Constituția din 27 februarie 1938 a consacrat un regim de autoritate monarhică. Rolul activ al suveranului în procesul de guvernare

9 ian. 2024
Articol UJ Premium
Vizualizari: 747
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. „Înfățișez astăzi Poporului meu noua Constituție, menită să așeze temelii mai solide și mai drepte Statului nostru și să îndrume viața obștească pe o cale mai sigură, mai liberă și mai sănătoasă.”

La 31 ianuarie 1938, Armand Călinescu prezintă Regelui Carol al II-lea un program de măsuri menite să întărească autoritatea Coroanei. Între acestea figurează și „schimbarea Constituției”. „Dacă se păstrează drepturile individuale și regimul parlamentar, notează Armand Călinescu în memoriile sale, nu va protesta nimeni.”[1] Textul citat dezvăluie filosofia care a stat la baza creionării de către Regele Carol al II-lea și sfetnicii săi apropiați a unei noi ordini constituționale, care să o înlocuiască pe cea instituită de tatăl său, Regele Ferdinand, după făurirea României Mari: (i) armonizarea unei guvernări care să atribuie suveranului puteri sporite în stat, cu menținerea drepturilor și libertăților constituționale cuprinse în Constituția din 1923; (ii) menținerea regimului parlamentar consacrat deja prin prevederile Constituției din 1923. Nu analizăm aici dacă proiectul constituțional, astfel conceput, era viabil sau nu. Evidențiez doar că inițiatorii primari ai revizuirii constituționale din 1938 nu aveau în vedere nici instituirea unui regim politic dictatorial, care să lichideze drepturile și libertățile cetățenești câștigate la 1866 și reconfirmate în Constituția din 1923, nici renunțarea la rolul Parlamentului, ca reprezentanță națională a voinței și consimțământului celor guvernați pentru un anumit regim politic de administrare a țării. Teoretic, menținerea regimului politic parlamentar însemna și păstrarea cel puțin a unei componente democratice a infrastructurii de guvernare a țării – Parlamentul și răspunderea politică a membrilor Guvernului.

Dacă analizăm aceste concluzii din perspectiva concepției politice a Regelui Carol al II-lea privind forjarea unei arhitecturi constituționale în care partidele politice să se concentreze prioritar pe obiective de interes național, renunțând la interesele înguste de partid în beneficiul unor proiecte de țară, observăm naivitatea gestului regal de revizuire constituțională. Partidele politice, îndeosebi cele două mari partide democrate, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, erau ferm hotărâte să se împotrivească oricărei încercări din partea Coroanei de a le tempera ori diminua politicianismul în care se complăceau de decenii. Oricum, trebuie să reținem ideea că, prin întărirea autorității Coroanei, suveranul urmărea și un alt obiectiv de importanță constituțională: întărirea ordinii de stat și a capacității acestuia de a lichida din fașă orice mișcare de atentat împotriva ordinii constituționale, cei vizați fiind, în primul rând, legionarii.

Planul de revizuire constituțională conceput în intimitatea palatului regal nu a fost dezvăluit, dar ideea de revizuire iminentă a cadrului constituțional nu a rămas un secret. Astfel, ziarul „Adevărul” din 10 decembrie 1937 publica, înainte chiar de alegerile parlamentare, pe prima pagină, un scurt text: „Se anunță modificarea Constituției. Poate se vor desființa – prin ea – cenzura, starea de asediu și decretele-legi.”

La 12 februarie 1938, Carol al II-lea a numit o comisie restrânsă formată din Istrate Micescu, Alexandru Constantinescu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu și Mircea Cancicov să elaboreze un anteproiect de constituție emisă sub lozinca „Salvării României contemporane”. Ideea revizuirii iminente a Constituției a trezit, firește, interesul opiniei publice și al partidelor politice, ca și al publicisticii juridice de specialitate[2].

