Două vechi proiecte atipice de reformă constituțională publicate în contextul dezbaterilor parlamentare din Constituanta aleasă în anul 1922

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Suntem obișnuiți, atunci când ne referim la un proiect sau propunere de revizuire constituțională, să avem în vedere, neapărat, un înscris cu conținut normativ elaborat și sistematizat după toate regulile și normele de tehnică legislativă. Aceasta, poate, și pentru faptul că, de regulă, astfel de încercări de elaborare a unor proiecte ori propuneri de revizuire a unei constituții se elaborează, de către autorii acestora, în forma cerută unei inițiative legislative. Se întâmplă însă ca studierea registrelor vechilor biblioteci, cum este și Biblioteca Academiei, sau a unor fonduri arhivistice, să dezvăluie cercetătorului pasionat lucrări doctrinare în care sunt publicate diferite proiecte de reformă constituțională sub forma expunerii unor principii ori instituții și dispoziții juridice pe care, de regulă, le găsim stipulate normativ în constituții.

Pentru a da numai două exemple, menționez lucrarea, doctă pentru acea perioadă, scrisă de Emanoil Kinezu, Constituțiunea României reintegrată sau skitză pentru o constituțiune în România publicată în străinătate în 1857^[1]. A doua lucrare aparține lui Ion Heliade-Rădulescu și a fost publicată într-o primă ediție în anul 1863 sub titlul Instituțiile României^[2]. Lucrarea lui Heliade-Rădulescu, la care Ioan C. Filitti va face ample referiri într-o lucrare apărută în 1929^[3], a fost considerată de Ion C. Filitti ca „un proiect de constituție” în care Ion Heliade-Rădulescu își exprima regretul că textul Convenției de la Paris din 1858 – act fundamental pentru organizarea Valahiei și Moldovei pentru acel moment istoric – nu avea caracter național și propunea, în consecință, un regim reprezentativ electiv, întemeiat pe vechile tradiții de guvernare și instituțiile politice ale Țării Românești existente înainte de Convenția de la Paris din 1858. În lucrarea amintită, Heliade-Rădulescu a susținut ideea alegerii unui domnitor pentru un mandat de cinci ani și care să nu își aroge puteri dictatoriale. „Putem, dară, – scrie autorul Instituțiilor României – plecând de la Convenție (este vorba de Convenția de la Paris din 1858, n.n. C.I.) să o prefacem în virtutea Autonomiei, articol cu articol după datinile Națiunii și după adevăratele necesități ce le reprezintă împrejurările și secolul”^[4].

*

*       *

Recent, am găsit în fondul Bibliotecii Academiei lucrarea Democratizarea Constituției, însumând 36 de pagini, publicată la Iași de profesorul de Drept administrativ al Facultății de Drept din Cernăuți și referent titular al primului Consiliu Legislativ, Iulian Pascu, autorul mai multor lucrări consacrate administrației publice. Lucrarea a fost publicată în 1919 în contextul preocupărilor clasei politice și ale tuturor formațiunilor politice pentru adoptarea unei noi constituții care să reflecte realitățile noi politice și sociale apărute în țară după Primul Război Mondial. Iuliu Pascu i-a trimis lucrarea profesorului Nicolae Iorga, însoțită de un autograf, în care își arăta profunda admirație pentru eminentul istoric român. Gestul politicos al autorului exprima, de fapt, și mulțumirile sale pentru că mai multe părți din lucrare fuseseră anterior publicate în revista „Neamul Românesc” condusă de Nicolae Iorga, însoțite de nota redacției: „Le publicăm pentru noutatea lor”. Așadar, și Nicolae Iorga a remarcat nu numai noutatea propunerilor expuse în lucrarea Democratizarea Constituției, ci și valoarea lor, altfel nu le-ar fi publicat în revista sa, publicație de o înaltă ținută și exigență academică.

Lucrarea profesorului Iulian Pascu poate fi considerată, pe drept cuvânt, un proiect de reformă constituțională, deși nu se prezintă sub forma cunoscută a unui proiect sau anteproiect de constituție, așa cum au fost în epocă cele patru anteproiecte ale Constituției din 1923 elaborate de Dimitrie Ioanițescu^[5], Romul Boilă^[6], Constantin Stere^[7] și Constantin Berariu^[8]. Celor patru anteproiecte de constituție li se adaugă lucrarea inginerului Constantin Guran publicată în 1919^[9][10], toate fiind republicate într-o ediție nouă, integratoare la Editura Hamangiu în anul 2023¹⁰.

Cel de-al doilea proiect atipic de reformă constituțională, practic, la fel de vechi și inedit ca și proiectul în 28 de puncte elaborat de profesorul Iuliu Pascu, aparține cunoscutului politician din perioada interbelică Constantin Argetoianu, fost prim-ministru și ministru în mai multe guverne de coloraturi diferite, pe care acesta l-a pregătit și susținut ca un punct distinct al Programului Partidului Poporului prezentat la congresul acestei formațiuni politice ținut la Sibiu la 20–21 decembrie 1922. Dacă proiectul lui Iuliu Pascu este practic necunoscut, la proiectul lui Constantin Argetoianu accesul este totuși mai facil, întrucât memoriile sale („Memorii pentru cei de mâine, Amintiri din vremea celor de ieri”) au fost publicate după 1990 în mai multe ediții și în tiraje suficiente pentru a ajunge la cunoștința cititorilor interesați.

