Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Actele normative inferioare legii (hotărâri de Guvern, ordine, instrucțiuni etc.) nu pot forma obiect al excepției de neconstituționalitate, putând fi desființate pe calea contenciosului administrativ.

În al doilea rând, este necesară fie indicarea legii/textului de lege aflat în contradicție cu prevederile legii fundamentale, fie reproducerea conținutului său normativ.

În al treilea rând, ceea ce prevalează este voința reală a autorului excepției^[65], determinarea obiectului excepției de neconstituționalitate „fiind o operațiune care, pe lângă existența unor condiționări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita și o apreciere obiectivă a Curții Constituționale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepției. O atare concepție se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituționalitate exercitat pe cale de excepție”^[66]. Aceasta înseamnă că, deși autorul excepției a invocat un text de lege, Curtea Constituțională, stabilind voința reală a acestuia, se poate pronunța asupra unui alt text de lege^[67].

În al patrulea rând, dacă în privința dispoziției legale criticate s-a pronunțat o decizie de admitere a unui recurs în interesul legii, examenul constituționalității se efectuează prin prisma conținutului normei în înțelesul stabilit de către instanța supremă. Cu privire la această chestiune, instanța constituțională a arătat: „împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală”^[68].

Pentru identitate de rațiune, opinăm că soluția trebuie să fie aceeași în cazul hotărârilor prealabile prin care instanța supremă dezleagă probleme de drept, în condițiile legii.

În fine, subliniem că, pe calea excepției de neconstituționalitate pot fi invocate și omisiuni legislative, putând fi cenzurate de Curtea Constituțională doar cele cu relevanță constituțională. În cazul celor fără relevanță constituțională, excepția este inadmisibilă^[69].

Opinia expusă mai sus, la care aderăm, se sprijină și pe jurisprudența instanței constituționale. Astfel, prin decizia nr. 107 din 27 februarie 2014^[70] s-au reținut următoarele: „Chiar dacă în ipoteza de față este în discuție o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său de garant al supremației Constituției, nu poate ignora viciul de neconstituționalitate existent, deoarece tocmai omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiție al persoanelor cărora li se comunică adeverința, potrivit art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008”.

Un alt exemplu îl reprezintă decizia nr. 302 din 4 mai 2017^[71], prin care s-a constatat că „soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională”.

De asemenea, facem trimitere la decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017^[72], prin care s-a stabilit că „soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara «oricăror înscrisuri noi prezentate» este neconstituțională”.

Cu sau fără relevanță constituțională, omisiunea legislativă a cărei neconstituționalitate se invocă formează obiectul analizei exclusive a Curții Constituționale, astfel că, dacă toate celelalte condiții sunt îndeplinite, nu poate fi refuzat accesul la justiția constituțională.

Drept urmare, considerăm greșită soluția instanței supreme^[73] prin care s-a respins, pentru acest considerent, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 și art. 347 alin. (3) teza finală Cod procedură penală, rap. la art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (3) și (4) din același cod, fiind invocată, ca nucleu, omisiunea legiuitorului de a reglementa stingerea acțiunii penale în procedura camerei preliminare dacă a intervenit o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale.

Referitor la a doua componentă, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că: „Sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției”, ceea ce obligă la indicarea textul sau principiul constituțional a cărui încălcare se pretinde. Și aici se cuvin unele observații, respectiv:

a) Critica de neconstituționalitate se raportează întotdeauna la Constituție (legea fundamentală) și nu la lege^[74];

b) Textul de lege reprodus mai sus operează cu două formule: „dispoziții” și „principii”;

Principiile sunt exprimate, de regulă, prin dispoziții și, în acest sens, facem trimitere, spre pildă, la prevederile Titlului I din Constituție, intitulat „Principii generale”. Aici sunt consacrate expres o serie de idei diriguitoare ale ordinii constituționale, cum ar fi, spre exemplu: garantarea drepturilor omului; separația puterilor în stat; caracterul sacru al valorilor democratice; constantele naționale ale statului român; preeminența dreptului; principiul neretroactivității legii etc.