La 18 februarie 1938, proiectul (întocmit de Istrate Micescu) este dezbătut articol cu articol în ședința de guvern, în prezența suveranului[3]. În memoriile sale, Alexandru Vaida Voevod, membru proeminent și cu o poziție de frunte în conducerea Partidului Național Țărănesc la acea vreme, descrie cu detalii precise lunga ședință de la palat din data de 19 februarie 1938, prezidată chiar de suveran, în care au fost discutate din nou și definitivate textele celor 100 de articole ale Constituției[4]. Potrivit lui Vaida Voevod, „acea constituție nu a fost decât încercarea de remediere și instrumentul menit să piloteze spre echilibru sentimentele și judecata nației. Nu era de imaginat înfăptuirea unei constituții, pe cale constituțională, parlamentară”[5]. Această opinie a unui om politic, care a participat efectiv la definitivarea textului Constituției din 1938, are darul să infirme afirmațiile partidului comunist din anii ‘30 și ‘40 ai secolului trecut, despre caracterul dictatorial al Constituției din 1938, afirmații al căror ecou ideologic este sonor și astăzi.

Noua Constituție a fost decretată prin Înaltul Decret Regal nr. 902/1938 și publicată în Monitorul Oficial nr. 42 din 20 februarie 1938. În Proclamația din 20 februarie 1938, suveranul anunță că: „Înfățișez astăzi Poporului meu noua Constituție, menită să așeze temelii mai solide și mai drepte Statului nostru și să îndrume viața obștească pe o cale mai sigură, mai liberă și mai sănătoasă.”[6]

Proclamația arată în mod clar scopul urmărit de monarh prin noul așezământ constituțional: (i) să așeze statul român pe temelii mai drepte și mai solide; (ii) să inspire și să îndrume forțele active ale comunității, inclusiv partidele politice democratice, alte elemente ale societății civile, pe o cale care să asigure o evoluție liberă și sănătoasă a societății românești, ferită de extremismul și violențele politice anterioare. Această proclamație regală este mai puțin analizată în doctrină, autorii (istorici, analiști politici și juriști, deopotrivă) fiind mai mult interesați să califice instrumentele guvernării regale și mai puțin geneza și scopurile acesteia[7].

Supusă plebiscitului la 24 februarie, Constituția este adoptată și promulgată prin Înalt Decret Regal la 27 februarie 1938[8]. Aprobând Constituția, corpul electoral a legitimat implicit și regimul politic de autoritate monarhică, fiind pe deplin de acord cu acesta. În memoriile sale, Alexandru Vaida Voevod notează următoarele: „Se poate obiecta una ori alta dintre dispozițiile Constituției lui Carol al II-lea. Se poate ataca procedura votării acesteia. Nu se va putea însă contesta că votarea ei plebiscitară prin popor, fără cea mai mică presiune și ingerință, dovedește pe de-o parte gândirea și practica democrată a regelui (s.n. – C.I.), iar pe de altă parte, inima veselă a întregului popor că a scăpat de domnii care tulburau satele (și orașele), umblând după voturi. Această dispoziție a alegătorilor s-a manifestat tot așa de categoric și cu ocazia alegerii Camerei și a Senatului, în deplină libertate, pe baza Legii electorale din 1939. Iată cum a luat ființă Constituția din 27 februarie 1938”[9].

A falsificat constituția plebiscitară voința națională? Avantajul autorilor care pun astfel de întrebări este evident[10]. O întrebare nu se justifică. Răspunsul este însă mai dificil. Putea risca Regele Carol al II-lea, în februarie 1938, organizarea alegerilor generale pentru desemnarea unei Adunări Constituante care să adopte o „constituție– convenție”, când Partidul „Totul pentru țară”, înțeles printr-un pact de neagresiune cu PNȚ, obținuse o victorie răsunătoare pentru poziția sa, de 15,58% din sufragii, la 20 decembrie 1937, după care Zelea Codreanu se înțelesese cu Octavian Goga să se sprijine reciproc în alegerile parlamentare din primăvara anului 1938? Răspunsul îl găsim într-un articol semnat în revista „Curierul judiciar” de Valentin Al. Georgescu: „Ordinea formală de drept, scrie autorul, cedează în fața necesităților inexorabile ale unei epoci în criză”; or, România se afla în acel moment într-o situație nu numai de criză politică acută, dar și în fața pericolului ce amenința existența statului[11]. Regele nu putea ignora puternicul curent de extremă dreapta care propulsase Garda de Fier ca al treilea partid al țării[12].