Ambele lucrări sunt expuneri teoretice ale unor principii și instituții constituționale, autorii acestora fiind preocupați, îndeosebi, să promoveze cele mai optime soluții legislative, desigur, în viziunea lor, pentru a asigura racordarea textului constituțional adoptat în 1866 și modificat pe parcursul evoluției societății românești, ultima modificare, în substanța ei revoluționară pentru acea vreme, finalizată în 1917, la noile realități politice și naționale generate de desăvârșirea unității de stat, la sfârșitul Primului Război Mondial, prin alipirea suverană a teritoriilor istorice românești la Vechiul Regat. La cele două lucrări mă voi referi în cele ce urmează.

Schimbările constituționale intervenite în arhitectura instituțională a României în anul 1918, ratificate mai întâi prin decrete-legi semnate de regele Ferdinand, au impus de la sine stabilirea unui nou cadru constituțional aplicabil pe întregul teritoriu al țării reîntregite. Așa cum am arătat într-o altă lucrare, noul cadru constituțional se putea realiza prin modificarea Constituției din 1866 și extinderea efectelor sale asupra teritoriului național și a populației din provinciile istorice alipite, sau prin adoptarea unei noi legi fundamentale, ceea ce presupunea alegerea prin vot universal și constituirea legitimă a unei Adunări Constituante originare^[11].

Cele două lucrări nu au atras atenția legiuitorilor din 1922–1923 și nici pe cea a doctrinei de specialitate, nu pentru că ar fi fost lipsite de valoare prin soluțiile propuse și argumentele pe care acestea se sprijineau, ci din cauza contextului politic, meschinelor intrigi parlamentare, orgoliului Partidului Național-Liberal, care nu a acceptat să împartă gloria unei voințe constituante cu nicio altă formațiune politică sau autor al vreunei reforme constituționale. Îndrăznesc să afirm, din nou, că dacă în dezbaterile parlamentare privind examinarea proiectului de Constituție depus de guvernul liberal dezbaterii în Adunarea Constituantă s-ar fi ținut seama și de soluții legislative propuse în celelalte anteproiecte de constituție intrate în circuitul doctrinar, societatea românească, clasa politică, partidele politice și, în primul rând, cetățenii României Mari ar fi avut numai de câștigat.

Ceea ce trebuie menționat este faptul că întreaga societate românească – ansamblul aparatului de stat, clasele sociale, formațiunile politice, elitele intelectuale, presa, întreaga societate civilă, oamenii de cultură, cetățeanul de rând – a fost cuprinsă la sfârșitul Primului Război Mondial de un puternic activism civic al cărui obiectiv major îl constituia reforma constituțională a statului român. Din păcate, acest activism civic pentru o reformă a instituțiilor constituționale nu era dublat de un efort similar în vederea formării unei mentalități colective, a unui spirit public în care să prindă viață democrația constituțională ca trăire și acțiune individuală atât a clasei politice, cât și a cetățeanului de rând.

Practic, la nivel academic și jurnalistic exista o efervescentă activitate de cercetare și publicistică consacrată reformei constituționale. Așa, poate, se și explică diversitatea proiectelor de revizuire constituțională propuse ori amplu discutate în presă sau în cercurile de studii ale marilor partide politice, precum și în cadrul Institutului Social Român aflat sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti^[12]. De remarcat este faptul că în dezbaterile teoretice ale vremii, controversele pe diferite teme ale revizuirii constituționale abordate și, totodată, pe teme ale modificării generale a legislației au fost foarte numeroase și au cuprins domenii și soluții concrete de reglementare, care nu și-au găsit apoi o susținere din partea Parlamentului. Aceste dezbateri însă au dat un impuls puternic cercetării în științele juridice, ceea ce s-a repercutat apoi pozitiv asupra îmbogățirii literaturii de specialitate.

Problema revizuirii constituționale și adaptării Pactului fundamental din 1866 la noile realități politice și naționale existente după 1918 nu se limita însă la cele patru anteproiecte de constituție pe care le-am menționat. Cerința revizuirii anumitor dispoziții constituționale fusese exprimată în cadrul lucrărilor parlamentare și analizată la nivel publicistic nu numai în presa cotidiană, ci și în mai multe reviste de specialitate.

Avem în vedere aici, între altele, studiul publicat de Corneliu Botez privind modificarea unor dispoziții constituționale referitoare la puterea judecătorească^[13], cel al lui Mircea Djuvara privind reprezentarea intereselor socio-profesionale în Camera superioară a Parlamentului și cel elaborat de profesorul Anibal Teodorescu despre conținutul contenciosului administrativ. Toate aceste studii au fost mai întâi expuse sub forma unor comunicări științifice, urmate de dezbateri în cadrul Secției juridice a Asociației pentru Studiul și Reforma Socială^[14]. De altfel, trebuie menționat că cercetările și analizele teoretice asupra reformei constituționale debutaseră în cadrul Institutului

Social Român încă din 1920. La 30 octombrie 1920 Secția juridică a Asociației pentru Știința și Reforma Socială s-a întrunit într-o ședință consacrată stabilirii unor direcții prioritare de cercetare în domeniul dreptului. Cu acest prilej, Corneliu Botez, șeful secției a spus: „Așezarea nouă a țării trebuind să primească consacrarea sa legală, pe de o parte, iar pe de altă parte, unirea dintre diferitele ținuturi românești reclamând desăvârșirea sa pe tărâmul dreptului – s-a hotărât că cercetările secției se vor îndrepta spre cele două mari probleme de actualitate imediată: 1. reforma constituțională; 2. unificarea legislației^[15].

