Constituția din 27 februarie 1938 a consacrat un regim de autoritate monarhică. Rolul activ al suveranului în procesul de guvernare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prin declarațiile și cuvântările la care m-am referit, suveranul face cunoscut opiniei publice motivele care l-au determinat să schimbe regimul politic, legitimat apoi prin textul Constituției, aprobată de corpul electoral printr-un vot plebiscitar. Din aceste documente aflăm că: (i) regimul parlamentar anterior nu a reușit, datorită propagandei partidelor, să inducă un climat de pace socială, ci, dimpotrivă, „a adus o nesfârșită neliniște și turburare în viața și sufletul poporului meu” și a periclitat ființa neamului; (ii) România trebuia salvată; (iii) schimbările constituționale produse corespund nevoilor noi ale țării; (iv) erorile din trecut trebuie corectate; (v) noua Constituție izvorăște dintr-o nevoie sănătoasă a cerințelor naționale; (vi) Constituția acordă cetățeanului drepturile firești, dar statornicește în același timp că aceste drepturi sunt strâns legate de datorii față de țară, iar prima dintre îndatoriri este aceea de a munci fără preget pentru patrie^[54].

Este evident că între Constituția din 1923 și cea din februarie 1938 este o ruptură de ritm. „Constituția Carol II” a inovat un spirit public nou, atât la nivelul clasei politice, avizate asupra esenței unei revizuiri constituționale, cât și la nivelul cetățenilor, cu nevoi, preocupări și interese ce nu depășeau sfera propriilor familii. Acest nou spirit public nu respingea valorile constituționalismului forjate în cultura politică și civilizația apuseană, ci numai forma în care acestea prinseseră viață în societatea civilă românească. În februarie 1938, constituantul – Regele Carol al II-lea și câțiva sfetnici ai săi – au fost călăuziți de o idee centrală: „realizarea unei formule superioare de echilibru și colaborare între diferitele ramuri ale suveranității naționale, exprimate în diferitele puteri constituite în stat”^[55].

Înainte deci de a aprecia dacă Carol al II-lea a simulat constituționalismul, prin sistemul constituțional pe care l-a creat și patronat, din februarie 1938 până la 6 septembrie 1940, precum și prin regimul politic existent în aceeași perioadă, datoria cercetătorului este de a stabili dacă suveranul și-a asumat cu responsabilitate rolul său constituțional, dacă a acționat cu rea-credință sau, dimpotrivă, cu bună-credință, din patriotism și conștient de răspunderile ce-i reveneau în calitate de șef al statului. Pun astfel problema, întrucât sunt cercetători care se întreabă dacă „a urmărit într-adevăr Regele Carol al II-lea, din sete de putere, proclamarea unui regim autoritar încă din primele zile ale revenirii sale în iunie 1930, așa cum s-a afirmat până acum în istoriografie”^[56]. Am aflat răspunsul la această întrebare într-un eseu publicat în Spania, în 1963, de gazetarul Pamfil Șeicaru, martor avizat al evenimentelor relatate și activ opozant al suveranului: „A voit regele, scrie acesta, să ajungă la instaurarea dictaturii, dorind realizarea formulei lui Charles Maurras, Dictator și Rege? Adică, mai exact, își avea planul stabilit, din chiar primele zile când a fost proclamat rege, la realizarea căruia a lucrat metodic, folosind cu abilitate, care ar fi stârnit admirația lui Machiavelli, toate greșelile partidelor, toate arivismele, ambițiile oamenilor politici? Am motive temeinice să contest existența unui astfel de plan inițial.”^[57]

Eu aș mai adăuga o întrebare: A împiedicat Carol al II-lea partidele politice, sistemul parlamentar în ansamblul său, să asigure stabilitatea politică și siguranța ordinii constituționale a statului, de la 8 iunie 1930 la 10 februarie 1938?

Deși aflat în străinătate, prințul Carol era la curent cu tot ceea ce se întâmpla în țară, mai ales în ceea ce privește situația economică și socială, disensiunile dintre partide, curente ideologice etc. Înainte de a se hotărî să revină în țară, Carol a întreprins o analiză complexă asupra vieții economice și politice interne, a situației internaționale și a capacității statului de a soluționa gravele probleme cu care era confruntată societatea românească și, totodată, a prefigurat direcțiile de acțiune în perspectiva revenirii. În urma analizei efectuate, Carol a ajuns la următoarele concluzii: (i) statul este lipsit de autoritate; (ii) în societate se manifestă „un marasm vizibil, datorat crizei, lipsei de orientare și, poate, datorită absenței unor personalități de seamă, de mare anvergură – pentru că numirea guvernului este incompetentă”; (iii) revenit în țară, „Carol nu va deveni instrumentul nimănui”^[58].