Cât privește calificarea regimului politic, cercetări istorice recente arată că monarhia constituțională se transformase într-o monarhie autoritară, dar nu absolută[13]. Același autor arată că lovitura de stat de la 10 februarie 1938 și toate reformele și restricțiile ce au urmat au fost o reacție la creșterea popularității legionarilor, implicit o reacție împotriva procesului de politizare tot mai marcant, care amenința să devină un pericol pentru vechiul sistem[14]. Totodată, noul regim politic a fost rezultatul numeroaselor demersuri întreprinse de suveran pentru apărarea, chiar pentru salvarea ordinii publice și impulsionarea proiectului Coroanei de modernizare a României[15].

Sunt câteva elemente ale acestor aprecieri care ar merita explicate: (i) lovitura de stat a avut ca scop vădit să neutralizeze/elimine „creșterea popularității legionarilor”, (ii) lovitura de stat a fost o reacție la politizarea vieții publice, (iii) prin lovitura de stat, monarhul a evitat/eliminat un pericol la adresa ordinii constituționale existente, adică la adresa Constituției din 1923.

În situația în care un monarh recurge la o soluție excepțională pentru rezolvarea unei crize excepționale, care amenință ordinea constituțională, soluția respectivă nu poate fi calificată automat ca lovitură de stat în sensul modern al termenului[16].

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

De la 8 iunie 1930 până la 10 februarie 1938, regimul politic a fost unul parlamentar, democratic, ce a funcționat fără a depăși limitele constituționale fixate de Legea fundamentală din 1923. După 10 februarie 1938, regalitatea a căpătat un rol mult mai activ în guvernarea țării. Cu ocazia ceremoniei promulgării noului Așezământ fundamental, suveranul se adresează premierului, spunând: „Această Constituție, acordând cetățeanului drepturile firești, statornicește în același timp că aceste drepturi sunt legate de datorii. Aceste datorii, din care cea mai sfântă este aceea de a munci fără preget pentru patrie, trebuie îndeplinite fără șovăire de toți cetățenii, fiecare după puterile sale și în locul în care este hotărât a munci”[17]. Noul regim politic, ca și noua Constituție au avut un ecou pozitiv în cancelariile diplomatice din străinătate[18].

A fost un act salutar pentru statul român adoptarea plebiscitară a Constituției din 1938? Pentru formularea unui răspuns, poate nu este lipsit de interes să arăt opinia unui om politic avizat, Gheorghe Tătărescu, care în decembrie 1944, la o adunare locală a Partidului Liberal, declara în fața auditorilor săi: „toate guvernele, care au fost constituite și au funcționat pe baza acestei constituții, au avut drept țel: în ordinea internă, menținerea siguranței statului prin distrugerea tuturor focarelor de anarhie în general și a focarelor legionare în special și în ordinea externă, menținerea României în afară de conflictul mondial și reținerea ei de la orice acțiune de război, pentru a se putea astfel conserva intacte forțele noastre militare până în ultimul ceas al conflagrației mondiale”[19].


[1] A. Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, București, 1990, p. 372.

[2] Revista „Parlamentul românesc” publică, pe data de 14 februarie 1938, un interesant editorial cu titlul Schimbarea Constituției, pe care îl redăm integral, deoarece în cuprinsul său vom regăsi substanța reformei constituționale aduse prin Constituția din 1938. Totodată, autorul editorialului crede că noua Lege fundamentală va înlocui controlul posterior al constituționalității legilor exercitat de instanța supremă cu un control anterior, încredințat unui organism jurisdicțional (o Curte Constituțională). „Printre obiectivele care alcătuiesc programul noului Guvern (este vorba despre guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea, n.n. – C.I.) se află și modificarea Constituției. Nu ne miră prezența acestui punct în programul unui guvern de concentrare aproape a tuturor personalităților politice românești. Adaptarea Constituției din 1923 la noile cerințe ale vieții noastre de Stat este o nevoie de mult timp simțită, a cărei înfăptuire a fost împiedicată doar de mici dificultăți de ordin procedural. Ca unii ce am înregistrat la timp această nevoie, socotim că singura întrebare ce se poate pune astăzi în legătură cu modificarea Constituției n-ar fi decât aceasta: ce puncte constituționale vor suferi modificări? Căci justificarea modificării lor se află în convingerea tuturor.

Credem că reforma va avea ca primă caracteristică lărgirea puterilor executivului și, ca urmare imediată, restrângerea puterilor celorlalte funcțiuni publice (legislativă și judecătorească). Nici n-ar fi logic ca o reformă constituțională să aibă altfel de obiectiv astăzi, când în toate reformele de acest gen intervenite aiurea în ultimul timp (Brazilia, Polonia, Austria, Lituania, Portugalia, Estonia) predomină această preocupare.