În paralel, și alți autori s-au grăbit să propună reflecțiilor doctrinare introducerea în viitoarea constituție a unor organisme cu rol pozitiv în elaborarea deciziilor normative de către Parlament și Guvern. Mă refer aici, între altele, la lucrarea lui Virgil Gabrielescu, publicată la Craiova în 1922, despre Consiliul Legislativ^[16], la care s-a adăugat studiul lui Corneliu Botez publicat în revista „Dreptul”, despre decretele-legi și necesitatea cuprinderii în Constituție a unui Consiliu Legislativ permanent. Într-un alt studiu s-a susținut instituirea în Constituție a unui „Consiliu superior ca organ autonom pentru numirile în magistratură și proclamarea independenței puterii judecătorești”^[17].

Activismul civic în jurul ideii de „moment al unei reforme constituționale” nu a reușit totuși să domolească nici controversele și divergențele de poziții ale partidelor politice privind neregularitatea constituțională a constituirii Adunării Constituante, nici „întâietatea” unuia sau a altuia dintre cele patru anteproiecte de constituție publicate până la acel moment^[18], nici asperitățile luptei de clasă, inerente reformei electorale adoptate în 1917^[19].

Era Parlamentul, rezultat din alegerile organizate pe baza votului universal, pregătit să dezbată propunerile de reformă constituțională, ca un obiectiv național major, ca un proiect de țară? Pot fi formulate mai multe răspunsuri la această întrebare. Unul dintre răspunsuri, care face apel la existența „tradițiilor parlamentare democratice” din perioada interbelică, pare a fi pozitiv și a fost învestit, chiar, în anul 2003, printr-un enunț constituțional^[20] cu putere normativă în raport cu normele infraconstituționale.

Un răspuns negativ a fost dat de Mircea Djuvara în dezbaterile pe tema reformei constituționale organizate în cadrul Institutului Social Român în 1922. Cu acest prilej, Mircea Djuvara recunoștea că „regimul parlamentar pare a fi intrat în perioada spasmodică premergătoare agoniei, și aceasta datorită numai demagogiei ce a cuprins pe politicienii de pretutindeni”^[21]. Părerea lui Mircea Djuvara poate fi considerată o opinie și o putem trata ca atare, dar poate fi și o convingere proprie și atunci argumentele combaterii ei vor trebui să capete o ținută academică, lucru mai greu de realizat. Atunci însă când convingerea lui Mircea Djuvara este întărită de convingerea parlamentarului Nicolae Iorga, lucrurile se complică pentru susținătorii „tradițiilor democratice ale poporului român”^[22]. În discursul ținut în Constituanta de la 1922–1923, în cadrul dezbaterii generale a proiectului de constituție, Nicolae Iorga atrăgea atenția că „votarea unei Constituții presupune o anumită atmosferă morală, și atmosfera aceasta morală a fost desființată prin felul cum s-au făcut alegerile. Și mai ales ați greșit și prin aceea că nu s-au reparat rezultatele reale ale alegerilor rău făcute”^[23]. Zece ani mai târziu, Nicolae Iorga își păstra aceeași convingere: „Viața noastră politică nu este decât un spectacol, o priveliște care odinioară era bine orânduită, era estetică, frumoasă, pe vremea boierilor, iar de la votul universal încoace s-a schimbat și aspectul distins, cu oameni subțiri, și bine crescuți, este ceea ce se poate vedea la Cameră și la Senat de când cu noul Ministeriu definitiv cu care Majestatea Sa a fericit țara românească”^[24].

Cine cercetează presa cotidiană din acea perioadă nu poate să nu constate că nu numai parlamentul intrase după 1918 într-o gravă criză de identitate care afecta puternic înseși procedurile parlamentare, ci statul liberal, în ansamblul său, prezenta slăbiciuni de care în anii ‘30–’40 ai secolului trecut au profitat cu folos formațiuni de extrema dreaptă. Rădăcinile acestei slăbiciuni le găsim în violența luptelor politice din ultimul sfert de veac al secolului XIX – atât de sugestiv redate de Caragiale în opera sa –, a căror reconstituire se poate face citind presa timpului și studiind dezbaterile parlamentare, în special cele prilejuite de prezentarea Mesajului Tronului, cât și în frământările fratricide repetate din fiecare partid. Această violență și rivalitate politică manifestată și în cele două corpuri legiuitoare, evocată de Take Ionescu într-una din cuvântările sale în Adunarea deputaților^[25], a fost fermentul toxic în care s-a dospit o identitate parlamentară românească cel puțin neonorabilă, pe care o observăm și astăzi în Camera Deputaților și Senat.

*

*       *

În siajul acestor efervescente manifestări ale activismului civic generat de necesitatea revizuirii constituționale după Marea Unire realizată în 1918, se înscrie și lucrarea Democratizarea Constituției publicată de Iuliu Pascu în 1919 și considerată de acesta „ca un proiect de modificare generală a constituției” din 1866^[26]. Încă de la începutul lucrării răzbate concepția autorului potrivit căreia adaosurile străine în așezământul fundamental național adoptat în 1866 trebuie eliminate și înlocuite cu instituții cu specific românesc, dar potrivit unor norme științifice. Soluțiile legislative promovate de Iuliu Pascu pentru revizuirea generală a Constituției pe care a depus jurământul Domnitorul Carol I provin din analiza lipsurilor pe care autorul le constată în conținutul Pactului fundamental. Reține atenția precizarea că reforma constituțională a statului nu se poate realiza prin „peticirea separată a diverselor servicii publice”, idee respinsă în plenul Constituantei și de Nicolae Iorga, ci „numai prin schimbarea a însăși filosofiei politice” a vechii constituții^[27].

