Slăbiciunea regimului parlamentar interbelic a netezit calea instituirii de către Regele Carol al II-lea a regimului de autoritate monarhică (1930–1938)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Vina pentru această stare de lucru revenea, în primul rând, partidelor politice interesate mai mult de satisfacerea intereselor lor înguste și de moment și, în primul rând, de cucerirea cu orice preț a puterii, fie prin competiție electorală democrată,  dar, mai ales, prin atitudinea servilă față de Coroană^[27]. Ștefan Zeletin a observat  cu realism o altă constantă istorică, dar și de perspectivă, a fenomenului partidist  în România, și anume că „activitatea politică a partidelor noastre nu a avut ca țel  unic organizarea claselor sociale respective, spre a-și crea prin aceasta temelia socială a puterii lor publice. Năzuința lor principală se îndrumă în altă direcție, anume aceea de a convinge capul statului despre destoinicia lor de a conduce treburile publice”^[28]. Acesta este elementul determinant al disfuncționalității partidelor politice românești din perioada interbelică și „topirii” lor într-un amplu aparat birocratic, pe care partidul care obține puterea îl instalează în funcții publice pentru a-i înfăptui programul politic^[29].

Crearea „României Mari” la sfârșitul Primului Război Mondial a avut repercusiuni majore asupra partidelor și asupra vieții de partid în interiorul acestora și în raporturile dintre ele, cu efecte negative asupra regimului parlamentar, democratic din punct de vedere al enunțurilor, dar cu tendințe autoritare cât privește practicile parlamentare^[30]. Un guvern de mână forte, cum a fost acela al lui Alexandru Averescu, numit de rege în decembrie 1919 președinte al Consiliului de Miniștri, nu a mirat pe nimeni din clasa politică.

Constituția din 1866 și cea din 1923 îi rezervaseră monarhului un rol de echilibru între partidele politice^[31], care aveau un rol esențial în guvernarea țării și își disputau puterea potrivit principiilor electorale democratice. Acest rol nu a mai putut să se exercite în condițiile luptei acerbe a partidelor politice pentru putere, în perioada funcționării Regenței și mai ales după revenirea în țară a prințului Carol. În doctrina dreptului administrativ din perioada interbelică s-a susținut că regele „este așezat de Constituțiune deasupra partidelor politice, deasupra luptelor și frământărilor lor. Pe rege luptele politice nu-l ating, el le domină și le canalizează astfel încât rezultatele lor să nu fie niciodată dăunătoare sau sterile pentru țară, ci totdeauna binefăcătoare”^[32].

În practică s-a creat treptat o discrepanță evidentă între rolul monarhului de echilibrare a raporturilor de putere între majoritate și opoziție și inventarul metodelor prin care partidele politice se străduiau să-și etaleze „virtuțiile democratice” în fața monarhului, pentru a obține din partea acestuia învestitura de președinte al Consiliului de Miniștri. Dacă procedura de echilibrare a puterilor partidelor era strict limitată de prevederile Constituției, arsenalul metodelor de etalare a „virtuțiilor” partidelor își avea rădăcinile psihologice și ideologice în depozitul fanariot al domnitorilor numiți discreționar de Înalta Poartă. Să recunoaștem că, în timp, suveranii României, ca și președinții de republică în vremurile mai recente, au recurs la instrumente de conducere aflate în depozitul respectiv, devenit între timp Patrimoniu național de guvernare.

Keith Hitchins, arată că Partidul Liberal, cea mai puternică organizație politică a anilor ‘20, „a preferat să conducă alegerile după moda veche și să guverneze într-o manieră autoritară, prin intermediul unei mici oligarhii financiare și industriale”^[33]. Partidul Național, rezultat din fuziunea în 1922 a Partidului Național Român, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Conservator-Democrat, era adeptul deschis al regimului parlamentar și al principiilor înscrise în Constituție, dar în practica propriu-zisă a guvernării, mai ales după fuziunea cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, când se afla efectiv la putere, se comporta față de celelalte formațiuni de partid la fel de autoritar ca și Partidul Național Liberal.

În afara celor două mari partide politice democrate, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănist, pe eșichierul politic se mai aflau o mulțime de partide și formațiuni politice mici (partide de personalități), reprezentând toate curentele ideologice, de la stânga la extrema dreaptă.

