Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cu privire la această cale de atac s-a formulat o critică vizând neajunsurile în actuala configurație legislativă^[139]. S-a susținut că există o lipsă de aplicare a principiului simetriei, având în vedere că este posibil ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate, simetric s-ar putea susține că instanța de contencios constituțional ar putea judeca recursuri împotriva hotărârilor instanțelor de respingere ca inadmisibile a cererilor de sesizare a Curții. Or, nu se poate accepta o asemenea soluție, fiind de neimaginat ca să fie cenzurată o decizie a instanței de judecată de către Curtea Constituțională. Autorul, aplicând acest principiu, a dorit doar să sublinieze că „în măsura în care textul de sub art. 29 din Legea nr. 47/1992, este interpretat ca un text ce conferă Curții Constituționale competența materială de a se pronunța asupra admisibilității cererii de sesizare din perspectiva «legăturii (excepției de neconstituționalitate – n.n.) cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului», acesta încalcă principiul separației puterilor în stat și este, prin urmare, neconstituțional.” Nu împărtășim această optică, reiterând că trebuie făcută deosebirea între cerere și excepție.

Un reper jurisprudențial care trebuie amintit în ceea ce privește această materie este o decizie a Curții Constituționale care a statuat că „dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești”^[140]. Adică indiferent de stadiul procesual în care se află partea care invocă o excepție de neconstituționalitate, aceasta nu poate fi lipsită de calea de atac împotriva hotărârii de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare.

Legiuitorul s-a conformat acestei decizii, astfel că prin Legea nr. 207/2018^[141] a fost modificată Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară^[142], conținutul art. 21 alin. (2) și (3) fiind următorul: „(2) Hotărârea de respingere a cererii de înaintare a excepției de neconstituționalitate, pronunțată de ultima instanță, este supusă căii de atac a recursului. (3) Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă printr-un complet diferit al acestora recursul formulat împotriva hotărârilor pronunțate de aceste secții, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale”.

De asemenea, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în urma modificării, are următorul cuprins: „Completurile de 5 judecători soluționează și recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de un alt complet de 5 judecători”.

Din examinarea art. 21 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 rezultă că este exceptată Secția Penală, ceea ce duce la consecința că recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale va fi soluționat de „instanța imediat superioară”, adică de un complet de 5 judecători.

În condițiile în care Legea nr. 47/1992 atribuie competența soluționării recursului „instanței imediat superioare”, iar Legea nr. 304/2004 nu conține vreo prevedere în sens contrar, apare discutabilă practica completelor de 5 judecători în materie penală de a soluționa recursuri împotriva încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de judecătorul de cameră preliminară^[143]. În această ipoteză „instanță imediat superioară” este completul de judecată care va soluționa eventuala contestație la încheierea finală a judecătorului de camera preliminară.

Problema cea mai discutabilă este însă aceea că, în absența unei reglementări a recursului în materie penală, judecătorul este constrâns să stabilească el însuși, pe cale jurisprudențială, în afara legii, regulile de soluționare, încălcând dispozițiile privind separația puterilor în stat, prevăzută de art. 1 alin. (4) din Constituție. Aceasta deoarece nicio normă a dreptului nu acreditează ideea delegării legislative, în favoarea instanței, singura excepție constituind-o delegarea în favoarea Guvernului^[144].

Încheierea de sesizare nu este supusă niciunei căi de atac, rațiunea legiuitorului fiind aceea că eventuala eroare a judecătorului a quo în admiterea cererii de sesizare poate fi corectată de judecătorul ad quemcu ocazia soluționării excepției^[145].