În lucrare este promovată o concepție constituțională cu totul nouă, modernă, opusă teoriei individualismului, proprie sfârșitului secolului al XVIII-lea, concepția solidarității naționale. Această concepție va fi instituționalizată mai târziu în Constituția din 1938. Potrivit acestei noi concepții, interesele individuale se identifică conștient și voit cu interesele națiunii. Drepturile și libertățile individului urmează a fi valorificate și realizate ca îndeplinind o funcție socială, ceea ce înseamnă că atunci când acestea ajung în conflict conjunctural cu interesele națiunii apărate de stat, statul este îndreptățit să le limiteze în mod legitim și în formele prevăzute strict prin norme juridice. În acest fel, nici individul nu va pretinde privilegii nemeritate, nici statul nu va cădea într-un exces de putere, iar dacă totuși va încălca drepturile individului, cetățeanul va avea un drept de regres împotriva funcționarului public vinovat și, indirect, împotriva statului opresiv. Ideile pe care le promovează profesorul Iuliu Pascu le vom întâlni și în anteproiectul de constituție elaborat în 1922 de Constantin Stere cu amprenta ideologică a Partidului Țărănesc.

Iuliu Pascu își dezvoltă ideile de reformă constituțională în 28 de puncte care acoperă o tematică destul de largă: „Drepturile și obligațiile omului și ale cetățeanului” (pct. 1–12), „Puterea legiuitoare” (pct. 13), „Puterea executivă” (pct. 14–17), „Justiția” (pct. 18–19), „Administrația țărilor, provinciilor, județelor, plășilor și comunelor” (pct. 20), „Finanțe” (pct. 21–23), „Revizuirea Constituției” (pct. 24–25), „Alte reforme” (pct. 26–28). Punctele respective nu conțin numai amendamente constituționale, ci, îndeosebi, teze și principii de reglementare prin norme de rang constituțional, amplu argumentate, ale unor instituții juridice ce intră în structura normativă a unei Constituții. Acestora li se adaugă conjunctural și propuneri concrete de amendare a textului constituțional în vigoare la acel moment. Această manieră de abordare a problematicii revizuirii Constituției din 1866 reprezenta o noutate pentru acele timpuri. Iuliu Pascu oferă în lucrarea sa teze pentru viitoarea constituție, așa cum Comitetul pentru redactarea proiectului de constituție, desemnat de Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990, a pregătit Tezele proiectului de Constituție din 1991.

Propunerile avansate în lucrare pentru revizuirea unor dispoziții cuprinse în Constituția din 1866 referitoare la „Drepturile românilor” (pct. 1–12) dezvăluie o concepție modernă, revoluționară chiar, a autorului, în unele privințe similară cu filosofia actuală în care statele europene abordează problematica drepturilor și libertăților persoanei. Din acest punct de vedere, „proiectul de revizuire a Constituției din 1866” este superior celor patru anteproiecte de constituție cunoscute, dintre care numai proiectul liberal a intrat în atenția majorității parlamentare în Constituanta din 1922–1923.

Reține atenția, în primul rând, propunerea lui Iuliu Pascu de instituire în corpul Constituției a egalității depline în drepturi a cetățenilor fără deosebire de sex. Această propunere viza stabilirea unei egalități depline în fața legii, între femei și bărbați. Este vorba de „Egalitatea juridică civilă și politică absolută, a femeii cu a bărbatului, astfel ca ori de câte ori se edictează despre Români, cetățeni sau locuitori, ca și despre străini, să se înțeleagă și bărbații și femeile”^[28]. Ceea ce este însă interesant la această propunere, sub aspectul egalității depline în drepturi între femei și bărbați, este extinderea acesteia la străinii aflați pe teritoriul țării.

Concret, Iuliu Pascu propune completarea art. 12 din Constituție potrivit căruia „Toate privilegiile, scutirile și monopolurile de clasă sunt oprite pentru totdeauna în Statul român”, cu sintagma „și de sex”, astfel încât noul text constituțional să capete următoarea formulare: „Toate privilegiile, scutirile și monopolurile de clasă și de sex sunt oprite pentru totdeauna în Statul român”. Pentru amendamentul propus, autorul lucrării aduce următorul argument: „Această reformă este impusă – în afară de legile morale ale vieții și de evidentele calități civice ale celei mai bune jumătăți a neamului nostru – Declarația scrisă de unire perpetuă a Ardealului la Patria mamă, în care s-au consfințit drepturile civile și politice ale femeii, act istoric la care nu se poate renunța întru nimic și care, dimpotrivă, trebuie pecetluit în întregime de parlamentul român”^[29].

Un alt amendament constituțional vizează simplificarea procedurii de acordare a cetățeniei române (împământenirea) celor care doresc să o primească din partea statului român. Textul constituțional în vigoare (art. 8 alin. 1) prevedea că „Împământenirea se dă de puterea legislativă”. Problema împământenirii era însă de o stringentă actualitate în urma actelor de unire a provinciilor istorice românești cu vechiul Regat. În realitate, amendamentul propus prevedea nu numai o simplificare a procedurii tehnice a împământenirii, ci o schimbare de paradigmă, de filosofie a acordării cetățeniei române. Iată susținerea amendamentului propus: „Împământenirea nemai prezentând nicio gravitate excepțională, prin rezolvarea necesară chestiunii evreiești, nu trebuie să mai fie de resortul parlamentului, care și așa, va avea prea mult de lucru. Ea trebuie să se dea în seama justiției și anume, Curților de Apel, care reprezintă toate garanțiile de integritate și discernământ”^[30]. În plus, persoana căreia Curtea de Apel i-ar fi respins cererea de acordare a cetățeniei române ar fi avut un drept de recurs. Amendamentul lui Iuliu Pascu avea nu numai rațiuni morale și umanitare, dar era de natură să prevină șicanări și eventuale abuzuri.