De subliniat este și faptul că, la nivelul continentului european, regimul parlamentar a intrat, după Primul Război Mondial, într-o acută criză de legitimitate, în condițiile în care în Europa rămăseseră fidele democrației parlamentare doar Franța, Anglia și Elveția, cărora li se asocia Cehoslovacia și, o perioadă, România, în timp ce în Italia și Germania cuceriseră puterea și guvernau ca atare două partide politice de extremă dreaptă. În Uniunea Sovietică, regimul totalitar își consolida pozițiile, iar alte state mai mici, Ungaria, Polonia, Iugoslavia și Bulgaria, ca să ne referim numai la acestea, se pronunțau tot mai mult pentru un regim politic de extremă dreapta, de tip autoritar. Din 1929, România era înconjurată de state cu regimuri autoritare de nuanțe politice diferite, singura țară vecină cu regim democratic fiind Cehoslovacia^[34]. Criza regimului parlamentar european după Primul Război Mondial are multiple cauze, vizibile la nivelul fiecărui regim parlamentar național.

În ceea ce privește România, în afara cauzelor de ordin general ale acestei crize, putem observa și cauze interne, între care includem și constituționalismul de import, mimat printr-un parlamentarism greșit conceput și realizat conflictual printr-un sistem electoral care permitea partidului ce obținea 40% din sufragii să devină partid majoritar și să formeze guvernul. Constituționalismul românesc și-a dovedit, încă de la formarea sa, limite de substanță, iar în anii ‘30 și-a epuizat în totalitate resursele. Așa se explică, poate, și instabilitatea guvernamentală din perioada 1918–1940, când s-au succedat 38 de guverne.

Incapacitatea regimurilor formate după încheierea păcii în 1918 de a face față multiplelor probleme economice și sociale, dar și celor politice, a fost cauzată, în bună măsură, de parlamentele alcătuite din grupuri fragmentare, incapabile să asigure o majoritate decizională. În plus, noile partide înființate după recunoașterea constituțională a votului universal, ca și Partidul Național din Ardeal, care și-a extins activitatea politică în vechiul Regat, erau lipsite de o experiență democratică consolidată, ceea ce le forța să-și supraestimeze capacitatea de a face față cu succes noilor provocări electorale^[35].

Partidele politice românești aveau o trăsătură comună: adversitatea fățișă, violența verbală acută, intoleranța și rivalitatea permanentă a unuia față de celelalte. Chiar dacă încheiau între ele pacte de neagresiune sau alte alianțe electorale conjuncturale, toate partidele se dușmăneau, se atacau cu virulență prin presa proprie, mișcări de stradă, altercații verbale de la tribuna Adunărilor legiuitoare etc., promovau o intensă propagandă populistă și demagogică, dovedind și, prin acest comportament politic, persistența trăsăturilor psihosociale ale poporului român, evidente, de altfel și în prezent^[36]. Rămâne extrem de sugestivă imaginea vieții și scenei politice după 1919, zugrăvită de Constantin Argetoianu. Actorii principali sunt, pe de o parte, vechiul partid liberal și cel conservator, iar, pe de altă parte, Partidul Național din Ardeal și Partidul Țărănist. „Noi, scrie Argetoianu, cei care mai rămăseserăm din lumea veche, trebuia să facem școală nouă cu care nu eram obișnuiți. Cât a ținut România Mică, politica s-a făcut aproape exclusiv în culise; era o luptă de finețe, de intrigă și de trecere moștenită din vremea fanarioților, luptă ce nu se manifesta decât prin simulacre de violențe, necesitate de nevoile piesei care se juca între ziduri. Nu zic că era mai bine, dar era așa. În România Mare, prin chemarea maselor la viața publică, prin sensibila sporire a personalului politic datorită ținuturilor alipite în horă, politica de dibăcie și de culise, fără să dispară, a căzut pe un plan secundar, cel puțin în ce privea partidele noi, căci liberalii au rămas credincioși vechilor metode și după înfăptuirea României întregite și introducerea votului universal.”^[37]