Revenind la termenul de recurs, se cuvin încă două observații. Prima se referă la faptul că, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992: „Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”. Așadar, utilizând formulări imperative, legea prevede termene scurte atât pentru declararea, cât și pentru soluționarea recursului. Numai că, datorită volumului mare de activitate la unele instanțe, în practică doar ca excepție este respectat termenul de 3 zile de soluționare. Și aceasta în condițiile în care, dacă recursul este declarat după 48 de ore de la pronunțare, este respins ca tardiv, fără excepții. Se constată astfel că pentru justițiabil sunt un comandament, iar pentru autoritate o recomandare dispoziții imperative cuprinse în același alineat. A două remarcă privește recursul în materie civilă. Regula este că recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, cu excepția cazului în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii (cum este cazul aici). Într-o atare situație, motivarea recursului se va face într-un termen de aceeași durată – adică 48 de ore – care curge, însă, de la data comunicării încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Sancțiunea nemotivării în termenul defipt de lege a recursului în materie civilă este nulitatea, excepție făcând motivele de casare care sunt de ordine publică, putând fi invocate din oficiu de către instanță. În materie penală nu există asemenea restricții, cu atât mai mult cu cât nu este consacrată legislativ nici instituția recursului (care nu se confundă cu recursul în casație). Se aplică, prin analogie (și, după cum am arătat mai sus, contrar legii fundamentale), regulile de la apel, astfel că recursul ar trebui motivat în scris, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază^[146]. În plus, în procedura penală nu este sancționată nemotivarea sau nerespectarea formei scrise a acesteia. Specificul celor două materii justifică oare aceste diferențe de reglementare în condițiile în care mijlocul de apărare este același? Înclinăm spre răspunsul negativ.

7. Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate

Cazurile de inadmisibilitate ale excepției de neconstituționalitate pot fi împărțite în două mari categorii:

1) situații de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate determinate de inadmisibilitatea cererii de sesizare;

2) situații de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate care nu sunt determinate de inadmisibilitatea cererii de sesizare.

Această clasificare prezintă îndeosebi interes practic, subliniind ideea că, în afara inadmisibilității cererii – asupra căreia se pronunță instanța de judecată sau de arbitraj comercial, soluție cenzurată de Curtea Constituțională, în măsura în care a fost sesizată – excepția de neconstituționalitate cunoaște și alte cazuri de inadmisibilitate, apreciate ca atare doar de Curtea Constituțională.

Cum prima categorie a fost prezentată pe larg mai sus, în continuare vom înfățișa exemple din cea de-a doua categorie:

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, contrarietatea actelor normative nu intră în sfera controlului de constituționalitate: „(…) examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele”^[147]. Ca atare, excedează competența Curții Constituționale situația în care „nu ne aflăm în prezența unei chestiuni de constituționalitate, ci a unei simple contrarietăți între normele legale din același domeniu, coordonarea legislației în vigoare fiind de competența autorității legiuitoare”^[148].

De asemenea, față de inadmisibilitatea deducerii caracterului neconstituțional dincompararea a două instituții juridice, Curtea Constituțională a reținut că „examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea dispozițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne”^[149].

Excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă dacă „sub aparența unor critici referitoare la ambiguitatea și neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenței Curții Constituționale”^[150]. Conform aprecierii Curții Constituționale^[151], excepția este inadmisibilă dacă vizează aspecte de interpretare și aplicare a legii, care intră în sfera de competență a instanțelor de judecată, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, ce statuează următoarele: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, iar „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.

Este inadmisibilă excepția ce vizează o omisiune legislativă fără relevanță constituțională^[152].

Când se formulează propuneri de lege ferenda și nu veritabile critici de neconstituționalitate, intervine, în egală măsură, inadmisibilitatea, Curtea Constituțională „neavând competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992”^[153].

În situația în care excepția de neconstituționalitate este motivată formal^[154], în sensul că „motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul criticat, iar textul de referință este unul general, Curtea va respinge excepție ca inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992”. Aceeași soluție va fi pronunțată în situația în care „excepția de neconstituționalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat”. Potrivit Curții, „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate”^[155]. Inadmisibilitatea se justifică în aceste situații prin aceea că: „Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil”^[156].

Un alt motiv de inadmisibilitate^[157] al excepției îl constituie invocarea unor prevedericonstituționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței de judecată, ceea ce contravine prevederilor art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (1)-(4) din Legea nr. 47/1992, „întrucât cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în fața Curții Constituționale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuția părților în fața instanței de judecată”. Inadmisibilitatea excepțiilor ridicate direct în fața instanței de contencios constituțional se aplică inclusiv „dacă vizează un text modificat”^[158].