Între alte amendamente de mai mică importanță (de pildă, înlăturarea obligativității prezentării de către viitorii soți în fața ofițerului de stare civilă a benedicțiunii religioase în vederea căsătoriei, amendament care era menit, în viziunea autorului, să asigure realizarea deplină a libertății de conștiință), se remarcă propunerea formulată de Iuliu Pascu în pct. 7 al proiectului său de revizuire a Constituției din 1866, de a se renunța la principiul liberal al inviolabilității proprietății, în cazurile în care aceasta „nu este viciată prin dol, eroare, violență furt și excrocherie”. Merită remarcată această poziție de principiu a lui Iuliu Pascu, care pare a fi stat la originea redactării alin. (8) al art. 44 din textul revizuit în anul 2003 a Constituției. Este acesta un plus al lucrării Democratizarea Constituției și o dovadă a unei gândiri juridice moderne a autorului acesteia pentru acea vreme.

O altă instituție de-a dreptul actuală propusă de profesorul Iuliu Pascu este „Instituirea drepturilor muncitorilor intelectuali și manuali, de a participa la beneficiile patronilor și obligarea acestora în acest sens. Acest drept trebuie să se coroboreze cu cel al asigurării pentru invaliditate temporară sau perpetuă boală și bătrânețe și a asistenței medicale, la care trebuie să contribuie și patronii, alături de lucrători”^[31]. Amendamentul propus prezintă un element de noutate, o adevărată surpriză pentru gândirea constituțională din acea vreme. De precizat este faptul că în textul Constituției din 1866 nu există nicio dispoziție care să se refere măcar la dreptul la muncă ca un drept al cetățeanului, Constituția din 1923 va prevedea în art. 21 că „Libertatea muncii” va fi apărată. La fel, Constituția din 1938 va prevedea în art. 10 că românii se bucură de libertatea muncii”. Amendamentul propus de Iuliu Pascu este un text european de secol XXI!

A ridica la rang constituțional în anul 1919 participarea (financiară) a muncitorilor/salariaților la beneficiile patronilor de întreprinderi, „centralizarea tuturor asigurărilor muncitorești”, instituirea prin normă constituțională a sistemului de asistență socială și medicală, ocrotirea în acest fel a persoanelor vulnerabile datorită unor invalidități sau a vârstei, reflectă nu numai spiritul umanitar al autorului lucrării Democratizarea Constituției, dar și calitățile sale de profund legiuitor vizionar. Filosofia amendamentului propus a prins viață în Constituțiile României adoptate după 1947, inclusiv în Constituția în vigoare.

Un alt amendament, revoluționar pentru acea vreme, propus de Iuliu Pascu se referă la „instituirea învățământului universal, compus din învățământul obligatoriu, facultativ și liber”^[32]. Ca și în cazul amendamentului precedent, apreciem la autorul lucrării Democratizarea Constituției concepția sa novatoare. Iuliu Pascu nu formulează un simplu amendament constituțional, el expune cu claritate o adevărată strategie de educație națională. Scopul amendamentului său nu este de a garanta libertatea învățământului, aceasta fiind deja prevăzută în art. 23 alin. 2 al Constituției din 1866. Iuliu Pascu stabilește în mod vizionar scopul învățământului: „realizarea deplină a egalității tuturor românilor înaintea legii”, „iluminarea libertății personale și întărirea solidarității active și pasive” a cetățenilor. În felul acesta, Iuliu Pascu a legat într-o formulă constituțională progresul general al țării de calitatea învățământului. Desigur, existau preocupările statului în materie de modernizare a sistemului de învățământ, existau legi și alte reglementări în acest domeniu. Meritul lui Iuliu Pascu a fost însă că a ridicat aceste preocupări de la nivelul legilor ordinare la rang de dispoziție constituțională. Reține atenția, prin modernitatea ei, și propunerea lui Iuliu Pascu ca învățământul obligatoriu să înceapă la vârsta de șase ani și să dureze până la vârsta de 18 ani. Practic, amendamentul propus în 1919 a prins contur constituțional abia în anii ‘70 ai secolului trecut!

O altă propunere de revizuire a textului constituțional aflat în vigoare în 1919 ridică la rang de normă constituțională „pedepsirea plagiatului”. Un amendament constituțional, întâlnit și în celelalte anteproiecte [anteproiectul D. Ioanițescu (art. 143), anteproiectul R. Boilă (art. 34) și anteproiectul C. Stere (art. 23)], avea ca obiect eliminarea din conținutul art. 26 din Constituție (referitor la dreptul de întrunire) al alineatului final al acestuia, care condiționa întrunirea cetățenilor români în locuri deschise de obținerea unei autorizații prealabile.