O critică argumentată a partidelor politice democratice din acea perioadă o face gazetarul Stelian Popescu într-un scurt comentariu intitulat „Premize sănătoase, concluzii greșite”, în care arată că „Noi, de ani de zile, ne străduim să arătăm, în această tribună, că unele partide politice, la noi în țară, după război, au cultivat aproape numai egoismul și interesele meschine ale câtorva din membrii lor, iar interesele generale au fost de multe ori masca sub care s-a strecurat toată goliciunea vieții noastre de stat. Unitară sub toate raporturile, când România Mică s-a întregit în hotarele ei firești, s-au pus atâtea probleme născute din diversitatea regimurilor în care au trăit părțile componente ale României Mari, iar oamenii politici ieșiți din frământarea războiului n-au voit să stea măcar o dată la masa verde, împreună, și să traseze liniile mari în cadrul cărora trebuia să pulseze, pentru o lungă durată, viața românească.”^[38]

În aceste condiții, agravate și de presiunile directe exercitate de Germania și Italia asupra Guvernului român, pentru a da satisfacție pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, ca și de amenințarea hotarelor de la Răsărit exercitată de Rusia, o întrebare nu poate fi ocolită: partidele politice și sistemul parlamentar democratic aveau, la cumpăna anilor ‘40, capacitatea de a soluționa, prin mijloace constituționale parlamentare, criza politică internă, gravele și repetatele conflicte sociale, întreținute de presa de partid, și de a întreprinde acțiuni pentru apărarea integrității teritoriale a României? De răspunsul la această întrebare depinde înțelegerea corectă și obiectivă a caracterului regimului politic existent în preajma aprobării plebiscitare a Constituției din 1938 și a celui din perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944.

Aș dori să închei această secțiune a cercetării mele cu o concluzie amară: regimul parlamentar democratic, indiscutabil dorit de către toate generațiile politice ale țării, nu a avut timp să se formeze și maturizeze ca o tradiție democratică, care să fie apoi preluată și consolidată ca o constantă de spiritualitate națională, cu care astăzi să ne mândrim și să o impunem ca element de identitate constituțională.

III. Spre un regim politic de concentrare a puterii în mâinile Coroanei

În anii ‘30 ai secolului XX instituțiile democratice croite în tiparul Constituției liberale din 1923 au intrat într-un proces puternic de uzură, datorită, în primul rând, incapacității partidelor istorice și, în general, a sistemului de partide de a găsi soluții gravelor probleme economice și sociale cu care se confrunta fiecare partid politic chemat la guvernare și țara, în ansamblul ei. Sistemul constituțional croit în 1923 pe fondul intoleranței politice a guvernului liberal și a refuzului majorității parlamentare liberale de a intra într-un dialog democratic cu opoziția pe tema noii construcții constituționale, de a negocia cu aceasta o soluție constituțională care să dea satisfacție tuturor curentelor politice relevante și grupurilor parlamentare, și-a dezvăluit în scurt timp vulnerabilitățile. Nu este aici locul unei analize de ansamblu a tuturor cauzelor degradării, relativ rapide, a sistemului politic întemeiat pe dispozițiile Constituției din 1923, dar sunt suficiente temeiuri pentru a spune că Legea fundamentală din 1923 nu a fost totuși o „constituție convenție”, întrucât nu a rezultat din negocieri politice și compromisuri în Parlamentul constituant, ci un text constituțional impus prin forța mașinii de vot a partidului liberal majoritar, cu respingerea oricărei idei provenind de la opoziție și, în consecință, repudiat de aceasta^[39].

Eficiența unei instituții constituționale de guvernare nu ține neapărat de conținutul normelor care îi organizează activitatea și funcționarea în cadrul constituțional dat, ci de modul în care autoritatea publică respectivă lucrează ca atare; or, acest lucru depinde de voința politică a partidului ai cărui reprezentanți sunt abilitați să pună în funcțiune o anumită autoritate publică de rang constituțional. Într-un articol, intitulat „Inutilitatea partidelor” și publicat în gazeta Apărarea națională la 13 iulie 1930, se menționa următoarele: „… Problema parlamentarismului a luat o nouă și definitivă întorsătură. Majestatea Sa Carol al II-lea n-a venit în țară de dragul niciunui partid politic și nici de dorul de a se face unealta vreunuia din ele. Inițiativa Majestății Sale ar merge chiar la desființarea partidelor dacă interesele țării vor cere aceasta.”^[40]

