Excepția de neconstituționalitate: palid instrument de asigurare a ordinii constituționale?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Motto:

„Omul este reperul axiologic cardinal al oricărui sistem juridic”.

„Este de esența Justiției «constituționale» ca instituționalizarea acesteia să se facă prin chiar Constituție”. 
(I. Deleanu^[1])

1. Aspecte introductive

Kelsen^[2] considera sintagma „lege neconstituțională” o contradicție în termeni (contradictio in adiecto), susținând că „o lege poate fi valabilă doar în baza Constituției”. De aceea, a admis că sensul juridic al acestei sintagme nu trebuie interpretat ad litteram, ci: „Înțelesul ei poate fi doar acela că legea în discuție poate fi anulată, conform Constituției, nu doar prin procedura obișnuită, adică printr-o altă lege după principiul «lex posteriori derogat priori», ci și printr-o procedură specială, prevăzută de Constituție”.

În doctrină^[3] au fost identificate trei stadii ce constituie premisele pentru instituirea dreptului de a exercita controlul de constituționalitate pe cale judiciară: (i) recunoașterea unei legi supreme, constituționale, care să reprezinte etalonul pentru legile cu putere juridică inferioară; (ii) necesitatea stabilirii unui organ căruia să i se atribuie dreptul de a exercita controlul de constituționalitate; (iii) optarea pentru acordarea prerogativei menționate la pct. (ii) fie unei instanțe existente (de exemplu, Curtea Supremă americană), fie unei instanțe instituite special în acest scop (cum este cazul Curții Constituționale române).

În acest context, prezenta lucrare își propune să examineze locul ocupat de particulari în cadrul acestor complexe mecanisme constituționale sau, altfel spus, care sunt condițiile în care aceștia pot participa la reglarea ordinii constituționale, în vederea salvgardării drepturilor și libertăților fundamentale consacrate în legea fundamentală.

1.1. Accesul cetățenilor la justiția constituțională în străinătate

Tipologia justiției constituționale teoretizată cel mai adesea este una dihotomică, făcându-se distincția dintre „modelul american” și „modelul european”, în baza unor criterii precum competența instanțelor de jurisdicție constituțională și natura controlului exercitat de către acestea^[4].

Configurația celor două modele de justiție constituțională se prezintă pe scurt după cum urmează:

1.1.1. Modelul american de justiție constituțională

Este unanim recunoscut faptul că, privit în accepțiunea sa modernă, controlul constituționalității legilor își găseștea originea în sistemul juridic american, având în vedere că instituirea accesului la justiția constituțională prin intermediul unui astfel de control și chiar introducerea conceptului de curte constituțională se datorează cauzei Marbury vs. Madison, datând din anul 1803^[5]. În hotărârea pronunțată în această cauză, Judecătorul John Marshall a reținut că responsabilitatea Curții Supreme de a desființa legislația neconstituțională reprezintă o consecință necesară a obligației sale asumate de a respecta Constituția^[6].

Modelul american de justiție constituțională este caracterizat printr-un așa-numit control „difuz” sau „incidental”, ce permite accesul direct al cetățenilor la acest tip de jurisdicție prin aceea că instanțele de judecată obișnuite dețin competența de a examina constituționalitatea oricărei norme juridice și a oricărui act individual, iar, în măsura în care constată neconformitatea acestora cu prevederile constituționale, să refuze aplicarea lor^[7].

Competența Curții Supreme constă în soluționarea „cauzelor” și a „controverselor”, astfel cum prevede art. III din Constituția Statelor Unite ale Americii^[8], fiind consacrate în timp, pe cale jurisprudențială, numeroase principii și doctrine ce au contribuit la circumscrierea celor două categorii de atribuții, și, implicit, la conturarea condițiilor de admisibilitate privitoare la cererile de efectuare a controlului de constituționalitate, dintre care menționăm doar câteva:

a) prin „cauze și controverse” sunt desemnate acele acțiuni deduse justiției în vederea soluționării lor prin procedurile obișnuite prevăzute de lege sau cutumă, având ca finalitate protecția sau exercitarea drepturilor, precum și prevenirea, repararea sau sancționarea încălcărilor (In re Pacific Railway Commission, 1887; Smith vs. Adams, 1889)^[9];

b) cele două noțiuni antemenționate se limitează la chestiuni prezentate în condiții de contradictorialitate și într-o formă consacrată a fi aptă pentru a fi soluționată pe cale judiciară (Flast vs. Cohen, 1968) sau la chestiuni calificate ca atare de către avocați – textual, prin apelarea la „simțul de specialist al avocatului” (Joint Anti-Fascist Refugee Comm. vs. McGrath, 1951)^[10];

c) sunt respinse în mod sistematic „chestiunile politice”, considerate incompatibile cu exercitarea funcției jurisdicționale^[11].

Se observă lesne că marja de apreciere a Curții Supreme cu privire la admiterea accesului la justiția constituțională este deosebit de exigentă în alegerea cauzelor pe care să le supună cenzurii sale, din numeroasele cauze provenind de la instanțele statale și federale deopotrivă^[12].

1.1.2. Modelul european de justiție constituțională

Modelul european de justiție constituțională prezintă două caracteristici generale: (i) „centralizarea”, în sensul că doar curtea constituțională are competența de a se pronunța asupra constituționalității legii – existând și unele excepții, cum ar fi Danemarca, Suedia și Finlanda, care au adoptat modelul difuz specific modelului american – și (ii) „controlul abstract”, ce presupune examinarea legii într-o manieră abstractă, iar efectul de invalidare a acesteia este un general (erga omnes)^[13].