Referitor la puterea legislativă, pct. 13 din proiectul de revizuire a Constituției din 1866 menține structura bicamerală a Parlamentului, ales pentru un mandat de 4 ani. Între Cameră și Senat, fiecare dintre acestea având o autonomie proprie, sunt stabilite o serie de deosebiri cât privește principiul reprezentării aflat la baza constituirii acestora. În timp ce Camera Deputaților reprezintă națiunea, Senatul „reprezintă în mod egal toate societățile politice ce alcătuiesc statul, adică comunele, plășile, județele, provinciile și țările”^[33] ca unități administrativ-teritoriale și, totodată, „trebuie să fie expresia grupelor profesionale și ocupațiunilor membrilor națiunii, pentru ca din acordul specialiștilor, să se satisfacă interesele fiecăruia și ale statului”^[34]. Jumătate din numărul mandatelor de senator revine unităților administrative, iar cealaltă jumătate grupurilor profesionale.

Senatul este conceput ca un „adevărat corp ponderator, competent și specializat” și va avea funcția de ocrotire a drepturilor autorităților administrației publice locale.

În cuprinsul considerațiilor referitoare la puterea executivă (pct. 14–17), Iuliu Pascu prezintă un model de organizare a administrației publice centrale și locale întemeiate pe descentralizarea serviciilor publice. Aprecierile și propunerile sale formulate în cadrul dezvoltării pct. 14–17 din lucrare se întemeiază din punct de vedere doctrinar și documentar pe teza sa de doctorat Organizarea serviciului administrativ publicată în anul 1918. Această parte a lucrării are un pronunțat caracter tehnic.

Cele mai importante propuneri privind puterea executivă se referă la conturarea unui regim parlamentar în care atributele executive ale regelui cu privire la numirea și revocarea miniștrilor să fie mai reduse, în raport cu dispozițiile Constituției din 1866. Dacă art. 93 alin. 1 din Constituția în vigoare la acel moment prevedea că „Regele numește și revocă pe miniștrii săi”, potrivit amendamentului propus de Iuliu Pascu, textul respectiv urma să se completeze având următorul cuprins: „Regele numește și revocă pe miniștrii săi numai după indicațiile poporului și ale parlamentului” (s.n. C.I.). Filosofia acestui amendament, întemeiată pe textul constituțional al art. 31 din Constituție potrivit căruia „Toate puterile statului emană de la națiune …” și scopul declarat al acestuia este întărirea „drepturilor poporului și voinței sale de a se guverna”. În continuarea acestei filosofii, se propune eliminarea dreptului discreționar al suveranului înscris în art. 95 alin. 6 „de a dizolva ambele Adunări deodată sau una dintre ele” și menținerea dreptului respectiv, dar a cărui exercitare urma să fie condiționată de „indicațiile poporului sau ale parlamentului însuși”^[35]. Regele rămâne șeful suprem al puterii executive, iar împreună cu guvernul participă la exercitarea puterii legiuitoare.

Ample și tehnice considerații referitoare la puterea judecătorească și modul de organizare a instanțelor și de administrare generală a justiției sunt dezvoltate în pct. 18 și 19 ale lucrării. În esență, autorul ridică la rang de normă constituțională practica jurisdicțională a instanțelor judecătorești în materie de control al constituționalității legilor ordinare, prevăzând ca justiția „să judece constituționalitatea legilor ca și conflictele de atribuțiuni” între organele statului. În ceea ce privește judecarea conflictelor (de competență) între autoritățile statului, Constituția din 1866 prevedea deja în art. 130 alin. 2 că instanța supremă (Curtea de Casație) „se va rosti ca și în trecut asupra conflictelor de competență”. Constituția din 1923 va menține această competență a Curții de Casație.

Iuliu Pascu ridică la rang constituțional prevederile legii ordinare care reglementau cauzele și modul de urmărire de către persoanele vătămate a funcționarilor publici „pentru faptele administrațiunii lor”. Evident, autorul are în vedere faptele ilegale și abuzul de putere ale funcționarilor publici. Ceea ce prezintă noutate constituțională este propunerea avansată de Iuliu Pascu în ceea ce privește stabilirea competenței jurisdicționale în materie de contencios administrativ, în funcție de gradul funcționarilor publici vinovați sau implicați în fapte ilicite prin care s-au încălcat drepturile persoanelor. Ca un alt element de noutate, este propunerea ca în sfera funcționarilor publici ce pot fi urmăriți pentru faptele lor ilicite aducătoare de prejudicii cetățenilor să fie introduși și magistrații înșiși^[36].

Iuliu Pascu propune o împărțire administrativ-teritorială în țări (Ardeal, Moldova și Muntenia), fiecare dintre acestea cuprinzând câte 3 provincii. Provinciile erau formate din județe, județele din plăși și acestea din urmă din comune^[37].

În fine, un ultim element de noutate constituțională întâlnim la pct. 27 din lucrare, referitor la procedura de revizuire a Constituției. Două aspecte rețin atenția: (i) opinia potrivit căreia ar trebui eliminate dispozițiile din Constituție care au conferit acesteia un caracter rigid. Iuliu Pascu promovează ideea unei constituții flexibile, ce ar putea fi modificată cu ușurință „pentru a ne putea mai ușor menține la curentul marilor principii ce se impun tot mai riguros, la baza organizării generale a vieții publice, naționale și internaționale”^[38]; (ii) propunerea ca poporul să devină titular al dreptului de a iniția revizuirea Constituției.

