Slăbiciunea regimului parlamentar interbelic a netezit calea instituirii de către Regele Carol al II-lea a regimului de autoritate monarhică (1930–1938)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Proclamarea de către Parlament, convocat ca Reprezentanță Națională, a principelui Carol ca noul rege al României a arătat slăbiciunea partidelor politice^[50], deși Carol al II-lea a jurat solemn, cu această ocazie, că va păzi Constituția și legile poporului român și că va menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului și s-a arătat dispus să colaboreze cu partidele istorice în cadrul sistemului constituțional existent. Cu aceeași ocazie, noul suveran a ținut un discurs, în care își arăta intenția de a cârmui țara sprijinindu-se pe instituțiile politice constituite potrivit Constituției din 1923^[51]. În Proclamația adresată tuturor românilor, noul monarh sublinia că „Astăzi în mijlocul vostru am venit cu inima plină de dragoste pentru toți românii și cu singurul gând de a strânge în jurul tronului pe toți fiii patriei, dornici de muncă și adevăr”. Astfel de declarații vor fi făcute de suveran cu mai multe ocazii, în țară, la diferite întruniri publice, sau prin interviuri acordate presei străine.

Provocarea principală a principelui Carol la momentul revenirii sale în țară a fost cum va reuși să se impună în fața partidelor influente și a conducătorilor acestora, fără să încalce Constituția, știind că, potrivit cutumelor, partidul aflat la putere avea mână liberă în materie de guvernare. Este aceasta o pistă de cercetare pentru orice analiză politico-juridică și istorică a regimului politic din perioada la care ne referim. A urmărit într-adevăr Regele Carol al II-lea, din sete de putere, proclamarea unui regim autoritar încă din primele zile ale revenirii sale în iunie 1930, așa cum s-a afirmat până acum în istoriografie?^[52] Este aceasta o întrebare pe deplin justificată. Răspunsul meu la întrebare este negativ. În repetate rânduri, Carol al II-lea a respins orice intenție ce i se atribuia de a instaura un regim dictatorial^[53]. Pe de altă parte, la începutul anilor ‘30, unele partide aflate la guvernare experimentau deja metode de guvernare „de mână forte”, ceea ce arată, pe de o parte, o nouă viziune a elitei politice asupra actului de decizie, iar pe de altă parte, lipsa de reacție a corpului electoral care preferă să se supună.

Spre sfârșitul domniei sale, Carol al II-lea a criticat propaganda făcută de partide, care a creat confuzie în rândul electoratului, și se angaja că noul guvern de abia format (Guvernul condus de patriarhul Miron Cristea) „va depoliticianiza viața administrativă și gospodărească a statului, va alcătui schimbările constituționale care să corespundă nevoilor noi ale țării și năzuințelor de astăzi ale unei Românii ce trebuie să se întărească”^[54].

După proclamarea sa ca rege, Carol al II-lea face repetate declarații în presa internă și în cea internațională că va respecta întocmai cadrul constituțional existent și că va guverna alături de un guvern constituit cu respectarea normelor regimului parlamentar. Într-un interviu acordat presei străine, reluat de ziarul „Adevărul”, Carol al II-lea declara: „Eu mi-am dat cuvântul poporului meu. Problemele dictaturii și dictatorilor variază după țări și popoare. Asemenea probleme nu există în România. Orice zvonuri, care tind a asocia numele meu la asemenea intenții, nu au aprobarea mea și nici nu corespund dorințelor mele.”^[55]

Desigur, nu putem acorda automat credit unor astfel de declarații. Ca orice om politic, suveranul avea propriile planuri și obiective. Esențial este ca acestea să se încadreze în cadrul prescris de Constituție. Zvonuri, informații despre o predispoziție a suveranului pentru o guvernare autoritară puteau să apară public, dar nu poți califica un regim politic doar pe baza unor zvonuri sau informații apărute în presă și nici să afirmi, cu convingere, că suveranul a simulat constituționalismul ori l-a forțat, pentru a atinge un anumit obiectiv politic anunțat la începutul domniei sale^[56]. Mai trebuie ținut seama de un aspect. În perioada la care ne referim, acuzațiile de guvernare autoritară, de autoritarism, de regim dictatorial, de lovitură de stat, uzurparea drepturilor fundamentale erau formulele predilecte ale propagandei partidelor aflate în opoziție^[57].

