Despre rostul unei Reviste de Drept. Discurs cu ocazia aniversării Revistei „Dreptul”: 150 de ani de la apariția primului număr

Discurs susținut cu ocazia aniversării Revistei „Dreptul”: 150 de ani de la apariția primului număr

Aniversăm astăzi (n.r. ‒ 16 decembrie 2021) mai mult decât o publicație juridică. În devenirea ei doctrinară, revista „Dreptul” este un simbol și o mărturie pentru o viguroasă publicistică juridică – instrument de bază pentru orice profesionist al dreptului.

De aceea, vă rog să-mi îngăduiți să fac câteva comentarii despre rostul unei reviste de drept, așa cum revista noastră este prezentată în lucrarea lansată aici.

Titlul acestei scurte intervenții, prilejuit de aniversarea a 150 de ani de la prima apariție a revistei, este, cred eu, pe deplin justificat. Publicațiile juridice își au rostul lor, bine definit, în cultura unei comunități umane. Nu voi vorbi despre publicațiile juridice contemporane, ci despre cum a reușit revista Dreptul – cea istorică – să se impună în doctrina românească de la ultimul sfert de veac din secolul al XIX-lea, până la jumătatea secolului XX.

Titlul intervenției mele este inspirat de articolul publicat în revista „Dreptul” nr. 34 din 6 mai 1910, de către profesorul Dimitrie Alexandresco, în care eruditul privatist face o trecere în revistă a publicațiilor cu profil juridic existente în acea vreme în țară, unele dintre ele fiind înființate, ca și revista „Dreptul”, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Ceea ce se poate remarca, în primul rând, în acest articol, este aprecierea profesorului Alexandresco, potrivit căreia „Revistele de drept au devenit un ce necesar la viața noastră și, în ceea ce mă privește, eu le aștept cu nerăbdare, spre a vedea ce se mai petrece în lumea noastră juridică”.

Iată rostul unei reviste de drept în perioada de referință anunțată, ca și astăzi: să ofere cititorilor săi – judecători și procurori, avocați, consilieri juridici, notari, mediul universitar cu profil juridic, cercetători – analize doctrinare, studii de drept comparat, sinteze și comentarii de practică judecătorească, alte informații necesare exercitării cu competență a atribuțiilor profesionale, de către cei chemați „să spună dreptul” sau să aplice dreptul.

Al doilea lucru care trebuie remarcat în articolul menționat este faptul că, la începutul secolului al XX-lea, revistele de drept din România deveniseră „un ce necesar la viața noastră”, adică a celor care îmbrățișaseră o carieră juridică, precum și a celor care aveau misiunea de a forma, în facultăți de prestigiu, viitorii juriști ai țării.

Era perioada în care societatea românească fremăta de ideea de reforme moderne rapide, dacă se putea, în cât mai multe domenii ale vieții sociale. Regulamentele Organice impuseseră un curent de modernizare după modele apusene în organizarea puterilor statului, în administrația publică ca și în domeniul organizării judiciare. Unirea principatelor în 1859 a grăbit procesul schimbărilor instituționale reformatoare.

Studiul acestor mișcări reformatoare din societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea l-a făcut pe Titu Maiorescu că afirme: „În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi întreaga civilizație occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee și conservatorii, avem teatru, avem chiar și o constituțiune. Dar în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr”.

Afirmația marelui critic era reală și a constituit fundamentul cunoscutei teorii a formelor fără fond. Teoria respectivă, așa cum este bine cunoscut, a fost criticată și de Nicolae Iorga, care, într-o cunoscută conferință, spunea: „Constituția de la 1866 este izvorâtă dintr-o simplă operă de traducere a unei Constituții apusene; ea n-are absolut nici un fel de legătură cu trecutul nostru propriu și nu reprezintă nici o elaborare particulară nouă”.

Și în revista „Dreptul” s-a susținut „caracterul de imitație” al Constituției din 1866. „O Constituțiune liberală imitată, ca a noastră, nu poate să prindă rădăcină – scria în 1899 directorul revistei, Alexandru Degré – dacă nu o sprijinește obiceiul libertăței”. Alexandru Degrè ridică aici o problemă de principiu: lipsa în textul Constituției din 1866 a unei prevederi care să instituie autonomia la nivel local, ca remediu și alternativă la conducerea centralizată a statului.

Substanța acestei observații critice constă în faptul că textul constituțional suprapunea instituțiile centrale ale statului pe instituțiile locale formate din prefecți și primari, acestea din urmă depinzând de interesele și jocurile politice de la centru. Fac o paranteză: numirea viitorilor prefecți merge și azi în siajul culorilor politice. Să recunoaștem că situația avută în vedere de Alexandru Degrè în 1899 nu s-a schimbat foarte mult față de raportul actual între Guvern și consiliile locale și primari, a căror susținere bugetară depinde de afilierea politică la partidul de guvernământ).