În afara consacrării exprese, considerăm că nu poate fi contestată existența unor reguli constituționale de bază („principii virtuale”), ce pot fi deduse din conținutul reglementărilor legii fundamentale. Cu titlu exemplificativ, menționăm principiul securității juridice, reținut în doctrina de specialitate ca fiind „un principiu fundamental^[75] al statului de drept, stat care este apreciat în bună măsură înfuncție de calitatea legilor sale”^[76]. Existența acestora din urmă poate fi dedusă chiar din conduita legislativă. Mai exact, dacă toate principiile ar fi prevăzute expres prin dispoziții, redactarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 ar fi superfetatorie, ceea ce ar contraveni dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

c) Deși dispoziția legală susmenționată face trimitere doar la Constituție, pe calea excepției de neconstituționalitate pot fi invocate și critici de neconvenționalitate;

Problema care se ridică este dacă acestea din urmă pot fi ridicate și independent de o dispoziție sau de un principiu constituțional. Ne raliem opiniei potrivit căreia „norma europeană poate constitui doar o normă interpusă celei de referință, care nu poate fi decât Constituția și trebuie să aibă relevanță constituțională”^[77], în același sens fiind și jurisprudența constituțională^[78]. Așadar, contrarietatea unor dispoziții legale interne cu anumite reglementări internaționale se constată doar în măsura în care există și o coliziune cu dispoziții sau principii din Constituție.

d) O atenție specială se impune a fi acordată dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție, indicate frecvent în excepțiile de neconstituționalitate.

Art. 11, ce poartă denumirea „Dreptul internațional și dreptul intern”, are următoarea cuprindere: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției”.

Din cele ce precedă, rezultă că toate înțelegerile internaționale (tratate, convenții, acorduri etc.), ratificate de Parlament, se integrează în dreptul intern. Pentru identitate de rațiune, aceeași soluție trebuie acceptată în privința convențiilor la care România a aderat. Dacă acel tratat conține prevederi contrare Constituției, ratificarea nu este posibilă decât în ipoteza în care, în prealabil, a fost revizuită legea noastră fundamentală, în acord cu tratatul. Cât privește aplicarea tratatului, pot fi distinse două situații relevante:

1) nu există concordanță între tratat și legea internă;

2) doar tratatul reglementează o anumită problemă.

În primul caz, disputa generată de diferențele de reglementare între cele două izvoare ale dreptului va fi tranșată în favoarea tratatului, dată fiind sarcina asumată de statul roman de a îndeplini „întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”^[79].

În ipoteza secundă, tratatul se va aplica nemijlocit^[80].

În ambele situații este o problemă de aplicare a legii, ce excedează competenței Curții Constituționale, numai că doar instanța constituțională se pronunță asupra competenței sale și nu instanța în fața căreia a fost ridicată excepția.

Art. 20 din Constituție, sub denumirea „Tratatele internaționale privind drepturile omului”, dispune: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Și de această dată, în principiu, este vorba despre interpretarea și aplicarea legii, ce cade în competența instanțelor judecătorești și a celorlalte autorități publice cu atribuții în domeniu. Nu este exclusă însă contrarietatea dintre o dispoziție internă și o reglementare internațională, care va putea fi constatată mediat, prin raportare la Constituție.

Privitor la cel de-al treilea element, dat fiind caracterul subiectiv al motivării excepției, Curtea Constituțională a statuat că „materialitatea motivării excepției nu este o condiție «sine qua non» a existenței acesteia”, situație în care, „dacă textul de referință este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate (…)”^[81]. Cu alte cuvinte, condiția se va considera îndeplinită chiar în ipoteza lipsei motivării, dacă dinamica primelor două constituente face posibilă examinarea excepției. Aprecierea îndeplinirii acestei condiții cade în competența exclusivă a Curții Constituționale, „întrucât ea singură își stabilește competența,conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992”^[82].

Poziția Curții Constituționale în privința nemotivării pare însă oscilantă, printr-o altă decizie reținându-se că: „În mod constant, jurisprudența instanței constituționale a stabilit că sesizările de neconstituționalitate adresate Curții fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, Curtea neputându-se substitui subiectelor îndreptățite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituțional”^[83].

Tot astfel, prin Decizia nr. 141 din 10 martie 2016^[84], Curtea Constituțională a decis că: „Întrucât, în cauză, autorul excepției de neconstituționalitate nu realizează examenul de proporționalitate prin raportare la un drept fundamental al cărui exercițiu ar fi îngrădit prin măsura anulării permisului de conducere, ci se limitează numai la a invoca încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea nu se poate substitui autorului excepției pentru a proceda la completarea motivării acesteia, întrucât, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, «Sesizările trebuie […] motivate». Prin urmare, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă”.