În discursul rostit cu ocazia formării la 10 octombrie 1930 a Guvernului Mironescu, suveranul a subliniat: „Sunt mulțumit să constat că această criză^[58] a fost de scurtă durată și că Guvernul a fost constituit curând. Sunt de asemenea bucuros să constat că acesta este cel dintâi guvern ieșit din rândurile Parlamentului, întrucât până acum, odată cu demisiunea Guvernului, se producea și dizolvarea Parlamentului.”^[59]

Aceste declarații au liniștit cumva opinia publică și au avut ca efect imediat creșterea prestigiului și a rolului monarhului ca factor constituțional de bază pentru echilibrul vieții politice interne. Cu toate acestea, din diferite acțiuni ale suveranului ca și din unele discursuri ale sale se desprinde nemulțumirea sa față de disensiunile majore dintre partidele politice și față de slăbiciunea acestora, ceea ce îl determină să întărească, forțând la limită prevederile constituționale, raporturile sale cu Guvernul, pe care nu ezită să-l numească „Guvernul meu”^[60]. Sigur, această formulă fusese mult folosită și de Carol I și de Ferdinand, dar pentru Regele Carol al II-lea denumirea căpătase o nouă semnificație, pe care o lega de cerința de unire a tuturor forțelor națiunii într-un efort comun de dezvoltare a țării.

Pentru Carol al II-lea, corpurile legiuitoare jucau un rol de prim-auxiliare ale Guvernului și ale regelui, „… întru înfăptuirea unei legislații menite să îmbunătățească continuu starea de lucruri din țară…”^[61]. Se observă din citat că rolul Parlamentului de prim-auxiliar al Guvernului și al Regelui este circumscris, în economia întregii cuvântări, la funcția deliberativă a corpurilor legiuitoare, asupra căreia acestea păstrau o putere deplină. Camerele legislative se deschideau prin Mesajul regal, în care Suveranul anunța parlamentarilor doar temele viitoarelor proiecte de lege aflate în pregătirea Guvernului, asupra cărora Adunarea Deputaților și Senatul aveau să delibereze potrivit propriilor regulamente și norme parlamentare^[62]. Aceeași concluzie se desprinde și din cuvântarea suveranului rostită la solemnitatea înmânării răspunsului la Mesajul său adresat cu aceeași ocazie Adunării Deputaților, în care Carol II-lea face apel la „o cât mai largă și dezinteresată conlucrare pentru binele patriei. Singură, o unire neprecupețită a tuturor forțelor conștiente ale acestei țări ne va permite să trecem cu bine timpurile grele ce le avem de îndurat”^[63].

Citite cu obiectivitate și fără apăsarea vechilor clișee de apreciere a personalității suveranului, aceste declarații publice, unele chiar contemporane acestuia, nu arată nicio predispoziție a sa pentru o guvernare autoritară, activă, a Coroanei, dincolo de prevederile Constituției din 1923. De fapt, în epocă, ori de câte ori un partid sau altul nu reușea să se impună în fața suveranului, îl învinovățea public pe acesta de tendințe dictatoriale. Reproșurile de dictatură făceau parte din instrumentarul verbal al politicienilor români față de rege^[64]. Armand Călinescu redă în memoriile sale o discuție pe care a avut-o cu Ion Mihalache la 27 februarie 1934: «Am avut o întrevedere cu Mihalache. Îmi povestește audiența la rege. A spus regelui: „Se vorbește că M[maiestatea] Voastră s-ar gândi la dictatură”. Regele l-a oprit brusc și i-a spus categoric că nu se gândește la așa ceva; că înțelege guvernarea prin partide, dar la fiecare partid judecă acțiunea după randamentul ei»^[65]. Regele Carol al II-lea a dezmințit, într-o audiență acordată lui Constantin Argetoianu, zvonurile că ar plănui instalarea unui regim de dictatură^[66]. De fapt, în discuția cu suveranul, relatată chiar de Argetoianu în memoriile sale, el a fost cel care a pledat cu căldură în favoarea unui guvern de autoritate, spunându-i regelui că „a sosit ultimul moment pentru a-l realiza”. Argetoianu, sesizând lipsa de reacție a suveranului la propunerea pe care o avansase și schimbarea de către rege a subiectului, adaugă: „Cred că nu se gândește la un Guvern de partid”^[67].