Desigur, pornind de la acest nucleu conceptual, justiția constituțională concepută conform modelului european prezintă diverse variațiuni, ilustrate prin prezentarea selectivă a unora dintre tipurile de justiție constituțională întâlnite în spațiul european:

A. Franța

Controlul de constituționalitate a posteriori în sistemul de drept francez^[14] este efectuat de Consiliul Constituțional, care poate fi sesizat cu o „chestiune prioritară de constituționalitate”, de către Consiliul de Stat sau de Curtea de Casație, în situația în care, în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unei instanțe administrative sau judiciare, se susține că o dispoziție a unei legi în vigoare încalcă drepturile și libertățile garantate de Constituție. Invocarea neconformității antemenționate este la îndemâna justițiabililor în orice stadiu al procedurii. Condițiile ce trebuie să fie îndeplinite pentru sesizarea Consiliului Constituțional sunt următoarele: (i) dispoziția criticată este incidentă procedurii în cadrul căreia a fost ridicată chestiunea de neconstituționalitate; (ii) chestiunea n-a fost declarată deja a fi constituțională de către Consiliul Constituțional; (iii) judecătorii de primă instanță și de apel constată că respectiva chestiune nu are „caracter neserios” (în acest context, Consiliul de Stat sau Curtea de Casație analizează inclusiv noutatea chestiunii).

B. Italia

În sistemul de drept italian^[15], într-un proces penal, cetățenii care au calitatea de părți, procurorul sau instanța de judecată din oficiu pot ridica o excepție de neconstituționalitate.

Controlul de constituționalitate așa-zis „incidental” (i.e. privit ca intervenind pe cale incidentală în cadrul procedurii) nu se realizează automat de către Curtea Constituțională italiană, ci la sesizarea instanței de judecată, ca urmare a unui examen ce presupune două etape: (i) pe de o parte, instanța va analiza pertinența excepției, în sensul de a stabili dacă legea pretins neconstituțională este necesară pentru soluționarea cauzei, în caz contrar fiind considerată irelevantă; (ii) pe de altă parte, judecătorul de scaun are competența de a examina temeinicia excepției și, în măsura în care o consideră „vădit nefondată”, o va respinge pe acest temei – din acest punct de vedere, s-a afirmat^[16] chiar că judecătorii obișnuiți sunt „gardienii” jurisdicției constituționale, având prerogativa de a deschide sau de a închide ușa de acces la justiția constituțională (această „ușă” în practică fiind deschisă în mod frecvent) – iar, dacă nu se constată caracterul vădit nefondat, este obligat să sesizeze Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra excepției^[17].

C. Spania

Curtea Constituțională a Spaniei are în competența sa soluționarea „chestiunilor de neconstituționalitate”^[18], prin această procedură examinându-se conformitatea legilor și a dispozițiilor având putere de lege cu prevederile constituționale, asigurându-se, astfel, supremația Constituției^[19]. Chestiunea de neconstituționalitate poate fi promovată de către judecători/instanțele de judecată, din oficiu sau la cerere, în măsura în care apreciază că o dispoziție cu forța juridică a legii, incidentă în procedura pe care o judecă și de care depinde hotărârea pe care urmează să o adopte este contrară Constituției.

Termenul pentru ridicarea de către instanțe a unei astfel de chestiuni de neconstituționalitate în cadrul jurisdicției spaniole este de îndată ce se fixează termenul pentru pronunțarea hotărârii. Înainte de a decide asupra sesizării Curții Constituționale, părțile și procurorul sunt ascultați în decursul unei perioade de 10 zile, pentru a-și expune punctul de vedere asupra chestiunii de neconstituționalitate ridicate, iar, ulterior, instanța va decide în termen de 3 zile^[20].

Instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale când apreciază că nu sunt întrunite condițiile procedurale sau când chestiunea este „vădit nefondată”. Admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial iar, în termen de 15 zile de la publicare, oricare dintre părțile din procedura în care a fost ridicată chestiunea respectivă poate să se alăture procedurii în care se efectuează controlul constituțional. Transmiterea chestiunii de neconstituționalitate către Curtea Constituțională atrage suspendarea procedurii aflate în fața instanței până la momentul soluționării acesteia de către instanța de jurisdicție constituțională^[21].

D. Germania

În Germania, controlul constituționalității legilor este realizat de către Tribunalul Constituțional Federal, putând fi declanșat la solicitarea oricărei persoane, inclusiv prin intermediul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de părți în cadrul unui proces^[22].

Accesul persoanelor fizice și juridice la justiția constituțională germană^[23] pe cale de acțiune se realizează prin „recursul individual direct” sau „plângerea constituțională”, reprezentând un instrument de protecție a drepturilor individuale garantate la nivelul legii fundamentale, a cărui promovare este, însă, condiționată de epuizarea mijloacelor procesuale disponibile în fața instanțelor obișnuite (exceptând situația în care legea pretins neconstituțională ar putea produce „o vătămare serioasă și ireversibilă”, când recursul poate fi introdus și fără parcurgerea tuturor remediilor procedurale).

Controlul de constituționalitate poate fi efectuat de Tribunalul Constituțional Federal și pe cale de excepție, la solicitarea unui tribunal, în măsura în care acesta din urmă apreciază că o lege de care depinde actul jurisdicțional este neconstituțională. Supunerea acestei chestiuni Tribunalului Constituțional presupune suspendarea procedurii în cauză. Judecătorul ordinar poate face aprecieri inclusiv asupra constituționalității legii vizate^[24].

Tribunalul Constituțional judecă în două grade de jurisdicție, respectiv în primă și în ultimă instanță, iar jurisdicția sa include, pe lângă constatarea neconstituționalității unui act al puterii publice, anularea hotărârilor tribunalelor obișnuite, în măsura în care acestea se află în contradicție cu Legea fundamentală germană^[25].