Slăbiciunea regimului parlamentar interbelic a netezit calea instituirii de către Regele Carol al II-lea a regimului de autoritate monarhică (1930–1938)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Guvernul Tătărescu a avut o importantă contribuție la creșterea rolului monarhiei în viața de stat^[89]. Trebuie însă remarcat că acest rol sporit al suveranului în ansamblul instituțional de guvernare nu contravenea nici principiului separației puterilor, nici concepției Constituantului din 1923 privind rolul regelui în arhitectura constituțională a statului român. Suveranul nu a intervenit în activitatea legislativă a Parlamentului și nici nu a diminuat puterile constituționale ale forului legislativ. În schimb, Guvernul Tătărescu a reușit să impună cu ajutorul parlamentarilor P.N.L. un proiect de lege prin care forul legislativ delega Guvernului, pe timpul vacanței parlamentare, competența să legifereze prin decrete-lege în anumite domenii de activitate, care intrau ulterior într-o procedură de ratificare parlamentară de către cele două Adunări^[90]. Guvernarea vremelnică prin decrete-legi nu a fost o inovație constituțională românească în acea epocă, ci o practică la care recurgeau și state cu regimuri politice democratice. Această tehnică arată că Parlamentul este conștient în anumite cazuri de necesitatea de a se grăbi și că acceptă, pentru a permite acest lucru, să renunțe la exercițiul puterii legislative complete, dându-i Guvernului sarcina de a adopta prin decret măsuri care în mod normal țin de domeniul (nelimitat) al legii^[91].

În același timp, guvernele care s-au perindat la putere au lucrat cu forurile legiuitoare, fără a încălca normele și procedurile parlamentare. De asemenea, Adunările și-au desfășurat fără piedici din partea suveranului sau a Guvernului funcția de control parlamentar. Prin urmare, nu este vorba, în această perioadă, de o „creștere instituțională a rolului suveranului în viața de stat”, ceea ce ar fi însemnat încălcarea Constituției, cunoscut fiind faptul că, potrivit acesteia, regele nu putea exercita alte atribuții decât cele înscrise formal în textul constituțional, ci doar de atitudinea servilă a unui anumit guvern față de suveran, aspecte care țin de cutuma guvernării și nu sunt străine de practica generală, inclusiv în sistemul constituțional român actual. Dacă un guvern are capacitatea „de a anticipa dorințele” monarhului sau se grăbește să le îndeplinească, iar această atitudine devine o practică guvernamentală, regimul politic nu se schimbă formal, ci se erodează de la sine.

Ceea ce îl interesa pe monarh era asigurarea stabilității politice a țării, iar pentru aceasta făcea apel, ca orice suveran constituțional, la instituția de care depindea asigurarea acesteia, adică la Parlament. Dacă ar fi guvernat cu mână forte, ca un rege autoritar, ar fi impus forului legislativ conduita pe care ar fi considerat-o necesară. În Mesajul regal de deschidere a sesiunii ordinare prorogate a corpurilor legiuitoare în perioada 1935–1936, Carol al II-lea subliniază că „Asigurarea unui regim de stabilitate și continuitate constituie condițiunea fundamentală a oricărei opere de refacere și de consolidare. În aplicarea principiilor care stau la baza unui asemenea regim de guvernare, vom găsi sprijinul de temei pe care îl reclamă atât întreaga desfășurare a vieții naționale, cât și acțiunea de fiecare zi pentru soluționarea problemelor de interes obștesc”^[92]. Cu un alt prilej, suveranul îndeamnă Guvernul și Reprezentanța națională să conlucreze „într-un strâns și neprecupețit avânt patriotic, ca să găsească punctul luminos, care să fie călăuza zilelor de mâine”^[93].