Din perspectiva raporturilor constituționale, dar și a celor conjuncturale, reale, între partide și suveran, o întrebare nu poate fi ocolită: partidele românești, forjate pe modele ideologice străine la jumătatea secolului al XIX-lea, înțelegeau și aplicau corect în activitatea politică curentă normele democrației parlamentare, principiile de bază ale constituționalismului? Și de răspunsul la această întrebare depinde calificarea regimului politic instituit la 10 februarie 1938, ca un regim politic ce a simulat sau nu constituționalismul, în configurația semantică a termenului la momentul respectiv.

În fond, partidele politice românești s-au conturat într-o formă mai avansată odată cu adoptarea Constituției din 1866. Regelui Carol I, în calitatea sa de factor constituțional, îi revenea înalta misiune de a ghida partidele politice (Partidul Liberal și Partidul Conservator) și de a le stimula preocuparea de a se moderniza în procesul practic de exercitare a puterii. În viața politică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, partidele au avut rolul de a asigura funcționarea întregului angrenaj al guvernării, la aceasta contribuind și Carol I, care își numea prim-miniștri, iar aceștia puneau în mișcare mecanismele electorale, de stăpânirea acestora depinzând hotărâtor rezultatul alegerilor parlamentare^[68]. Ceea ce conta însă cel mai mult pentru un partid politic era câștigarea încrederii monarhului, iar cine o avea era sigur de victoria electorală. Acest lucru îl cunoștea și Carol al II-lea. În istoriografie se afirmă că Regele Carol al II-lea a dus o campanie sistematică de erodare a partidelor, încurajând diviziunile din interiorul lor, mai ales în cele două mari partide – P.N.Ț. și P.N.L.

Să admitem ipotetic că această aserțiune ar fi corectă. Rămâne doar de analizat de ce a recurs Carol al II-lea la această măsură și care au fost instrumentele utilizate de suveran pentru a încuraja facțiunile din interiorul partidelor politice. În fond, într-un regim parlamentar, raporturile șefului de stat cu partidele sunt raporturi politice, fiecare dintre cele două părți având dreptul să folosească orice instrument care respectă litera și spiritul Legii fundamentale. Așadar, „încurajarea” facțiunilor din sânul unui partid politic, pentru obținerea unui anumit scop, compatibil cu norma constituțională, nu este un act nedemocratic în sine. Fenomenul facțiunilor existente într-un partid nu arată decât libertatea de exprimare a convingerilor politice garantate de Constituție. Este cunoscut că la vârful conducerii partidelor românești s-au produs întotdeauna și există încă tendințe dizidente, care se pot finaliza chiar prin ruperea partidului în mai multe aripi. În condițiile în care partidele nu își puteau păstra unitatea ideologică și de acțiune politică, Constituția interzicea suveranului să acorde încrederea sa unei personalități politice, în defavoarea alteia? Ar fi acest comportament politic, uzual în orice democrație parlamentară, un semn al unei viitoare guvernări autoritare? Personal, mă îndoiesc.

Istoricul Florin Constantiniu aprecia că într-o țară cu regim parlamentar atât de apăsat de moștenirile turco-fanarioto-orientale, în loc să permită partidelor să învețe democrația, regele, înainte de a o desființa, le-a administrat-o într-o formă care a compromis-o^[69]. Aș avea două remarci la aserțiunea profesorului Constantiniu. Primo: ce a împiedicat partidele politice tradiționale să-și însușească, printr-o practică parlamentară cotidiană, cultura politică a democrației, regulile nescrise ale comportamentului democratic? Secundo: încă din timpul domniei lui Carol I cele două mari partide politice au cunoscut convulsii interne grave, conducătorii acestora au recurs în mod obișnuit, ori de câte ori erau la putere, la instrumente de guvernare autoritară.