Alți autori, dimpotrivă, ajung la concluzia că însăși conjunctura internă și externă era favorabilă pentru aplicarea unei lovituri decisive împotriva instituțiilor și legislației democratice, înainte ca forțele politice potrivnice să găsească o formulă de acțiune împotriva monarhului^[59]. Dacă ne întrebăm care sunt acele forțe politice potrivnice lui Carol al II-lea, în ianuarie–februarie 1938, ajungem la membrii mișcării legionare, întrucât partidele politice democratice fuseseră neglijate chiar de propriii susținători electorali și nu aveau ca obiectiv să-l înlăture pe suveran, iar, pe de altă parte, atât Dinu Brătianu, cât și Iuliu Maniu nu s-au împotrivit fățiș elaborării noii Constituții^[60].

Cred că nu se pune problema dacă Constituția din 1938 a simulat sau nu constituționalismul. A simula presupune o intenție clară, o strategie de simulare, acțiuni înșelătoare ale opiniei publice etc.; or, Carol al II-lea nu a fost preocupat să simuleze ceva. Presa internă și străină, partidele politice, reprezentanții diplomatici acreditați la București, aveau capacitatea de radiografiere a fiecărui act sau acțiune a regelui. Nu am sesizat în documentele consultate niciun indiciu că suveranul avea intenția de a simula constituționalismul. Suveranul, o spune Iorga, „a încercat toate soluțiile posibile înainte de a ajunge la Constituția din 1938”^[61].

A fost Constituția din 1938 rezultatul unui moment constituant, în înțelesul său clasic? Mă îndoiesc. Prin conținutul ei, „Constituția Carol al II-lea” nu a corespuns unui moment care să genereze un impuls constituțional novator, de proiect de țară, ci a fost soluția politică de moment, care se impunea cu stringență pentru a-i permite suveranului, lipsit de un sprijin politic consistent din partea partidelor tradiționale, să neutralizeze pe plan intern influența mișcării legionare și să ofere în exterior imaginea unei stabilități politice și a unei conduceri ferme, autoritare, care să permită o diplomație de echilibru între forța slăbită a alianței tradiționale occidentale și anvergura militară și politică a Germaniei și Italiei, state care sprijineau pe față revizionismul maghiar și în mod secret revendicările teritoriale ale Uniunii Sovietice^[62]. Este greu să afirmi că suveranul privea Constituția din 1938 ca un act de durată pentru reglementarea ordinii constituționale a statului român. Mizând pe inteligența sa politică – recunoscută deplin și de adversarii săi politici și personali –, avem motive să credem că Așezământul plebiscitar din februarie 1938 avea un scop tranzitoriu nemărturisit.

Mai semnalez un aspect care nu ar trebui ignorat din orice analiză asupra regimului politic în perioada analizată. Carol al II-lea este unicul inițiator al regimului de autoritate monarhică, al unui regim de monarhie activă? Am arătat în introducerea acestei cercetări că încă din 1930 Constantin Argetoianu i-a prezentat suveranului un consistent raport, în care propunea și instituirea unui regim politic de mână forte, precum și reducerea sau neutralizarea influenței partidelor politice preocupate de rivalitatea dintre ele, și nu de răspunderile pe care le aveau față de corpul electoral. Alături de Argetoianu, au fost și alți „autori” ai întăririi puterilor constituționale ale suveranului, cum au fost, de pildă, Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Istrate Micescu și mulți alții^[63]. La aceștia se referă suveranul, când, în Declarația privitoare la noua Constituție din 27 februarie 1938, spune că noua Lege fundamentală „a fost frământată” și în conștiința „sfetnicilor mei”^[64]. De remarcat este și faptul că societatea românească, în ansamblul ei, nu a respins regimul politic instituit la 10 februarie 1938.

Și încă un aspect: ce a împiedicat partidele democratice, opozante declarativ față de suveran, să reechilibreze raporturile de putere din viața politică? Puternica instabilitate parlamentară generată de cele 10 alegeri parlamentare desfășurate între 1919–1937 și cele 26 de guverne care s-au succedat pe parcursul a două decenii^[65] arată cât se poate de limpede incapacitatea sistemului parlamentar democratic din acea vreme de a atinge standardele democrației constituționale de tip occidental.

Constituția din 27 februarie 1938 corespunde caracteristicilor unei Constituții Statut. Din unele puncte de vedere, Constituția din 1938 se aseamănă cu Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858, adoptat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864. Profesorul Paul Negulescu sublinia în 1939 că „Constituția din 1938 apare, ca și Statutul din 1864, ca un act perfect din punctul de vedere al formei și al legalității”^[66]. Ratificarea plebiscitară a Statutului conferă Așezământului constituțional din 1938 un caracter democratic, diferențiindu-l net de o constituție concedată de un monarh absolut. Opțiunea lui Carol al II-lea pentru plebiscit a fost susținută de Guvern și nu a întâmpinat împotrivirea fățișă a partidelor și a corpului electoral, care a și aprobat-o printr-un vot masiv. Prin aceasta, votul plebiscitar a conferit legitimitate populară normelor constituționale, a convertit voința monarhului și a Guvernului, care și-a însușit textul constituțional, într-o voință comună. Este adevărat că unii oameni politici de anvergură, cum a fost și Iuliu Maniu, alături de alți fruntași de seamă ai partidului său, nu au votat Constituția. Pentru că în mai multe lucrări de specialitate citim poziții defavorabile adoptării plebiscitare a Constituției, adăugăm că, în epoca respectivă, această procedură era uzuală. În Franța, de pildă, se preconiza reforma regimului constituțional stabilit în 1875 prin referendum^[67].