Este adevărat că în mediul social apropiat suveranului, dar și în cel al unor partide politice, s-au purtat discuții teoretice vizând modificarea unor prevederi ale Legii fundamentale, în sensul creșterii prerogativelor constituționale ale monarhului în raporturile sale instituționale cu alte autorități, îndeosebi cu guvernul. Tema modificării Constituției din 1923 are, firește, o legătură sensibilă cu problema definirii regimului politic din timpul domniei lui Carol al II-lea și suscită un interes aparte, mai ales că discuțiile în sine pe marginea acestei teme au avut un caracter privat. Unele dintre ele merită însă a fi amintite, chiar și succint.

Problema schimbării regimului politic s-a pus, este adevărat, tot din punct  de vedere teoretic, principial și ca perspectivă, încă din momentul Restaurației. Într-un memoriu prezentat suveranului la 2 august 1930 de către Constantin Argetoianu,  se arată următoarele: „Regimul pseudo-democratic sub care trăim a distrus  ierarhia valorilor, nesocotind munca, cinstea și competența în favoarea intereselor electorale și considerațiilor de gașcă; a zdruncinat adânc principiul autorității de  stat, subordonând toate actele de guvernământ intereselor celor mai meschine  de partid; a slăbit, în fine, la extrem sentimentul răspunderii publice, prin  impunitatea asigurată tuturor ca să se poată salva partizanii și prin declinarea spiritului de inițiativă, diluare datorită sporirii neîncetate a funcțiilor și funcționarilor”^[94]. Constantin Argetoianu a dat dovadă, redactând memoriul respectiv, de un simț politic de excepție, de cunoașterea profundă a constantelor gândirii politice a românilor, a dat soluția primenirii și reformei sistemului politic într-un sens care putea avea ca urmare intrarea României pe un curs ascendent, nu numai din punct de vedere economic și social, ci și al forjării unei noi mentalități politice atât a guvernanților, cât și a celor guvernați.

Argetoianu a fundamentat cu această ocazie trăsăturile unui regim politic care să părăsească cu totul și pentru totdeauna carențele de comportament politic ale partidelor, să asigure autoritatea statului în litera cadrului constituțional existent, prestigiul instituțiilor și autorităților publice, precum și eficiența administrației publice. „Un regim de partid sau de partide – se menționează în același memoriu – nu va putea da viitorului guvern autoritatea de care are nevoie, fiindcă partidul sau partidele vor constitui instanțe de recurs față de actele Guvernului, fie chiar numai de recurs platonic, inoperant în fapt (cu tot pericolul de conflict), dar suficient pentru a slăbi prestigiul oamenilor care își vor fi asumat răspunderea guvernării”^[95].

 Omul politic Argetoianu nu era adeptul unui regim dictatorial sau al unui regim constituit în afara Parlamentului, care, o spune el, „ar fi fără îndoială potrivnic literei Constituției”. Ceea ce propunea Constantin Argetoianu era formarea unui guvern parlamentar, deci rezultat din alegeri, „cu condiția ca Parlamentul să fie ales pe liste alcătuite în afară de orice considerație de partid, numai la centru, de primul ministru. […] Avantajele unui asemenea regim ar fi că nu s-ar călca nici litera nici spiritul Constituției și că s-ar respecta o ideologie politică adoptată, cu sau fără entuziasm, în toate țările civilizate”^[96]. Ceea ce mi se pare semnificativ în memoriul respectiv este faptul că, în economia propunerilor avansate de Argetoianu, Regele Carol al II-lea nu apare în postura unui dictator, așa cum era prezentat în epocă de către unii dintre adversarii săi.

În vara aceluiași an, Argetoianu îi înmânează monarhului un mic supliment la memoriul transmis la 2 august 1930, în care își nuanțează propunerile. „Ritmul politic sub care trăim – precizează Argetoianu – constituționalism, parlamentarism, democratism, nu poate fi schimbat, oricât de justificate critici i s-ar aduce în prezent, oricâte vădite greșeli i s-ar putea imputa în trecut. Nu poate fi schimbat fiindcă este un ritm generalizat și acceptat (cu mai mult sau mai puțin entuziasm) în întreaga lume. […] Dacă normalitatea politică urmează să fie îngrădită de stâlpii constituționalismului, parlamentarismului și democratismului – funcționarea partidelor devine indispensabilă pe cale de consecință. Partidele nu trebuie prin urmare distruse, ci reorganizate în vederea unei orientări noi, conformă intereselor țării, iar nu, ca până azi, intereselor individuale sau colective de partid. […] Un Guvern excepțional și vremelnic, în cadrul constituționalismului nostru, un Guvern tehnic, este impus astăzi de împrejurări.”^[97]