Evident, Carol al II-lea cunoștea foarte bine aceste aspecte ale vieții de partid, pe care cadrul constituțional croit în 1923 nu le putea schimba rapid și cu ușurință. De aceea, și-a propus să se folosească de instrumentarul constituțional existent și să determine partidele să lucreze, lăsând la o parte rivalitatea dintre ele și, uneori, stimulând chiar această rivalitate în propriul său avantaj și interes politic, cu precizarea că interesul său politic viza funcționarea competentă și eficientă a administrării treburilor publice. De altfel, este bine cunoscut că în perioada respectivă guvernele – care aveau nevoie de susținere parlamentară – erau slabe și că, în aceste condiții, era de preferat pentru suveran să lucreze cu astfel de guverne, decât cu un guvern autoritar, pe care nu ar fi putut să-l manevreze, dacă ar fi fost condus de o personalitate puternică. Carol al II-lea ar fi preferat un guvern format din „oameni de mare suprafață” care să nu fie legați de partid și de interese electorale și „care să împărtășească răspunderea cu el”^[70]. Acesta a fost tipul de guvern agreat de Carol al II-lea.

Instituția publică cea mai adecvată pentru desfășurarea instituțională a raporturilor între partide era, firește, Parlamentul. Pentru suveran, Parlamentul constituia o instituție de bază a democrației parlamentare, în care se confruntau toate curentele ideologice și politice reprezentative pentru societatea românească. Pentru Carol al II-lea, adversitatea partidelor parlamentare, firească în orice democrație constituțională, dar cu tentă neproductivă în țară, trebuia înlocuită cu conlucrarea grupurilor parlamentare pentru un țel comun: binele patriei. În Mesajul regal de deschidere a sesiunii extraordinare a Parlamentului, la 15 iunie 1931, suveranul sublinia că „Noua Reprezentanță Națională, în care se întâlnesc toate partidele și grupările politice, are sarcina deosebit de grea ca, lăsând la o parte pentru o vreme tot ceea ce le desparte, să aducă la îndeplinire măsurile menite a face din această țară binecuvântată și din popoarele ei, în fruntea cărora, prin vechime, muncă, vitejie și sacrificii, stă nația românească, ceea ce o lungă tradiție și bogăția neasemănată a tuturor producțiilor impun ca o sacră datorie. Tristul spectacol al unor continue neînțelegeri, care pot compromite instituția parlamentară însăși, ale cărei origini le găsim și în propriul nostru trecut, trebuie să facă loc unei conlucrări spornice, singura în stare să înzestreze statul și țara cu așezăminte durabile, nesupuse schimbărilor de la un regim la altul.”^[71] Să recunoaștem că textul citat din Mesajul regal are mai degrabă, ca formă și conținut, alura unui program politic al suveranului.

În pofida încercărilor sale repetate de a se forma guverne de uniune națională, fără ideologie și programe politice de partid, suveranul s-a lovit de rezistența șefilor de partide, preocupați mai mult de rivalitatea și disensiunile dintre ele, și din interiorul acestora, ceea ce făcea ca activitatea guvernamentală să se desfășoare cu sincope. Atunci când în aprilie 1931 s-a reușit formarea unui astfel de guvern în afara partidelor sau fără caracter de partid (Guvernul condus de Nicolae Iorga) și s-au organizat alegeri parlamentare conform Legii electorale din 1926, s-a văzut că guvernul care organiza alegerile avea nevoie de sprijinul unui partid puternic. Pentru aceasta s-a recurs la experiența P.N.L., care a răspuns „la apelul de destindere și uniune națională al Majestății Sale Regelui și să ne menținem situațiunea noastră de opoziție precumpănitoare în împrejurările actuale”^[72].