În această perioadă se legifera încă după model occidental. Caracterul imitativ al legislației a fost criticat de profesorul Dissescu, proaspăt director al revistei „Dreptul”. Într-un editorial din nr. 1/1901, acesta arăta că „Legile noastre n`au ieșit din consciința națională, din felul trebuințelor nóstre, căci în loc să procedăm pe cale evolutivă, am procedat pe cale imitativă. În loc de a lucra, am luat aprópe totul d`a gata. Pentru a înțelege și aplica nouile legi la faptele și nevoile dilnice, am fost nevoiți să umblăm cu Codul într`o mână și cu un măcar un autor, cu Dalloz ori Sirey într`alta. Totul era de făcut în primii ani ai promulgărei nouilor Coduri: jurisprudența ne lipsea, iar sciința era a altora. De aici abusul ce se făcea altă dată cu citațiile din autori, potrivească-se, nu s`o potrivi”.

În articolul „Revistele de drept în țara noastră”, publicat în nr. 1/1910 al revistei Dreptul, profesorul Dimitrie Alexandresco se referă, indirect, la existența nu numai a unei științe a dreptului și a unei jurisprudențe bine consolidate prin publicistica juridică, ci și la o cultură juridică, al cărei suport îl formau, alături de hotărâri judecătorești și pledoarii ale unor avocați iluștrii, șpalturile revistelor juridice, a căror apariție era așteptată cu nerăbdare de abonații acestora.

Aflăm din articolul „Revistele de drept în țara noastră”, scris de profesorul Dimitrie Alexandresco, că prima revistă juridică românească a apărut în anul 1860 cu titlul „Tribuna Tribunalelor”, sub conducerea lui Aristide Pascal, cel care avea să fie raportorul proiectului de Constituție din 1866. „Până la 1 Decembrie 1871, spune profesorul Dimitrie Alexandresco, nu mai avem nici o revistă de drept. La această dată se produce însă un eveniment important pentru literatura noastră juridică, căci atunci apare primul număr al ziarului Dreptul care, cu mici întreruperi în anii 1877 și 1878, continuă și astăzi și va continua mulți ani, căci a avut norocul de a avea în fruntea sa pe un Alexandru Degré, iar astăzi are pe un savant ca C.G. Dissescu, și pe un Vladimir Athanasovici”.

Revista „Dreptul” publica, număr de număr, rezumate de practică judecătorească de la toate eșaloanele sistemului instanțelor judecătorești, jurisprudență străină, comentarii ale Codului civil și penal, articole teoretice în care erau abordate cele mai diverse aspecte ale ramurilor de drept, studii de drept comparat, discursuri la diferite evenimente juridice – îndeosebi la deschiderea la fiecare 1 septembrie, a anului judecătoresc –, prezentări de cursuri universitare și alte lucrări de referință pentru teoria și practica dreptului.

În nr. 1 din 3 ianuarie 1910 al revistei, Vladimir Athanasovici preciza că „materiile de ordin judiciar și economic” formează „preocupațiunea exclusivă a ziarului Dreptul”, aflat în al XXXIX-lea an al existenței sale. Înaintea sa, primul redactor al revistei, Demetru C. Popescu, arăta în nr. 1 din 3 ianuarie 1893 că „Dreptul încă de fondarea lui a mers pe o cale dreaptă, căutând să atingă toate chestiunile mai însemnate de drept și de economie politică, criticând și făcând adesea observațiuni judicioase asupra monumentelor jurisprudenței noastre. Datoria Dreptului este mai ales de a cerceta hotărârile pronunțate, de a le analiza. Regula păstrată întotdeauna în coloanele noastre a fost de a nu avea în vedere decât partea științifică a chestiunilor și această regulă o vom urma-o neclintit și în viitor. Coloanele noastre sunt deschise tuturor părerilor”. Iată sintetizată și afirmată clar politica editorială a revistei „Dreptul”, un adevărat model de deontologie publicistică și de angajare activă, profesionistă în abordarea fenomenelor juridice ce confruntau societatea românească în acea vreme.

Nu este vorba aici numai despre o politică editorială, ci de o adevărată confesiune de credință publicistică, repetată în mai multe editoriale. De pildă, în editorialul din nr. 1 al revistei, publicat la 1 decembrie 1885, Demetru C. Popescu, prim-redactor, scria că „Dreptul constituie o tribună neutră, unde fiecare este primit să discute asupra marilor principii de legislațiune și de economie politică. Scopul ce și-a propus Dreptul, pe lângă examinarea diferitelor chestiuni spinoase de doctrină, este mai ales coordonarea jurisprudenței noastre și adesea criticarea hotărârilor pronunțate în mod definitiv, când ele s-ar depărta de regulile științei și de textele legii”.