În strânsă legătură cu această tendință, ce nu ne îndoim că o va vrea viitoarea reformă, credem că organele cu obiectiv legislativ, dar fără bază electivă, vor căpăta un rol mult mai activ decât cel jucat până astăzi și mult mai important decât al viitoarei reprezentanțe naționale. Funcțiunea întocmirii legilor încetând a mai fi monopolul unor organe reprezentative, iar inițiativa întocmirii, precum și determinarea principiilor lor devenind o atribuțiune a executivului, acesta va conlucra pentru opera tehnică propriu-zisă, a formulării lor, mai mult cu organul de tehnică legislativă decât cu o reprezentanță națională cu atribuții restrânse. De aceea socotim că în viitoarea alcătuire constituțională Consiliul Legislativ va căpăta un rol de prim ordin, rol pe care ar fi trebuit să-l aibă și până acum, dacă funcțiunea lui n-ar fi fost stingherită de viciile vieții politice. Un rol în acest domeniu va avea, desigur, și Oficiul de Studii Legislative, ca un sfat cetățenesc în care s-au grupat competențe indiscutabile, în afară de orice interes particular.

În al doilea rând, credem că viitoarea Constituție va curma discuțiunile ce există astăzi cu privire la constituționalitatea folosirii decretelor-legi și va prevedea în mod expres acest mod de legiferare. În ceea ce privește alcătuirea Parlamentului, credem că el se va compune în viitor pe baza reprezentării proporționale. De asemenea, în compunerea lui vor intra persoane numite de Capul Statului după criterii străine de cerințele popularității electorale. Într-un astfel de regim, votul va înceta de a mai fi legal și va trebui să fie proporționat după însemnătatea funcțiunii sociale îndeplinite de diferitele categorii de votanți. Vom avea deci vot multiplu și vot plural. Votul analfabetului nu va mai fi egal cu cel al știutorului de carte cu un anumit grad de cultură. Este de reținut că sistemul a fost experimentat de Belgia, țară cu regim constituțional aproape identic celui cuprins în Constituția noastră din 1923.

Dată fiind actualitatea curentului naționalist, nu ne îndoim că viitoarea constituție va cuprinde dispoziții care să garanteze românilor de origine etnică o preponderență anumită în diferite ramuri de activitate socială și politică. Un alt capitol constituțional, care credem că nu va scăpa comisiei de redactare, va fi cel privitor la controlul constituționalității textelor de lege, decret-lege și regulament.  Controlul subsecvent, adică posterior intrării în vigoare a textelor, exercitat până acum de Curtea de Casație, s-a dovedit a fi foarte dăunător liniștei sociale. Prin faptul că acest gen de control ajunge uneori să califice deci neconstituțional și deci inaplicabile legi care au trăit un oarecare timp (uneori îndelungat), prin aceasta răstoarnă și stările de drept create pe baza unor astfel de legi, ceea ce știrbește prestigiul ideii de lege și constituie un sâmbure de neliniște socială.

Față de rezultatele neplăcute înregistrate de acest control, suntem siguri că el va fi luat din mâinile Curții de Casație, pentru a fi încredințat unui organ care să-l exercite anterior intrării în vigoare a legilor, înlăturându-se astfel posibilitatea punerii în discuție a valabilității unui text intrat în vigoare. Acestea sunt punctele asupra cărora credem că se va opri comisia de reformă constituțională. Ele se potrivesc și cu tendințele constituționale actuale din celelalte țări și cu anumite lipsuri dovedite în decursul timpului, de Constituția din 1923”. A se vedea „Parlamentul românesc” nr. 261 din 14 februarie 1938, p. 6–7.

[3] N. Iorga, Memorii. 1932–1938. Sinuciderea partidelor, vol. 7, Paul Editions, București, 2018, p. 299.

[4] A se vedea Al. Vaida Voevod, Memorii, vol. III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 199– 210. O descriere amănunțită a discuțiilor din ședința de Guvern din 19 februarie 1938 referitoare la dezbaterea textului proiectului de Constituție este făcută și de Nicolae Iorga în memoriile sale (A se vedea N. Iorga, op. cit., p. 299).

[5] Al. Vaida Voevod, op. cit., p. 199.