^[54] Ideea „chemării la muncă a tuturor energiilor creatoare ce zac în poporul nostru alcătuitor de stat” am întâlnit-o și în lucrarea profesorului Romul Boilă din 1931, în care reia, într-o concepție actualizată, anteproiectul de Constituție din 1921 pentru reorganizarea pe baze descentralizate a statului român întregit. A se vedea R. Boilă, Studiu asupra reorganizării statului român întregit. Cuprinde un anteproiect de Constituție cu o scurtă expunere de motive, Cluj, 1931, p. 3.

^[55] Citatul îi aparține senatorului Istrate Micescu, autorul principal al Constituției din 1938 (A se vedea Cuvântarea Domnului profesor Istrate Micescu, Ministrul Justiției, rostită cu ocazia dezbaterilor parlamentare, referitoare la importanța decretelor-legi după noua Constituție, în „Revista cursurilor și conferințelor universitare”, anul V, nr. 1–2, 1940, p. 74).

^[56] H.-Ch. Maner, op. cit., p. 17.

^[57] P. Șeicaru, Istoria partidelor Național, Țărănesc și Național Țărănesc, Editura Victor Frunză, București, 2000, p. 386.

^[58] V. Arimia, Carol al II-lea: „Eu voi fi într-o zi… subiectul tuturor intrigilor…”, în „Magazin istoric” nr. 5/1968, p. 70–72.

^[59] A se vedea M. Gheorghe, op. cit., p. 93.

^[60] Profesorul Ioan Scurtu apreciază că tactica lui Iuliu Maniu a fost aceea de a hărțui regimul, de a-l critica în orice împrejurare și de a-l compromite. El nu urmărea mobilizarea opoziției împotriva politicii lui Carol al II-lea, ci de a-l lăsa să se macine ca urmare a propriilor greșeli și a incompetenței în gestionarea bunurilor statului. Același autor arată că Constantin I. C. Brătianu a adoptat inițial o atitudine pozitivă față de regimul de autoritate monarhică. El a admis ca foștii președinți ai Consiliului de Miniștri, provenind din Partidul Național Liberal, să facă parte, cu titlu personal, din Guvernul de la 10 februarie 1938 [A se vedea I. Scurtu (coord.), Istoria Românilor, Regimul de autoritate monarhică…, cit. supra, p. 412].

^[61] N. Iorga, Definiția noii stări de lucruri în România. Discursul d-lui N. Iorga rostit în ședința Senatului, miercuri 28 iunie 1939, cu prilejul răspunsului la Mesajul Tonului, București, 1939, p. 23.

^[62] Comunicatul Palatului Regal din 14 februarie 1938, în care se face cunoscut opiniei publice „suprimarea activității partidelor politice, amânarea alegerilor parlamentare anunțate pentru începutul lunii martie 1938 și modificarea Constituției”, nu exprima o vocație sau intenție dictatorială a suveranului, ci ținta sa politică: neutralizarea tuturor organizațiilor legionare și formarea unei structuri instituționale de rang constituțional care să legitimeze viitoarele acțiuni ale Guvernului pe plan intern și extern.

^[63] În lucrări ale unor personalități ale Partidului Național Țărănesc sunt amintiți, ca susținători ardenți ai monarhiei autoritare, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voevod, Constantin Argetoianu și Gheorghe Tătărescu (A se vedea I. Hudiță, Jurnal politic, 1 ianuarie – 15 septembrie 1938, Editura Fundației PRO, București, 2002, p. 80 și 95).

^[64] Este interesantă observația unui autor străin, potrivit căruia „ponderea celor care se pronunțau împotriva ordinii parlamentar-democratice era apăsător de mare. Numeroase mici grupări politice, ca Liga Agrară, PNA, Uniunea Agrară, Liga Vlad Țepeș, LNC, diferite organizații civice și profesionale au făcut o critică distrugătoare sistemului parlamentar și au pledat pentru o schimbare a ordinii politice”. A se vedea H.-Ch. Maner, op. cit., p. 393.

^[65] A se vedea I. Mamina, Monarhia constituțională în România. Enciclopedie politică. 1866– 1936, Editura Enciclopedică, București, 2000, p. 257–297 și 323–348.

^[66] A se vedea, în acest sens, P. Negulescu, Principiile fundamentale ale Constituției din 27 februarie 1938…, cit. supra, p. 10; P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, tomul I, Casa Școalelor, București, 1942, p. 115; I. Stanomir, Geneza unui regim autoritar…, cit. supra, p. 368.

^[67] A se vedea pentru detalii C. Rudescu, Noua Constituție. Studiu comparativ, în „Parlamentul românesc” nr. 262–263 din 28 februarie 1938, p. 13.