acest mijloc specific jurisdicției constituționale „este caracterizat ca fiind o «apărare de fond» (fără să se identifice cu aceasta)”^[87], aspect de natură a da o mai mare greutate pertinenței sau legăturii cu soluționarea cauzei a textului contestat.

Se conturează astfel viziunea că raportul prevederii contestate cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența respectivei prevederi asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, sens în care se recurge la o analiză in abstracto a modului în care decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției este de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul aflat în curs de judecată (indiferent de stadiul acestuia).

În această concepție restrictivă se analizează existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, respectiv, efectele materiale asupra conținutului deciziei judecătorului, produse de o eventuală decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate.

Or, dimpotrivă, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011^[88], a statuat că „legătură cu soluționarea cauzei au toate dispozițiile legale de drept substanțial și de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecății și fac posibilă desfășurarea și finalizarea procedurii judiciare”.

De altfel, legea face vorbire despre legătura cu „soluționarea cauzei”, ceea ce nu se limitează doar la „soluția” care urmează a fi pronunțată în cauza respectivă.

Considerăm că unele instanțele judecătorești depășesc rolul și competențele conferite lor prin prevederile art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituție, respectiv de a înfăptui/realiza justiția, în măsura în care, sub pretextul analizării condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, procedează la o veritabilă examinare a fondului excepției, care este atributul exclusiv al instanței de contencios constituțional^[89]. Asemenea aprecieri, de natură a suplimenta și deturna în mod nepermis condițiile de admisibilitate ale cererii de la conținutul lor prestabilit de legiuitor, denotă arbitrariul.

În virtutea unei verificări stricte a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege ale cererii, instanțele de judecată trebuie să sesizeze Curtea Constituțională chiar și în situația în care aceasta din urmă ar respinge excepția ca inadmisibilă. Orice apreciere a instanței asupra admisibilității excepției – ce nu se confundă cu admisibilitatea cererii – este categoric neavenită, sens în care facem trimitere la numeroasele decizii ale Curții Constituționale^[90] în care aceasta s-a considerat „legal sesizată și competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate”, respingând însă excepțiile și constatând constituționalitatea prevederilor vizate.

Mai mult, orice părere proprie a instanței de judecată cu privire la constituționalitatea prevederilor vizate de excepția formulată va fi adusă la cunoștința Curții Constituționale în mod direct, prin încheierea care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și dovezile depuse de părți, conform prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.

Procedând în maniera strictă în care sunt instituite prevederile privind soluționarea cererilor privind excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, acestea nu își vor asuma riscul depășirii propriei competențe și nu vor intra în sfera de atribuții conferite de legea fundamentală exclusiv Curții Constituționale, excesul de putere fiind sancționabil cu nulitatea absolută a hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Raportat la scopul restabilirii stării de legalitate, evident că se impune contestarea neconstituționalității normelor legale în măsura în care este vizată o stare de contradicție între dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Potrivit jurisprudenței^[91] Curții Constituționale, „examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Rezultă, deci, că nu ne aflăm în prezența unei chestiuni de constituționalitate, ci a unei simple contrarietăți între norme legale din același domeniu, coordonarea legislației în vigoare fiind de competența autorității legiuitoare”.

Preluând acest raționament, unele instanțe judecătorești au respins, ca inadmisibile, cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate atunci când vizau, în realitate, conform acestei teorii, chestiuni de interpretare și aplicare a legii.

Socotim că această concluzie poate fi adesea pripită, corolar în fapt al aceluiași rol de filtru, înțeles greșit, pe care și-l arogă unele instanțe judecătorești, procedând la interpretări extinse și abstracte, cu depășirea limitelor impuse de verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale cererilor.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că această condiție, anume ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei, „nu trebuie analizată «in abstracto» și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul”^[92]. Aplicarea acestui raționament prin care se analizează un raport de cauzalitate în sens restrâns poate duce la o încalcare a funcției de „filtru” a instanței, care ar trebui să se pronunțe doar în ceea ce privește admisibilitatea cererii, analiza excepției fiind în competența Curții Constituționale.