Una dintre constantele vieții politice românești din perioada analizată constă în respingerea categorică de către șefii partidelor a ideii unei guvernări de uniune națională, ceea ce presupunea renunțarea la interesele înguste de partide pe perioada guvernării. Nicolae Iorga critică această atitudine a partidelor politice, într-o intervenție parlamentară din iunie 1939, cu prilejul răspunsului Senatului la Mesajul Tronului: „Regele a voit să guverneze cu mai multe elemente, luate din deosebitele partide. Ani întregi de zile acesta i-a fost gândul. Nu a ajuns la capăt.”^[73] Treptat, a prins contur ideea că prin guvernele de coaliție, opuse „guvernului de alegeri”, suveranul urmărea să impună un regim de guvernare personală.

Guvernele de uniune națională, atunci când s-au putut forma, au alternat cu guverne de partid, ceea ce a menținut atmosfera politică de frământări, rivalitate și tensiune între partide, și au îngreunat poziția Regelui ca factor constituțional de echilibru, determinându-l să caute noi soluții pentru a se impune acestora, nu pentru a obține un ascendent personal asupra lor, ci pentru a le ghida atenția spre măsuri care să determine redresarea economică a țării și rezolvarea gravelor frământări sociale. Din păcate, eforturile lui Carol al II-lea în această direcție nu au avut succesul scontat, disensiunile și rivalitatea dintre partide continuând să se manifeste pe toate căile. După obiceiurile vechi, adânc înrădăcinate în mediul politic românesc, fiecare partid aflat la putere sau, după caz, în opoziție își critica în țară, ca și în străinătate, adversarii.

Această luptă permanentă între partide, dincolo de îndemnurile repetate ale suveranului pentru formarea unor guverne de unitate națională și renunțarea la ideologia și interesele înguste de partid, îndemnuri respinse de P.N.Ț. și P.N.L., arată cât se poate de clar că, cel puțin în primii ani de restaurație, nu se poate susține ideea unui regim politic de autoritate monarhică. Regele era interesat în inițierea unor acțiuni eficiente pentru redresarea economică a țării, îmbunătățirea situației țărănimii și stimularea producției agricole, pentru rezolvarea unor probleme presante și asigurarea stabilității politice a țării^[74]. Nu puțini oameni politici îl susțineau pe suveran pentru obiectivele sale politice^[75].

Conlucrarea suveranului cu Parlamentul s-a desfășurat în limitele normale ale funcționării regimului parlamentar democratic. Acest lucru se vede mai ales din mesajele monarhului adresate camerelor la deschiderea diferitelor sesiuni parlamentare^[76]. Mesajele prezentau direcții de activitate urmărite de guvern și prezentate potrivit procedurii constituționale și parlamentare forurilor legislative spre dezbatere și adoptare. De pildă, la 15 noiembrie 1932, adresându-se senatorilor și deputaților, Carol al II-lea spunea: „În activitatea Domniilor-Voastre veți urmări refacerea economică a țării prin îndrumarea rațională a producțiunii și punerea în valoare, în cele mai bune condițiuni, a bogățiilor ei, având în vedere îndeosebi caracterul agricol al țării noastre și, în consecință, necesitatea de a ridica clasa țărănească. De asemenea, în împrejurările de astăzi, adaptarea serviciilor publice la posibilitățile financiare de astăzi va forma desigur obiectul preocupărilor Domniilor-Voastre. Funcționarea normală a regimului nostru constituțional va fi o chezășie a realizării operei ce aveți de întreprins (s.n., C.I.) […] Guvernul meu va lua toate măsurile necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar. În acest scop, continuând politica de economii, va proceda la simplificarea aparatului de stat și va întări controlul asupra cheltuielilor publice.”^[77]

În cuvântarea rostită la 14 noiembrie 1933, cu prilejul depunerii jurământului Guvernului liberal I. Gh. Duca, suveranul și-a reînnoit hotărârea „de a lucra într-o strânsă colaborare cu d-voastră și de a vă acorda deplina încredere, încredere ce va putea crește, pe măsură ce trece timpul, prin felul d-voastră de a lucra și prin rezultatele pe care le veți obține”^[78].