O revizuire constituțională din inițiativă populară, cetățenească? Sunt convins că nu tradiția referendară a cantoanelor elvețiene a stat la originea acestei propuneri cu adevărat revoluționare pentru acea vreme. Suflul schimbărilor democratice de la sfârșitul Primului Război Mondial, spiritul națiunilor eliberate din opresiunea vechilor imperii despotice, speranțele supraviețuitorilor războiului mondial, sentimentul recunoștinței acestora pentru cei ce au pierit pe fronturile de luptă au generat o nouă filosofie a libertății angajante, încurajate de generalizarea votului universal. Cred că slăbiciunea sistemelor parlamentare europene după Primul Război Mondial, criza parlamentarismului în toate statele din Europa se datoresc incapacității clasei politice, lipsei sale de voință și angajament politic, de a înțelege și accepta fenomenul obiectiv de regenerare a națiunilor, nevoia resimțită intens de acestea și de fiecare individ în parte, pentru drepturi și libertăți reale, pentru egalitate, eliminarea discriminărilor de orice fel și în mod special pentru o guvernare democratică.

La 1919 propunerea reglementării constituționale a inițiativei populare de a revizui Constituția era sortită eșecului. Niciun partid politic nu ar fi agreat-o. Pentru a da curs inițiativei cetățenești de revizuire a Constituției, Iuliu Pascu propune următoarea procedură: „ori de câte ori partidele politice și conducătorii opiniei publice vor revizuirea Constituției și duc campania electorală în acest scop, precizând și articolele ce sunt de revizuit și sensul în care să se modifice, dacă ei reușesc să aibă majoritatea în parlament, – adică în amândouă adunările la un loc – acesta se constituie în constituantă și procede imediat la revizuirea acestor articole. Nu este necesară majoritatea în amândouă corpurile separate, trebuie însă să fie măcar o treime pentru revizuire și în al doilea corp”^[39].

Dacă lucrarea ar fi conținut chiar numai această propunere, titlul ei, Democratizarea Constituției, era pe deplin îndreptățit și merita atenția specială a doctrinei constituționale și a legiuitorilor constituanți din 1922–1923.

*

*       *

Putem datora apariția lucrării Problema constituțională întocmită de Constantin Argetoianu în 1922 pe de-o parte vanității sale rănite de rigiditatea și inflexibilitatea politică ale președintelui Partidului Poporului, mareșalul Alexandru Averescu, iar, pe de altă parte, clarviziunii omului politic și experienței sale de politician versat. Neputând să impună congresului obiectivul său principal – transformarea Partidului Poporului într-un Partid Agrar la congresul de la Sibiu din decembrie 1922 – Constantin Argetoianu a „căutat în dezlegarea problemei constituționale, pusă de liberali la ordinea zilei, prilejul unei posibilități de reactualizare a unui partid căzut pe ultima treaptă a interesului public. Îmi dădusem de mult seama de anomalia anumitor regimuri constituționale moderne, printre care se afla și al nostru, și eram convins de necesitatea unei schimbări de orientare și pe acest teren”^[40].

Argetoianu primise sarcina în cadrul pregătirii programului congresului Partidului Poporului, ținut la Sibiu între 20 și 21 decembrie 1922, alcătuirii unui raport referitor la problema constituțională – problemă de fierbinte actualitate și interes național general^[41].

În raportul său, Constantin Argetoianu, influențat de tradiția constituțională engleză, ca și Constantin Stere, de altfel, expune o teorie modernă despre rolul și conținutul normativ al constituției, potrivit căreia „Astăzi viața politică a unui Stat este atât de strâns împletită cu fenomenele economice, cu necesitățile sociale și cu condițiile schimbărilor – care toate sunt imperative categorice – încât o lege de organizare, fie chiar fundamentală a Statului, are nevoie de elasticitatea oricărui alt text de lege și cere să fie modificat sau completat în orice moment”^[42]. Ideile sale nu au fost agreate de șeful său de partid, motiv pentru care Argetoianu și-a dat demisia din partid după prezentarea raportului său, primit cu aplauze de către cei aflați în sala congresului. Până la urmă, conflictul, mai mult generat de ambiții egocentriste și dospite în veninoasa antipatie reciprocă a celor doi oameni politici, s-a detensionat, urmând ca Argetoianu să redacteze ulterior capitolul consacrat problemei constituționale în programul partidului și în conformitate cu ideile autorului.

Ambiția lui Constantin Argetoianu a fost ca raportul său la congres pe tema reformei constituționale să stea la baza impunerii unei noi doctrine constituționale sau cel puțin să reînnoiască teoria clasică privind conținutul normativ al constituției. Din păcate, obiectivul său a rămas la stadiul în care a fost formulat.

Pentru început, Argetoianu precizează care este, dintr-o perspectivă istorică, în opinia sa, menirea principală a unei constituții: organizarea puterilor publice și stabilirea raporturilor între aceste puteri. Dar ceea ce este mai important, cât privește scopul constituției, este, pe de-o parte, capacitatea acesteia de a înfrâna despotismul și exercitarea absolută a puterii, iar pe de altă parte, de a garanta în mod real un regim de drepturi și libertăți publice. Argetoianu atinge pentru început problema formelor solemne ale constituțiilor care le conferă rigiditate, în sensul că pot fi modificate foarte greu. În opinia sa, rigiditatea unei constituții este generată de teama ca printr-o modificare conjuncturală și interesată, drepturile și libertățile cetățenești înscrise în textul constituțional să-și piardă caracterul real. O constituție rigidă nu prezintă un astfel de risc. În momentul însă în care regimul constituțional intră în conștiința publică și devine un bun comun, respectat din convingere și instinct public, rigiditatea constituției își pierde rațiunea de a fi – spune Constantin Argetoianu –, iar legiuitorii constituanți pot renunța la ea. În cuvintele lui Argetoianu, „Cu cât popoarele au înaintat pe calea democratizării, cu cât pericolul unei reacții absolutiste a scăzut, ajungând chiar să dispară, cu atât caracterul de pact solemn și intangibil al Constituției s-a șters. […] Astăzi când niciun pericol nu mai există ca drepturile garantate prin Constituție să poată fi călcate din inițiativa unuia singur, astăzi când puterea este în mâinile poporului – precauțiile de formă ale vechilor acte constituționale devin inutile”^[43].

