Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Suntem de părere că soluția este criticabilă, imputându-se practic revizuentului că a invocat excepția mai înainte ca instanța să se fi pronunțat asupra admisibilității revizuirii. Din datele sumare ale speței rezultă că s-a solicitat revizuirea unei decizii a instanței de apel, invocându-se dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă. Față de împrejurarea că, potrivit art. 513 alin. (3) din același cod, „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”, iar procesul nu parcurge etapa admiterii în principiu și a judecății propriu-zise, instanța pronunțând, de regulă^[111], o singură hotărâre, se naște interogația: când se putea invoca excepția de neconstituționalitate pentru a nu fi opusă „prematuritatea”? Mai este de remarcat la această speță că instanța învestită cu revizuirea a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că „excepțiile de neconstituționalitate invocate se referă la probleme de fond ale litigiului dedus judecății, sens în care acestea nu îndeplinesc condiția de a fi în legătură cu prezenta cauză, ce are ca obiect o cerere de revizuire”^[112]. Așadar, în viziunea acesteia, lipsa legăturii cu soluționarea cauzei ar rezulta nu din „prematuritatea”, ci din „tardivitatea” cererii!

Este adusă astfel în discuție problema momentului până la care poate fi invocată excepția de neconstituționalitate. Mai exact, poate fi invocată în căile de atac o excepție de neconstituționalitate care vizează fondul litigiului? În opinia noastră răspunsul este afirmativ, întrucât suntem în prezența unei excepții prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, deci o excepție absolută. Or, art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă prevede că excepțiile absolute pot fi ridicate „în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Legea nr. 47/1992, prin art. 29 alin. (1), nu derogă de la regula de mai sus, ci o repetă, într-o formulare similară. Faptul că, potrivit art. 247 alin. (3) Cod procedură civilă prevede obligația părților de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, nu contrazice concluzia noastră, întrucât singura sancțiune prevăzută de același text de lege este răspunderea pentru „pagubele pricinuite părții adverse”.

Aceeași problemă s-a pus și în materie penală. Prin încheierea din 13 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. 2303/1/2017/a2, definitivă conform deciziei penale nr. 96 din 11 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători^[113] s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31¹ și art. 31 alin. (1) lit. d) teza a II -a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În considerentele acestei încheieri se arată că apelantul intimat inculpat nu are „un interes specific în soluționarea excepției invocate”, în condițiile în care dispozițiile criticate vizează compunerea completului în camera preliminară, fază care a fost depășită, dosarul fiind în apel, acest interes putându-se justifica doar în perioada în care dosarul s-ar fi aflat în faza camerei preliminare. Pe de altă parte, se reține că „nu se poate susține că dispozițiile art. 31¹ și art. 31 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 304/2004 încalcă principiul legalității, principiul egalității în drepturi și nediscriminării și dreptul la un proces echitabil, după cum acestea nu vin în contradicție nici cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) și (3), precum și art. 125 alin. (1) din Constituția României, republicată, art. 6 par. 1 teza I și art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 alin. (2) teza I din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”.

Privitor la acest din urmă considerent, este evident că a fost analizată pe fond excepția, depășindu-se astfel limitele conferite de lege puterii judecătorești.

Cât privește interesul, după cum am arătat mai sus, acesta constituie o condiție de exercitare a oricărei cereri în justiție, legea stabilind că acesta trebuie să fie „determinat, legitim, personal, născut și actual”^[114]. Același text de lege prevede: „Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara”.

Cu privire la cerințele interesului, reputatul și regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu^[115] arăta că interesul este: determinat, dacă este „vorba de un folos practic concret, care se apreciază la speță, nu de un interes de principiu”; legitim, când nu vine în conflict cu legea; personal, când folosul practic îl vizează pe cel care recurge la forma procesuală; născut și actual, „în sensul că, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu .Dacă dreptul pretins este actual, și interesul este actual. Este însă posibil ca dreptul să nu fie actual și totuși interesul de a acționa să existe, să fie actual” (fiind dat exemplul acțiunilor preventive) (s.n.).