Șovăielnic, Carol al II-lea a ezitat să pună imediat în practică programul inițiat de Argetoianu, așteptând mereu un „moment prielnic”, dar de fiecare dată a amânat, iar, în final, l-a folosit în februarie 1938 când, fără nicio chibzuială, o spune, după câțiva ani, Constantin Argetoianu, a înlocuit „o Constituție stupidă printr-una aproape tot atât de proastă”^[98].

Problema revizuirii Constituției din 1923 este discutată direct de suveran cu Argetoianu în 1932. Suveranul intenționa să-i însărcineze pe Alexandru Vaida Voevod și pe Constantin Argetoianu să pregătească împreună un proiect de revizuire a Constituției. Vaida era de acord cu revizuirea, în sensul întăririi puterii executive și a autorității regelui, cu condiția includerii în textul constituțional a unor reglementări care să prevadă o descentralizare efectivă, prin crearea unor diete provinciale cu drept de legiferare pe plan local și putere bugetară autonomă[^[99]. Monarhul l-a însărcinat pe Argetoianu să pregătească „un proiect de Constituție pe bazele principiilor pe care i le expusesem în atâtea rânduri și, după ce mă voi fi pus de acord cu Vaida, să i le aduc”^[100]. Argetoianu a alcătuit două proiecte: unul cu regim parlamentar unitar pentru toată țara și altul cu adunări legislative provinciale și cu o delegație centrală a acestora pentru legiferarea cu caracter general. În ambele proiecte, autoritatea suveranului era sporită, iar Guvernul putea să instituie cu ușurință starea de asediu^[101]. Niciunuia dintre proiecte nu i s-a dat curs de către suveran.

Oportunitatea unei revizuiri a Constituției din 1923 era abordată și de personalități marcante ale partidelor istorice. Constantin Argetoianu relatează, în memoriile sale, episodul unei întrevederi între Dinu Brătianu și Iuliu Maniu, care au căzut „de acord asupra principiului că guvernele trebuie lăsate să guverneze și asupra oportunității modificării Constituției în sensul restrângerii prerogativelor regale. Au fost, de asemenea, de acord asupra reducerii numărului deputaților – dar atâta tot”^[102]. De asemenea, Ion Mihalache a admis, de la tribuna plenului Adunării Deputaților, ideea unei reforme constituționale care să privească componența Senatului, în sensul constituirii acestuia pe criterii corporative. În pregătirea programului partidului din 1935, Cercul de studii al P.N.Ț. a examinat un raport despre „Problema constituțională”, elaborat de Eugen Crăciun, în care se preconiza, între altele: (i) validarea mandatelor parlamentarilor de către puterea judecătorească, (ii) încredințarea plenitudinii drepturilor de legiferare și de control parlamentar Adunării Deputaților, (iii) instituirea organizării breslelor și profesiunilor, cu drept de exprimare printr-un organism central cu funcție de reprezentare, (iv) încredințarea atribuțiilor de control prealabil al constituționalității legilor Consiliului Legislativ și desărcinarea instanței supreme din rolul de organism judiciar de control de constituționalitate^[103].

În Programul P.N.Ț. din februarie 1935 s-a prevăzut expres desființarea Senatului și recunoașterea dreptului organizațiilor profesionale de a formula deziderate și propuneri printr-un „corp central”, spre a putea fi supuse dezbaterii forului legislativ^[104]. Și în cadrul P.N.L. se purtau discuții pe aceeași temă. Din inițiativă personală, profesorul Romul Boilă elaborează în 1931 un anteproiect de Constituție forjat pe ideea abandonării principiului centralizării „guvernării și legiferării”, prin care propune înlocuirea Parlamentului cu un Consiliu de Stat cu o componență restrânsă, formarea unui Guvern central compus din 5 miniștri numiți de rege dintre membrii consiliului și constituirea unor diete provinciale unicamerale ca organe legislative și a unor guverne provinciale^[105].