Teoria pe care o lansează Constantin Argetoianu, potrivit căreia în momentul în care regimul democratic se consolidează, când obiectiv nu mai există riscul încălcării generale a drepturilor individului, deși este logică în sine, este periculoasă, întrucât lasă guvernantului o portiță de revenire la despotism și chiar „un impuls” de a-și exersa forța. Chiar autorul acestei teorii recunoaște că în circumstanțele vecinătății estice a României cu un regim politic bolșevic, cu adepți în viața politică internă a țării, recurgerea la cenzură era benefică. Este datoria oricărui guvernant democratic să gliseze cu înțelepciune și cu măsură prudentă între autoritate și libertate, fără ca autoritatea să alunece spre liberalism sau să atingă un prag al autorității dincolo de care începe autoritarismul.

Argetoianu reduce noțiunea de constituție într-un regim autentic democratic la o lege fundamentală de organizare a statului, diferită atât de Constituția ca atare (care ar trebui să fie „foarte scurtă, conținând numai principii generale unanim acceptate și care ar fi izvoarele celorlalte legi”)^[44], cât și de legile ordinare. O categorie aparte ar fi legile fundamentale de organizare a statului, situate între constituție și legile ordinare. Rolul acestei categorii de acte normative ar consta, în opinia lui Argetoianu, de a înlocui Constituția în înțelesul comun ce i se conferă în conștiința publică. Am arătat deja într-o altă lucrare că teoria lui Constantin Argetoianu despre conținutul obișnuit al Constituției coincidea cu concepția susținută de Mircea Djuvara în lucrarea „Noile ținuturi, Constituțiunea și Constituanta”, publicată în 1921.

Cât privește conținutul viitoarei Constituții, în viziunea lui Argetoianu, aceasta ar trebui să conțină următoarele principii:

„a) Declarația integrității teritoriului României și inaccesibilitatea lui (nicio mențiune despre împărțiri și subîmpărțiri administrative);

b) Obligația fiecărui român de a-și apăra și servi țara (serviciul militar obligatoriu, posibilitatea în anumite circumstanțe excepționale a rechiziției serviciilor personale, fără nicio specificare);

c) Definiția formei de guvernământ: monarhie constituțională ereditară, regim parlamentar reprezentativ. Stabilirea celor 3 puteri în Stat: legislativă, executivă, judiciară;

d) Stabilirea drepturilor, privilegiilor și datoriilor Regelui;

e) Stabilirea regimului parlamentar; mono sau bicameral ales cu sufragiul universal

sau restrâns (nimic altceva: nici dispoziții electorale, nici dispoziții de funcționare a

Adunărilor);

f) Stabilirea dreptului de a declara război, de a încheia pacea, de a negocia și

încheia tratate și convenții;

g) Enumerarea libertăților individuale garantate prin Constituție (în care ar intra și principiul libertății presei, precum și cel al libertății întrunirilor, fără prejudiciul excepțiilor indicate sub litera h);

h) Stabilirea condițiilor excepționale pentru aplicarea stării de asediu și

suspendarea imunităților înscrise în Constituție sub litera g);

i) Normele schimbării de Domnie; Regența;

j) Normele pentru modificarea Constituției. Și atât”^[45].

În conținutul legilor fundamentale, denumite de Constantin Argetoianu și legi organice, ar urma să fie cuprinse domeniile reglementate în Constituția în vigoare în acel moment. Cu alte cuvinte, în concepția lui Argetoianu, textul Constituției ar trebui să se rezume într-o formulă rigidă, greu de modificat, la fixarea unor principii  generale.

Să-i recunoaștem lui Constantin Argetoianu meritul de a fi expus structura normativă a unui model constituțional construit pe fundamentarea unei gândiri constituționale europene, democratice. Sunt convins că venerabilul politician avea capacitatea și forța intelectuală de a elabora propriul anteproiect de Constituție.

*

*       *

O concluzie se desprinde cu ușurință din cele expuse. Atunci când simțul moral al cetățeanului, indiferent dacă face parte din elita politică sau cea intelectuală, academică, ori lucrează în activități de producție obișnuite, se manifestă în mod creativ pentru sine și pentru comunitatea socială din care face parte, produsul muncii sale manuale ori intelectuale contribuie la construirea și apoi la consolidarea unui regim politic aducător de beneficii pentru fiecare individ în parte și pentru comunitatea de indivizi în ansamblul ei. Este esențial ca produsul creativității manuale și mai ales al celei intelectuale să fie subsumate Binelui comun al comunității, dezvoltării și progresului ei, iar comunitatea, la rândul său, să stimuleze și să își asume și valideze creativitatea individuală și colectivă ca un Bun propriu. În felul acesta, comunitatea își va construi mai ușor identitatea proprie, care instituționalizată în norme de rang constituțional va fi recunoscută și apreciată de alte comunități ca identitate constituțională.

Privite din această perspectivă, cele două proiecte de reformă constituțională pe care le-am prezentat sunt fără îndoială două creații intelectuale elaborate sub semnul simțului moral al cetățeanului, care însă, din păcate, nu au fost asumate de către cei ce aveau datoria și autoritatea să reprezinte instituțiile României.