În literatura de specialitate^[116] s-a menționat că această condiție a interesului presupune îndeplinirea cumulativă a două cerințe, respectiv: „a) existența unei relații între situația juridică a părții și mijlocul procesual la care aceasta a recurs; b) remedierea situației juridice a părții prin soluționarea excepției de neconstituționalitate”. Ne raliem acestei opinii, cu precizarea că „situația juridică a părții” privește nu doar soluția, ci și parcursul procesual care conduce la aceasta, legătură cu soluționarea cauzei având „toate dispozițiile legale de drept substanțial și de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecății și fac posibilă desfășurarea și finalizarea procedurii judiciare”^[117].

Revenind la datele speței de mai sus, practic se susține că interesul nu mai este actual, din moment ce a fost depășită camera preliminară.

Suntem de părere că soluția este greșită câtă vreme dreptul există – în discuție fiind dreptul la un proces echitabil, exercitabil pe tot parcursul procesului. Dacă norma juridică ce prevede compunerea completului de judecată în camera preliminară la instanța supremă este neconstituțională, înseamnă că este lovită de nulitate absolută^[118], sancțiune care poate fi invocată, conform art. 281 alin. (3) Cod procedură penală, „în orice stare a procesului”. De altfel, chiar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că o excepție de neconstituționalitate poate fi ridicată „în orice fază a litigiului”, în măsura în care are legătură cu soluționarea cauzei. Pe de altă parte, împrejurarea că hotărârea pronunțată în camera preliminară a rămas definitivă nu poate constitui un fine de neprimire, nefiind exceptată de la revizuire în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate. În plus, există și alte situații când faza procesuală este depășită, excepția fiind admisibilă, cum ar fi, spre exemplu, excepțiile care vizează neconstituționalitatea unor dispoziții care reglementează activitatea de urmărire penală sau cele invocate în soluționarea recursului la o hotărâre pronunțată în materia răspunderii disciplinare a magistraților, când se invocă neconstituționalitatea unor prevederi care cârmuiesc procedura disciplinară derulată de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii.

5) Lipsa unei decizii de constatare a neconstituționalității dispozițiilor legale criticate

Raportat la cea de-a cincea condiție cumulativă de admisibilitate a cererilor de sesizare a Curții Constituționale – verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale – arătăm că, deși aparent aceasta este una deplin formală, o decizie recentă a unei instanțe de judecată superioareindică o aplicare eronată a prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Este vorba despre încheierea Curții de Apel Galați^[119], potrivit căreia: „cu privire la condiția privind constatarea de către Curtea Constituțională a neconstituționalității acestor dispoziții legale, instanța de judecată constată că, prin deciziile nr. 720/2016, 756/2016, 198/2016, 756/2017 și altele, ale aceleiași curți, au fost respinse, ca inadmisibile. Prin aceste decizii, Curtea Constituțională nu s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitatea acestor dispoziții legale, însă s-a pronunțat cu privire la legalitatea acestora, constatând că nu se pune problema admiterii excepțiilor ridicate. De asemenea, Curtea Constituțională a remarcat că textele criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, prevederile constituționale prevăzute de art. 21 alin. (3), precum și art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. (…) Astfel, va fi respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu eventuala neconstituționalitate a dispozițiilor (…)” (s.n.).

Cu alte cuvinte, dacă excepțiile invocate anterior au fost respinse, cererea de sesizare din nou a Curții Constituționale nu poate primi o rezolvare favorabilă.

Legea însă spune altfel: „nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”, scopul legiuitorului fiind acela de a exclude o eventuală inadmisibilitate a excepției ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă. În același timp, este consecința firească a autorității de lucru judecat, un text de lege neputând fi declarat neconstituționnal de două sau de mai multe ori.

Prin urmare, doar prevederile din legi și ordonanțe cu privire la care Curtea Constituțională a constatat printr-o decizie anterioară că sunt neconstituționale sunt excluse ab initio de la un (nou) control de constituționalitate. Per a contrario, prevederile cu privire la care excepțiile au fost respinse pot face din nou obiect al examenului de neconstituționalitate, fără ca legea să instituie vreo limitare din această perspectivă.

Nu poate fi primită nici o interpretare extensivă a competențelor Curții Constituționale, potrivit căreia instanțele ar încerca să deducă, din decizii de respingere a cererilor de neconstituționalitate, o constatare implicită a legalității prevederilor în cauză.

În aceeași linie s-a înscris și interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în procedura de soluționarea a recursului^[120] formulat împotriva încheierii Curții de Apel Galați mai sus citate, a admis recursul, a casat încheierea atacată și, rejudecând, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

Mai mult, se impune sublinierea că, dacă dispoziția legală, care a fost declarată neconstituțională sub un anume aspect, rămâne în vigoare (evident, modificată prin efectul deciziei Curții Constituționale), nu există niciun impediment pentru un nou examen de constituționalitate, dintr-o altă perspectivă.

Aceasta aduce în discuție felul deciziilor instanței constituționale, fiind admisă împărțirea în decizii simple sau extreme – prin care se constată constituționalitatea în raport cu criticile formulate ori, după caz, neconstituționalitatea integrală sau parțială – și decizii interpretative sau intermediare– prin care se constată că prevederile verificate sunt constituționale/neconstituționale „numai în măsura în care (…)”^[121]. Ambele fac parte din ordinea juridică normativă și sunt obligatorii din momentul publicării în Monitorul Oficial.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională nu se manifestă ca un „demolator de legislație”, fiind preocupată îndeosebi să identifice un înțeles al normei criticate conform cu legea fundamentală. Așa se face că pronunțarea unei decizii simple sau extreme este o „sancțiune de ultimă instanță”^[122].

În plus, remarcăm că, având o pondere în creștere în jurisprudența Curții Constituționale, deciziile interpretative îngăduie, în anumite condiții, pronunțarea unei noi soluții asupra aceluiași text de lege. Exemplificăm făcând trimitere la decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011^[123], prin care „Curtea observă că ridicarea unei excepții de neconstituționalitate pentru motive deja lămurite de către Curtea Constituțională în jurisprudența sa, tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, care se atașează inclusiv deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea legilor sau a ordonanțelor ori a unor dispoziții din acestea. Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare.

Pentru a da o forță sporită deciziei și fără a marca o reconsiderare a jurisprudenței sale, Curtea, prin prezenta decizie, va constata neconstituționalitatea oricărei alte interpretări pe care practica administrativă sau judecătorească ar putea să o atribuie textelor legale criticate față de cea consacrată prin Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009” (s.n.).

Așadar, aserțiunea potrivit căreia, dacă există o decizie de constatare a neconstituționalității nu mai este posibilă o nouă decizie în același sens, comportă nuanțări de genul celor înfățișate supra. Adițional, constatăm că, în chip firesc, instanța constituțională nu este adeptul osificării jurisprudenței, reconsiderându-și opinia în mai multe situații^[124].

O altă problemă care se pune în acest cadru este legată de stabilirea momentului de referință în funcție de care se apreciază constatarea neconstituționalității. Din această perspectivă, jurisprudența Curții Constituționale este oscilantă. Față de art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, rezultă că, de la data publicării, deciziile sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această opozabilitate este erga omnes, vizând inclusiv instanța constituțională. Rezultă că între momentul pronunțării deciziei de admitere și momentul publicării acesteia, toate excepțiile de neconstituționalitate cu același obiect vor fi admise. În acest sens, este spre exemplu, decizia nr. 884 din 10 iulie 2008^[125], prin care a fost reiterată soluția de admitere pronunțată prin decizia nr. 823 din 7 iulie 2008^[126].