Treptat, revista „Dreptul” și-a sporit prestigiul, a depășit importanța unei publicații științifice cu profil juridic, devenind o pârghie, este adevărat, publicistică a vieții juridice românești. Studiile și articolele publicate în revistă, comentariile de practică judiciară se bucurau de „autoritatea opiniilor de necontestat”. În baza „autorității opiniilor de necontestat” publicate în revistă, aceasta și-a câștigat un adevărat drept de opinie în lumea juridică.

În editorialul nr. 1 din 1 ianuarie 1904, directorul revistei „Dreptul”, profesorul și omul politic Constantin G. Dissescu, atrăgea atenția cititorilor că „separația între Drept și Politică nu este așa de mare cum ni se spune dela catedră. E mai mult o legătură decât o despărțenie între unul și alta, căci schimbarea situațiunilor politice poate aduce și schimbarea soluțiilor judiciare, căci finețea și subtilitatea juridică pot dovedi că contrarietatea hotărârilor nu nesocotește rigorile nuanțelor autorității lucrului judecat Dar ce condei și ce cerneală subțire îți trebuie să precizezi asemenea subtilități! Procesul fraudelor ne-a dovedit și mai mult afinitatea Dreptului cu Politica”.

Nu întâmplător am evocat acest citat, ci pentru a sublinia că societatea românească actuală nu se deosebește cu nimic – din acest punct de vedere – cu aspectele criticate de Constantin Dissescu la 1 ianuarie 1904. Autorul se referea la reluarea unui proces penal după venirea la putere a altui partid politic. Și atunci, și astăzi, „schimbarea situațiunilor politice” înseamnă același lucru: ajungerea la guvernare a unui alt partid, care va avea și va promova propria politică penală, uitând că aceasta nu aparține unei majorități guvernamentale conjuncturale, ci statului român, și că partidele politice parlamentare deservesc societatea și cetățeanul și nu au dreptul să impună magistraților – procurori și judecători – linii de conduită ale represiunii sociale, ori ale reformelor judiciare.

Fac aici o altă paranteză, referindu-mă la recenta poziționare a dnei judecător Mădălina Afrăsinei față de alocuțiunea ținută de Președintele Republicii, la ultima ședință a CSM. Doamna judecător a respins orice misiune impusă puterii judecătorești din partea unei alte puteri a statului.

Mi-a reținut atenția în mod deosebit editorialul din nr. 1 din 1 ianuarie 1912, semnat de Vladimir Athanasovici, prin actualitatea concluziilor sale. Cu acest prilej, prim-redactorul revistei ne ilustrează un fenomen cu care ne confruntăm și astăzi: inflația legislativă. „S-a legiferat mult și anul acesta. – scrie V. Athanasovici – Suntem țara în care se legiferează foarte mult, se fac legi, se desfac de alții chiar înainte de a se aplica cele anterioare. Multe legi se prezintă și se votează cu iuțeala fulgerului, și din această cauză avem legi cu anomalii și contradicții, a căror interpretare și aplicare dă mult de lucru instanțelor judecătorești”. Autorul propune și o soluție pentru asigurarea unui proces legislativ rațional și eficient: „O instituție neapărată care ar trebui înființată cu ocazia revizuirei Constituțiunei este aceea a unui consiliu legislativ, care să aibă misiunea de a pune în concordanță diferitele legiuiri existente, să studieze și să amendeze orice proiect de lege mai înainte de a fi supus Parlamentului”.

Studiile, comentariile și articolele publicate în revista „Dreptul” până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial formează, alături de alte publicații juridice, monografii, cursuri universitare etc., care au apărut în această perioadă, un patrimoniu bogat de gândire juridică, ale cărei complexitate și valoare vădesc nu numai spiritul creator al „bărbaților de drept” – în principal, magistrați, avocați, profesori universitari, unii dintre ei membri ai Academiei Române, membrii ai Parlamentului –, dar și puterea lor de muncă dăruită carierei juridice pe care au onorat-o prin hotărâri pronunțate în instanțe judecătorești, în pledoarii, conferințe și cursuri ținute în fața studenților facultăților de drept, ori prin discursuri parlamentare.

Ca să închei, mai trebuie să spun că întreaga creație publicistică a revistei „Dreptul” a fost convertită într-un act de cultură juridică românească, de către generațiile succesive de teoreticieni și practicieni ai dreptului. În fața paginilor din arhiva istorică a Dreptului, cercetătorul avid de informare și documentare științifică se reculege cu smerenie în fața unui Pantheon care adăpostește o aristocrație publicistică, o nobilime a dreptului rațional și a rafinamentului argumentelor juridice.