Degradarea vieții de partid și lipsa de încredere a electoratului în partidele politice erau realități pe care presa nelegată de partide le recunoștea ca atare. Oricum, întoarcerea prințului Carol în țară la 6 iunie 1930 a fost primită cu entuziasm și speranță, atât de armată, cât și de elita politică, ce s-a grăbit, cu excepția Partidului Național Liberal, pentru a-și arăta devotamentul față de acesta. Spre sfârșitul anului 1930 însă, P.N.L., a cărui conducere a fost preluată de I. Gh. Duca, s-a angajat să stea „în slujba Coroanei cu devotamentul lui întreg și cu lealitatea cea mai desăvârșită. Călăuzit de aceste sentimente, el înțelege să ajute din toate puterile pe M.S. Carol al II-lea în greaua și înalta sa misiune”^[41].

Întoarcerea în țară a principelui Carol nu a fost o surpriză pentru Iuliu Maniu, care în acel moment era prim-ministru. Acesta chiar a declarat că îl va primi cu toată bunăvoința și că nu îi va face nicio greutate^[42]. La întâlnirea cu prințul Carol în noaptea de 6 spre 7 iunie 1930, Iuliu Maniu a fost concesiv și a acceptat revenirea acestuia ca un fapt împlinit, deși ar fi putut lua orice măsură legală împotriva sa^[43]. Acceptând invitația lui Carol de a se întâlni și discuta împreună la Cotroceni, prim-ministrul țării a legalizat, de fapt, însăși intrarea pe ascuns în țară a acestuia, cu un pașaport fals^[44]. Acest lucru infirmă orice acuzație adusă mai târziu lui Carol de a fi înfăptuit, la 6 iunie 1930, o lovitură de stat^[45]. Iuliu Maniu nu s-a opus restaurației, dându-și seama că Regența avea un rol fictiv, și a văzut în revenirea lui Carol un aliat împotriva P.N.L.^[46] În ziua următoare, un grup numeros de parlamentari național-țărăniști au pornit de la Adunarea Deputaților spre Consiliul de Miniștri pentru a-și exprima dorința ca fostul principe să fie proclamat de către Parlament rege și a insistat ca Guvernul și Partidul Național să nu pună piedici în calea acestui obiectiv^[47].

Parlamentul a luat în dezbatere propunerea de anulare a Legii din ianuarie 1926, referitoare la renunțarea principelui Carol la succesiunea tronului și la toate drepturile și prerogativele ce-i reveneau ca moștenitor al Coroanei, propunere pe care Iuliu Maniu declară că „o primește cu însuflețire”. Șeful Partidului Național din Transilvania a contribuit prin vot parlamentar la înlocuirea ordinii constituționale a statului român stabilită în 1926! Este acest act de voință politică un act-reper pentru constituționalismul clasic sau o formă de simulare a constituționalismului la care a recurs fără șovăire Iuliu Maniu și Partidul Național? În opinia mea, Iuliu Maniu, care a preferat ulterior să demisioneze, pentru moment, din funcția de prim-ministru, a intrat într-o „opoziție tactică”, dar numai pentru scurt timp. La 13 iunie 1930 a depus din nou jurământul ca președinte al Consiliului de Miniștri. Partidul Liberal, autorul actului constituțional din ianuarie 1926, anulat în iunie 1930, a evitat să intre în conflict cu noul suveran, întrucât o atitudine de opoziție deschisă îl plasa ca oponent al noii ordini constituționale fără nicio șansă de reușită.

Ca nou suveran, Carol al II-lea „dorea să formeze un guvern de concentrare a tuturor partidelor pentru ca toate forțele națiunii să lupte unite, spre a învinge mai ușor greutățile momentului: criza financiară”^[48]. Suveranul intenționează să-i ofere lui Iuliu Maniu mandatul de a forma guvernul, din care să facă parte și câteva personalități din afara Partidului Național, dar Maniu refuză, motivul nemărturisit al refuzului constituindu-l faptul că „nu ar fi constituțional ca Regele să recomande, ca miniștri, persoane care nu fac parte din partidul său”^[49].