[6] C. Ionescu, Dezvoltarea constituțională a României, Acte și documente 1741–1991, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 770.

[7] Motivarea de către Carol al II-lea a schimbării regimului politic la 10 februarie 1938 și a adoptării plebiscitare a noii Constituții, făcută în Proclamația suveranului de la 20 februarie 1938, este identică cu motivarea de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a loviturii de stat de la 2 mai 1864. Ceea ce l-a determinat pe Cuza să recurgă la adoptarea prin plebiscit a Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858 a fost refuzul Adunării Elective de a-l sprijini pe domn în demersurile acestuia de a promova reforme necesare dezvoltării țării. În locul acestui sprijin, domnitorul nu a „găsit decât ultragiul și calomnia și, cu toată înțelepciunea unui număr de deputați, o oligarhie tulburătoare a știut a împiedica necontenit stăruințele mele pentru binele public, și a redus Guvernul meu la neputință” (A se vedea Proclamația Măriei Sale Domnului, în „Monitorul. Jurnalu Oficialu al Principatelor Unite” nr. 99 din 4 mai 1864). De același tip de obstacole, ridicate de partidele istorice, s-a lovit și Carol al II-lea.

[8] Șefii celor două partide istorice, C. I. Brătianu și Iuliu Maniu, au trimis suveranului o scrisoare comună în care arătau: „Majestatea Voastră a crezut necesar – pentru un moment dat – să schimbe așezământul constituțional pe care se rezema statul român. A fost o încercare pentru care nu ați întâmpinat nicio rezistență activă din partea partidelor politice.” (A se vedea M. Mușat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea a II-a, noiembrie 1933 – septembrie 1940, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 820).

[9] Al. Vaida Voevod, op, cit., p. 199.

[10] A se vedea I. Stanomir, Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 120.

[11] A se vedea V. Al. Georgescu, Cum s-a născut Constituția din 1938, în „Curierul judiciar” nr. 9/1939, p. 130. Autorul arată în continuare că „Regele țării, ca șef al statului, ca întruchipare a permanențelor etatice și naționale, face acte care ieșeau din cadrul formal al constituțiunii devenite inaplicabile, dar aceste acte au un caracter strict juridic, sunt reduse la minimum necesar, pentru a se crea imediat și pe o cale pașnică, prin asentimentul poporului, o nouă ordine de drept. Este o formă clasică de revoluție pe baze juridice în care elementul fapt nu intervine decât într-un ușor punct de cenzură fatală, după care se face instaurarea de îndată a unei noi ordini formale de drept.” (p. 131).

[12] Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 327.

[13] H.-Ch. Maner, Parlamentarismul în România, 1930–1940, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 199.

[14] Idem, p. 200.

[15] Într-un discurs ținut la 11 mai 1939, prim-ministrul Armand Călinescu se referă la tensiunile și violențele politice de la începutul anului anterior care amenințau societatea românească: „starea de spirit care domnea la începutul anului trecut era starea unei epoci când se înregistrau peste o mie de incidente politice pe zi. Rapoartele oficiale ale autorităților stau martore pentru a testa că de la un capăt la altul al țării aveam numai violențe și asasinate de cetățeni. Printr-o hotărâtă acțiune, am reușit să calmăm spiritele, să îndepărtăm elementele anarhice și să reîntronăm ordinea în țară. Astăzi, rapoartele acelorași autorități nu mai înregistrează nici două, trei incidente politice pe lună”, „Universul” din 11 mai 1939, apud F. Grecu, Regimul și principiile Constituției din 1938, în „Sfera politicii” nr. 6 (172)/2012, p. 74.

[16] Sunt autori care recunosc că „lovitura de stat din februarie 1938 a fost o acțiune izvorâtă din criză și îndreptată împotriva crizei existente” (A se vedea H.-Ch. Maner, op. cit., p. 203).

[17] Cuvântările Regelui Carol II, 1930–1940, vol. II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1940, p. 311.

[18] H.-Ch. Maner, op. cit., p. 201.

[19] Gh. Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 288.

Constituția din 27 februarie 1938 a consacrat un regim de autoritate monarhică. Rolul activ al suveranului în procesul de guvernare was last modified: ianuarie 8th, 2024 by Cristian Ionescu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Cristian Ionescu

Cristian Ionescu

Este profesor universitar doctor în cadrul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative din Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti.
A mai scris: