Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin decizia nr. 761 din 24 iunie 2008^[127], Curtea a susținut o opinie diferită, potrivit căreia: „Împrejurarea că decizia anterioară nu a fost încă publicată nu are relevanță față de Curte, soluția prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 31 alin. (3) din Legea nr. 1/2000 fiindu-i opozabilă de la data pronunțării deciziei de admitere a excepției, respectiv 20 mai 2008”.

Dacă actul de sesizare a Curții Constituționale este ulterior momentului publicării deciziei acesteia, norma declarată neconstituțională era fie suspendată de drept, fie își încetase efectele, excepția urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

În situația în care cazul de inadmisibilitate a intervenit după sesizarea Curții Constituționale, excepția va fi respinsă nu ca inadmisibilă, ci ca devenită inadmisibilă, în doctrină arătându-se că „o atare diferențiere este necesară pentru a sublinia că o astfel de cauză de inadmisibilitate nu este imputabilă nici părții care a invocat excepția de neconstituționalitate, nici instanței de judecată care a sesizat Curtea Constituțională”^[128].

4. Actul de sesizare a Curții Constituționale. Natură și conținut

Trei sunt prevederile legale relevante din orizontul configurat de subtitlul antemenționat. Astfel:

Potrivit art. 10 din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Constituțională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituție, republicată, sau de legea sa organică. (2) Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate”.

Art. 29 alin. (2) din același act normativ dispune: „Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă”.

În fine, art. 29 alin. (4) din aceeași lege prevede că: „Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora”.

Examinarea textelor de lege reproduse mai sus coroborează următoarele concluzii:

1) În toate cazurile actul de sesizare a Curții Constituționale este încheierea sau, după caz, deciziaprin care instanța de judecată sau cea de arbitraj comercial admite cererea formulată în acest sens de către titular ori, după caz, cea prin care sesizează instanța constituțională în urma ridicării din oficiu a excepției de neconstituționalitate. Cu toate că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în orice stadiu al procedurii, până la rămânerea în pronunțare, excludem sentințele din categoria actelor de sesizare având în vedere Hotărârea Curții Constituționale nr. 26 din 16 decembrie 2010, prin care s-au stabilit următoarele: „Art. 1 Dosarele Curții Constituționale având ca obiect excepții de neconstituționalitate cu privire la care Curtea este sesizată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituția României, republicată, se vor constitui numai în baza actului de sesizare constând într-o încheiere distinctă, care va cuprinde punctele de vedere ale părților și opinia instanței asupra excepției. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților. Dispozitivul încheierii se va referi la soluția instanței cu privire la sesizarea Curții Constituționale. Art. 2 De la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, actele de sesizare care nu sunt conforme cu dispozițiile legale reținute în această hotărâre vor fi restituite instanțelor de judecată, în vederea îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege. (…)” (s.n.). Soluția își are sprijin chiar în dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, punând în evidență caracterul de chestiune prejudicială a excepției de neconstituționalitate. Cerința unei încheieri distincte are la bază rațiuni de ordin administrativ, în condițiile în care nu se trimite Curții Constituționale întreg dosarul cauzei. Referitor la decizie, este avută în vedere doar decizia pronunțată în urma soluționării recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. În măsura în care excepția de neconstituționalitate a fost invocată într-o cale de atac, distinct de decizia ce se va pronunța asupra fondului litigiului, este necesară emiterea unei încheieri având ca obiect exclusiv soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

2) Excepția poate fi ridicată în orice fază a procesului, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor în cauza respectivă^[129].

3) Momentul sesizării este data pronunțării încheierii/deciziei prin care este admisă cererea.

4) Întotdeauna sesizarea îmbracă forma scrisă, fiind de neconceput – date fiind exiguitățile codurilor de procedură civilă și, respectiv, penală – o încheiere/decizie verbală.

5) În absența unei prevederi legale contrare, cererea de sesizare a Curții Constituționale poate îmbrăca forma scrisă sau forma orală (în acest din urmă caz urmând a fi consemnată în încheierea de ședință).

6) Hotărârea prin care este soluționată cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie motivată, cerință ce are un conținut diferit, în funcție de situația concretă a fiecărui dosar în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate. Astfel, dacă este respinsă cererea de sesizare, încheierea trebuie motivată pentru a permite exercitarea controlului judiciar, iar decizia de soluționare a recursului trebuie motivată pentru a face cunoscute motivele care au justificat respingerea căii de atac. Dacă este admisă cererea de sesizare, motivarea trebuie să se refere la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acesteia. În plus, instanța este obligată să-și prezinte opinia asupra excepției de neconstituționalitate, adică să arate, motivat, dacă excepția este sau nu întemeiată. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu și a fost admisă, instanța trebuie să-și prezinte argumentele invocate în sprijinul admisibilității și temeiniciei excepției de neconstituționalitate, la care se adaugă pozițiile exprimate de participanții la proces. Așa fiind, nu împărtășim părerea potrivit căreia punctul de vedere al instanței este obligatoriu „doar în măsura în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost invocată din oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume când titularul excepției este una dintre părțile litigante, instanța de judecată are facultatea de a prezenta o opinie”^[130].

Exprimarea opiniei nu constituie o antepronunțare și nu aduce atingere independenței și imparțialității judecătorului^[131], pentru că instanța nu este îndrituită să soluționeze în vreun fel excepția.

7) Invocarea din oficiu a excepției de neconstituționalitate nu obligă instanța să sesizeze Curtea Constituțională. În acest sens, suntem de părere că, după ce a pus – în mod obligatoriu – în discuție această excepție, instanța de judecată sau cea de arbitraj comercial – pe baza concluziilor exprimate de către cei îndrituiți – poate aprecia dacă este sau nu este necesară sesizarea Curții Constituționale. Cu alte cuvinte, ridicarea din oficiu a excepției nu înseamnă automat și sesizarea instanței constituționale.

Din cele ce precedă rezultă că nu pot fi confundate noțiunile distincte constând în: a) cererea de sesizare; b) sesizarea propriu-zisă; c) excepția de neconstituționalitate.

Hotărârea (încheiere sau, după caz, decizie) de sesizare a Curții Constituționale are „valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională”^[132]. Aceasta înseamnă că instanța judecătorească sau de arbitraj comercial este abilitată – fără să depășească atribuțiile conferite de Constituție și de lege – să stabilească, cu referire la fiecare text de lege criticat pentru neconstituționalitate, dacă sesizează sau nu Curtea Constituțională, prin verificarea pertinenței la cauza dedusă judecății.

O problemă distinctă este incidența principiului disponibilității în acest domeniu. Și de această data socotim că este necesară diferențierea dintre cerere și excepție. Cererea este guvernată de principiul disponibilității, astfel încât se poate renunța la ea înainte ca instanța de judecată ori cea de arbitraj comercial să admită sesizarea Curții Constituționale. Ulterior acestui moment, capătă semnificație deplină excepția de neconstituționalitate, ce are caracter de ordine publică, astfel că nu se poate renunța la soluționarea ei, principiul disponibilității nefiind aplicabil după sesizarea Curții Constituționale^[133].

5. Efectele actului de sesizare a Curții Constituționale

Principalul efect îl reprezintă învestirea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Numai că, potrivit art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale^[134], hotărâre care nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.

Prin hotărârea de sesizare, după cum s-a arătat mai sus, sunt stabilite limitele învestirii Curții Constituționale, aspect asupra căruia ultimul cuvânt îl are tot instanța constituțională.

Până în anul 2010, sesizarea Curții Constituționale avea ca efect suspendarea de drept a judecării cauzei până la soluționarea acestei excepții. Prin Legea nr. 177/2010^[135] a fost abrogată dispoziția respectivă. Criticile de neconstituționalitate ale măsurii nu au fost acceptate de către instanța constituțională, care a decis^[136] că:

„Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiție, atât la instanța de drept comun, cât și la instanța constituțională, părțile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege și, implicit, de posibilitatea de a-și realiza, în mod real, drepturile și a-și satisface interesele în fața justiției. Abrogarea măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța.

Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

În altă ordine de idei, Curtea a constatat că apare ca lipsită de temei și susținerea potrivit căreia noua reglementare ar afecta stabilitatea raporturilor juridice existente între părți. Dacă prevederea suspendării de drept a cauzei a fost justificată, așa cum s-a menționat în prealabil, de temerea de a nu se ajunge la pronunțarea unor hotărâri definitive în baza unei prevederi potențial neconstituționale, numărul redus al dispozițiilor declarate neconstituționale, în raport cu numărul excepțiilor invocate, demonstrează faptul că suspendarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor a acoperit, în prea puține cazuri, un risc real în acest sens, în cele mai multe situații dovedindu-se doar o modalitate convenabilă la îndemâna părții interesate în tergiversarea cauzei.

Curtea a observat că abrogarea măsurii suspendării de drept este însoțită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisă și legea, ordonanța ori dispoziția dintr-o lege sau ordonanță ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, au fost declarate neconstituționale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale, hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri”.

Distinct de cele arătate prin decizia menționată, Curtea reține că, „într-adevăr, în practică pot apărarea situații dificil de rezolvat ca urmare a eliminării suspendării de drept a cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Însă acest lucru nu echivalează ab initio cu neconstituționalitatea soluției legislative criticate, astfel încât instanțele judecătorești, prin practica lor, precum și legiuitorul, după caz, trebuie să găsească soluții care să acompanieze relația dintre instanțele judecătorești și cea constituțională și care să nu afecteze în vreun fel autoritatea deciziilor Curții Constituționale sau interesele părților din proces atunci când Curtea este sesizată cu o excepție de neconstituționalitate”.

Intrarea în vigoare a noilor coduri de procedură readuce în discuție problema suspendării cauzei ca urmare a invocării unei excepției de neconstituționalitate.

Codul de procedură penală prevede ritos că: „Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei”^[137].

Cum normele procedurale sunt de strictă interpretare și aplicare, prevederea de mai sus împiedică instanța penală să suspende judecarea cauzei respective, ceea ce anihilează tradiționalul caracter prejudicial al excepției de neconstituționalitate. În plus, se poate considera că este transgresat dreptul la un proces echitabil, apreciere augmentată de împrejurarea că în materie civilă nu există această interdicție, judecata putând fi suspendată în conformitate cu dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă.

În procesul civil, instanța poate aprecia că se impune suspendarea, practica oferind exemple în sensul suspendării judecății în urma sesizării Curții Constituționale^[138].

6. Regimul juridic al actului de sesizare a Curții Constituționale

Singura cale de atac împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea unei norme legale este recursul. Astfel, potrivit tezei finale a art. 29 alin. (5) Legea nr. 47/1992 „încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.