După asasinarea prim-ministrului I. Gh. Duca și formarea noului guvern liberal, condus de Gh. Tătărescu, suveranul indica un nou obiectiv pentru acesta: restabilirea cu energie a ordinii în țară, înfrânarea unei stări morbide (este vorba despre amenințările proferate și acțiunile criminale, asasinatele comise de legionari)^[79]. Aceleași idei se desprind și din mesajul regal de deschidere a sesiunii ordinare a corpurilor legiuitoare, la 1 februarie 1934, când suveranul a subliniat cerința asigurării unei ordini sociale și politice desăvârșite „în toate manifestațiile vieții obștești”. În același mesaj, regele accentua cerința ca opera de consolidare națională să se înfăptuiască, între altele, „cu respectarea libertăților publice în cadrul regimului constituțional, care trebuie să chezășuiască dezvoltarea națională a statului nostru”^[80]. Preocuparea suveranului pentru buna desfășurare a raporturilor instituționale între Parlament și Guvern, în cadrul constituțional existent, rezultă și din răspunsul dat de acesta, la 8 martie 1934, la adresa Senatului, cu privire la mesajul transmis de Carol al II-lea acestui corp legislativ^[81]. În răspunsul dat de rege, în aceeași zi, la adresa Adunării Deputaților cu privire la mesajul transmis acesteia de către suveran, găsim și concepția monarhului privind o activitate legislativă eficientă: „Legi puține, dar utile, bine întocmite și bine studiate, legi necesare, pentru a aduce o cât de mică ușurare a timpurilor grele – iată metoda de lucru care trebuie adoptată.”^[82]

În ciuda unor asemenea declarații și atitudini ale suveranului referitoare la raporturile sale constituționale cu adunările legiuitoare și la raporturile acestora cu Guvernul, care nu erau contrazise de acțiuni publice ale suveranului pentru discreditarea unor formațiuni politice, democrate, conducerile unora dintre acestea adoptau o poziție critică, chiar dușmănoasă față de Carol al II-lea, fie de la tribuna adunărilor, fie în presa de partid. Atitudinea critică viza, îndeosebi, viața privată a regelui, înconjurarea sa de persoane neagreate de partide și acuzate public de corupție. Se urmărea crearea unei stări de spirit a opiniei publice, în sensul că suveranul ar avea în vedere instituirea unui guvern de uniune națională, nelegat de programul vreunui partid politic. De la un guvern de uniune națională la un „guvern dictatorial” era o distanță foarte mică, pe care opoziția o parcurgea cu ușurință, ori de câte ori avea un interes politic.

La agravarea vieții politice interne au contribuit și acțiunile Mișcării legionare la care guvernul condus de Gheorghe Mironescu a ținut să răspundă prin campanii de presă agresive, care nu au avut însă niciun rezultat. La 2 ianuarie 1931 Legiunea Arhanghelul Mihail și Garda de Fier au fost scoase în afara legii, ceea ce nu a împiedicat ascensiunea ulterioară a acestora. De altfel, în întreaga țară se formase un puternic curent politic de extremă dreaptă, care câștiga constant teren, fiind și sprijinit de organizații similare din Germania. În cele din urmă, Mișcarea legionară a devenit un adversar redutabil al suveranului și al apropiaților acestuia, acuzați de conducere ocultă a României. Garda de Fier a fost din nou scoasă în afara legii la 9 decembrie 1933, ceea ce nu a mai permis mișcării legionare să se poată înscrie în campania pentru alegerile parlamentare din acel an^[83].