La 1 mai 1934, problema revizuirii Constituției prin procedura obișnuită este înlocuită de suveran, într-o audiență acordată lui Argetoianu, cu cea a adoptării prin decret-regal a unei Constituții noi, care să coincidă cu ziua instalării unui guvern nou^[106]. Argetoianu rezumă întocmai proiectele politice ale suveranului: „Regele crede că actualul ritm politic duce țara la pieire și că a sosit momentul pentru a se face pasul cerut de împrejurări printr-o Constituție nouă decretată chiar în ziua instalării noului Guvern. Pentru a desăvârși acest mare act, îi trebuie patru oameni de mare suprafață care să împărtășească răspunderea cu el. […] Pune următoarele condiții viitorului Guvern: a) cei care îl conduc să fie oameni cu mare autoritate și suprafață; b) să aibă încredere în ei; să se înțeleagă cu ei. Îl rog să-mi explice punctul din urmă și mă lămurește că nu vrea șicane pentru unele numiri”^[107].

Iată, prin urmare, rezumată, concepția lui Carol al II-lea privind o „guvernare autoritară”: un Guvern condus de o personalitate cu mare autoritate și cu un înalt grad de încredere din partea opiniei publice; suveranul să aibă încredere în miniștri; suveranului să i se permită, de către primul-ministru, să facă unele numiri în funcții publice. Să recunoaștem că acestea sunt motive rezonabile, pe care șefii de state le invocă și astăzi, fără nicio reținere și fără teama că ar putea fi acuzați de guvernare autoritară^[108].

Demersurile întreprinse pentru modificarea Constituției din 1923 au ajuns și la cunoștința opiniei publice, neliniștită pentru cursul ce l-ar fi putut lua propunerile de revizuire. Într-o declarație făcută presei, președintele P.N.L. dezminte zvonul unei revizuiri constituționale din inițiativă liberală, aceasta nefiind nici oportună, nici necesară, ci, dimpotrivă, periculoasă. „Constituția actuală, precizează acesta, care este, desigur, una dintre cele mai serios întocmite, corespunzând necesităților României Mari și spiritului democratic al țării, nu constituie o piedică nici pentru administrarea, nici pentru progresul ei”^[109]. De asemenea, Gheorghe Tătărescu, în calitate de prim-ministru declară presei că „o modificare a Constituției nu se poate face decât cu consimțământul Coroanei și în deplin acord cu Ea și numai pe căile indicate de Constituția însăși”^[110].

O reacție publică la ideea de revizuire a Constituției a venit și din partea presei comuniste, care a criticat, în spiritul propagandei de partid, texte ale unui așa-zis proiect de revizuire^[111]. În articolul de fond al ziarului „Scânteia” din 20 iunie 1935 se arată că „Un pas mare în întronarea dictaturii fasciste deschise, Guvernul și majoritatea lagărului burghezo-moșieresc, în frunte cu regele, caută a-l face prin modificarea Constituției actuale în așa fel încât pregătirile pentru dictatura fascistă să fie legalizate, rămășițele de drepturi și libertăți democratice ale poporului muncitor să fie cu totul zdrobite pe cale legală și – dacă-i posibil – însăși dictatura militară-fascistă să fie instalată constituțional. Proiectul noii Constituții modificate este deja gata redactat, copiat după Constituția nouă poloneză, care spune că capul statului (la noi regele) nu este răspunzător în fața poporului sau a Parlamentului, ci numai în fața lui Dumnezeu și a istoriei, cu toate că el numește Guvernul, conduce direct Parlamentul, justiția, administrația țării și armata”^[112].