În altă decizie de speță, instanța care a judecat recursul împotriva hotărârii prin care a fost constatată inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a statuat că „legea prevede condiția ca dispozițiile legale contestate să aibă legatură cu soluționarea cauzei dar nu într-un sens atât de restrictiv încât să se restrangă sfera de aplicare numai la prevederile legale pe care instanța inferioară și-a întemeiat soluția, atunci când excepția de neconstituționalitate este invocată în căile de atac”^[93].

Astfel cum arătam de la începutul prezentei analize, excepția de neconstituționalitate pusă de legiuitor la îndemâna justițiabilului în cadrul controlului ex post constituie tocmai instrumentul cel mai dinamic și actual de verificare a constituționalității normei concrete, aplicabile în fapt, producătoare de consecințe cuantificabile în raporturile de drept. Or, decurge tocmai din natura excepției de neconstituționalitate invocate de justițiabil nevoia de a arăta instanței de contencios constituțional specificul aplicării prevederii contestate, în cauza proprie, expresie deopotrivă a condiției relevanței.

O altă teorie – pe care o repudiem – ce stă la baza respingerii cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate relevă că nu este admisibilă sesizarea instanței constituționale în scopul înlăturării eventualelor neconcordanțe dintre mai multe texte de lege, întrucât s-ar ignora limitele competențelor Curții Constituționale, afirmate constant în jurisprudența acesteia, prin respingerea ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate cu o atare finalitate.

Așadar, în măsura în care critica de neconstituționalitate vizează modul concret de interpretare și de aplicare a mai multor dispoziții legale, ce tinde „fie la învestirea instanței constituționale cu un examen ce excedează, în mod vădit competenței sale, întrând în sfera de competență exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 284/24.11.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curții Constituționale), fie la un control de constituționalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziții de lege («mutatis mutandis» Deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curții Constituționale)”^[94], excepția de neconstituționalitate este considerată inadmisibilă.

Privitor la această ultimă condiție și la dezbaterile create în jurul analizei ei este necesar a se remarca și existența unei opinii doctrinare cu privire la instanța care poate constata inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate pe motivul lipsei legăturii excepției cu soluționarea cauzei. S-a susținut că „în situația în care, în pofida unei hotărâri judecătorești definitive intrate în puterea lucrului judecat, pronunțate de către o instanță aflată în structura puterii judecătorești, și care constată îndeplinirea criteriilor de admisibilitate, Curtea Constituțională respinge o excepție de neconstituționalitate ca «inadmisibilă», sub cuvânt că nu are «legatură cu soluționarea cauzei», ea comite un exces de putere prin depășirea competenței materiale stabilite de art. 142 din Constituție”^[95]. S-a considerat că „în măsura în care Curtea Constituțională exercită un control judiciar asupra criteriului de admisibilitate al «legăturii (…) cu soluționarea cauzei» – acest control este vădit neconstituțional prin aceea că realizează o ingerință în sfera puterii judecătorești, încălcând astfel principiul separației puterilor în stat”^[96].

Nu împărtășim această opinie, întrucât, după cum am arătat supra, instanța de judecată se pronunță asupra admisibilității cererii și nu a excepției, aceasta din urmă fiind atribuția exclusivă a Curții Constituționale.

La nivelul instanței de contencios constituțional este necesar a fi efectuată o evaluare amănunțită a constituționalității prevederilor legale contestate pe calea excepției, în scopul înfăptuirii controlului prevăzut de legea fundamentală, aplicat în spiritul și în concordanță cu principiile acesteia. Din această perspectivă, instanțele de judecată în fața cărora sunt ridicate excepții de neconstituționalitate trebuie să se abțină de la interpretări ce ar putea conduce chiar la recalificarea cererilor formulate de justițiabili, cu finalitatea predilectă a stabilirii inadmisibilității acestora.

Mai mult, arătăm că tocmai Curtea Constituțională a impus în anumite cazuri completarea legii, aceasta realizându-se în conformitate cu procedura constituțională de legiferare. Facem referire, cu titlu de exemplu, la armonizarea cu legea fundamentală prin întregirea dispozițiilor referitoare la camera preliminară: după complinirea^[97] art. 347 Cod procedură penală, contestația poate fi formulată nu numai de către procuror sau inculpat, ci și de celelalte părți, precum și de persoana vătămată.

În acest context facem trimitere și la prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora: „În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”.