În Jurnalul Consiliului de Miniștri privind scoaterea în afara legii a acestei formațiuni politice, se arată că aceasta, prin programul și acțiunile sale, „urmărește, pe de o parte, schimbarea pe cale revoluționară a ordinii legale în stat și, pe de altă parte, întronarea unui regim social și politic contrar celui statornicit prin Constituție, cât și prin tratatele de pace”^[84]. Hotărârea Guvernului de dizolvare a Gărzii de Fier era și legitimă, și legală. De altfel, în Legea pentru apărarea ordinii de stat, adoptată în 7 aprilie 1934, se prevedea că „Grupările politice, sub orice formă s-ar prezenta sau s-ar ascunde, care în propaganda ideologiei sau în executarea programului lor vor prepara sau săvârși acte de violență organizată, care pun în pericol siguranța ordinii de stat sau a ordinii sociale sau care vor propovădui distrugerea violentă a ordinii politice de stat sau a ordinii sociale, vor putea fi dizolvate în condițiunile legii de față.”^[85] Partidele aflate în opoziție, inclusiv P.N.Ț., au protestat în presa proprie împotriva acestei măsuri guvernamentale, care, formal, se opunea libertății alegerilor parlamentare, și au învinovățit guvernul pentru luarea unor asemenea măsuri abuzive.

Cu toate aceste măsuri guvernamentale de intimidare și limitare a mișcării legionare, aceasta ia amploare, recurge la declanșarea unui val periculos de teroare, ceea ce produce o atmosferă de teamă, confuzie, disensiuni în cadrul mai multor partide. Ca o contramăsură la pericolul Mișcării legionare, Partidul Național Liberal, aflat la putere „prin încrederea Coroanei și cu cea mai riguroasă respectare a normelor constituționale”, își propune în programul de guvernare din decembrie 1933, între altele, „Întărirea ideii de autoritate (s.n. C.I.) și înfrânarea energică a tuturor curentelor izvorâte din ură de clase și de rasă, dintre care unele, susținute cu ajutor străin, pot primejdui unitatea statului, pacea socială și libertățile publice”^[86]. După cum se poate observa, în concepția și programul de guvernare al P.N.L., partid de guvernământ în acel moment, ideea de întărire a autorității statului promovată de guvern era perfect compatibilă cu „aplicarea sinceră a regimului constituțional parlamentar”. Înțelegem mai bine semnificația sintagmei întărirea ideii de autoritate, din programul de guvernare al P.N.L., dacă o raportăm la Jurnalul Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, prin care a fost dizolvată Garda de Fier, și la art. 107 din Constituția din 1923, în vigoare atunci, în virtutea căruia Guvernul avea dreptul să recurgă la măsuri excepționale pentru apărarea statului, fără ca actele sale de guvernământ să poată fi judecate de puterea judecătorească. Concluzia este una singură: exercitarea punctuală a unui regim de mână forte era permisă de cadrul constituțional stabilit în 1923, în cazul în care era amenințată ordinea constituțională a statului^[87].

Perioada cuprinsă între 1934 și 1937, care coincide cu numirea, pentru prima dată în fruntea guvernului, a lui Gheorghe Tătărescu, membru marcant al P.N.L., dar disident, se caracterizează, între altele, printr-o politică de încurajare a industriei naționale, prin măsuri de protecționism vamal, promovarea capitalului autohton, încurajarea producției întreprinderilor românești, sprijinirea agriculturii, creșterea intervenției statului în economie, înzestrarea armatei etc., ceea ce a avut ca urmare dezvoltarea puternică a economiei naționale, cu efecte pozitive asupra îmbunătățirii nivelului de trai al populației^[88].

Guvernul și-a întărit, prin măsuri legislative, controlul asupra situației interne, considerată încă a fi potențial amenințată de acțiuni ale Mișcării legionare, dar a recurs, totodată, și la măsuri ce limitau drepturile opoziției de a se exprima public. Opoziția nu viza însă în mod real criticarea suveranului și a guvernului acestuia, ci, mai mult, a anturajului său, care se amesteca în viața publică, precum și a vieții particulare a regelui. Legea pentru apărarea ordinii în stat permitea guvernului să dizolve orice grupare politică care prin propagandă ori prin acțiuni organizează sau recurge la formațiuni de luptă înarmată. Evident, legea viza în mod direct Mișcarea legionară.