În aceste condiții, Oficiul de Studii Legislative^[113] a hotărât să întreprindă în 1935 o cercetare competentă asupra condițiilor și implicațiilor determinate de o eventuală revizuire constituțională^[114]. În articolul „Revizuirea Constituției”, publicat în iunie 1935 în revista „Parlamentul românesc”, profesorul P. P. Negulescu scria următoarele: „De vreme ce dar, de câtva timp încoace, se vorbește mereu și cu tot mai multă stăruință de o modificare a pactului nostru fundamental, trebuie să presupunem că s-a luat în considerație cu toată seriozitatea, în cercurile care au cuvântul hotărâtor, o asemenea eventualitate. Opinia publică e astfel silită să se întrebe, nu fără nedumerire și, trebuie să adăugăm, nu fără neliniște, dacă măsura proiectată este sau nu indispensabilă – precum și dacă utilitatea ei ar putea justifica tulburarea pe care ar produce-o desigur, în viața noastră politică”^[115]. În același număr de revistă, profesorul de drept constituțional Ion. V. Gruia recunoștea că, în noile condiții postbelice, liberalismul politic și economic erau în faliment și că societatea românească își caută noi întocmiri^[116].

Cu un an în urmă, prim-ministrul Gheorghe Tătărescu a dat în mod repetat asigurări publice că Partidul Liberal, aflat la guvernare, nu are în vedere nicio revizuire constituțională^[117]. Același lucru l-a făcut și președintele Partidului Liberal, Constantin Brătianu^[118]. În schimb, Ion Mihalache nu a respins ideea unei revizii a Constituției^[119]. Guvernul condus de Gh. Tătărescu (5 ianuarie 1934 – 14 noiembrie 1937) i-a facilitat suveranului intervenții în compunerea Cabinetului – cutumă care nu încălca formal normele constituționale și la care se apelase și cu alte ocazii^[120]. Regele Carol I, de pildă, își alegea prim-miniștrii dintre politicienii care îi împărtășeau convingerile politice^[121].

Intervențiile suveranului în compunerea guvernelor nu erau însă nici frecvente și nici de amploare, ci aveau ca scop numirea unor personalități în care Carol al II-lea avea o încredere mai mare. Acest lucru rezultă cu prisosință din memoriile unor personalități politice din vremea domniei lui Carol al II-lea și care infirmă afirmațiile din istoriografie, potrivit cărora „Depășindu-și prerogativele ce-i erau acordate prin Constituție, Carol al II-lea a exercitat o influență dominatoare asupra Guvernului. În fapt, toate măsurile vizând diminuarea rolului Parlamentului și sporirea puterii executivului au fost sugerate de Carol al II-lea și camarila sa.”^[122]

În ceea ce privește atitudinea suveranului față de corpurile legiuitoare sunt relevante, din punct de vedere documentar, așa cum am arătat, mesajele adresate de suveran la deschiderea lucrărilor acestora, prilej cu care Carol al II-lea prezenta senatorilor și deputaților programul legislativ al Guvernului, precum și principalele probleme ale vieții interne și internaționale în viziunea Coroanei. Carol al II-lea nu a influențat funcția legislativă a Parlamentului, cum nu s-a amestecat în programul legislativ al Guvernului. Avea dreptul de sancționare a legilor, dar nu s-a opus adoptării vreunei legi. Acesta este și motivul pentru care în literatura de specialitate se arată că în România întregită a funcționat un regim parlamentar-constituțional, înscris în datele sale majore în regimurile pluraliste de tip occidental^[123].

Regimul parlamentar democratic se afla însă într-o criză de sistem, generată, paradoxal, de cauze interne, partidele politice nefăcând niciun efort de a le analiza și, cu atât mai puțin, de a găsi soluții de remediere. În aceste condiții, suveranul a ales calea instituirii unui regim politic în care norma constituțională să-i permită o guvernare activă și responsabilă prin membrii Cabinetului, alături de o Reprezentanță Națională constituită pe baza unui vot profesional.