Perspective teoretice şi jurisprudenţiale asupra verificărilor de legalitate care intră în sfera de competenţă a judecătorului sindic

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

4.3. Chestiuni vizând nelegalitatea măsu­rilor administratorului/lichidatorului judiciar 

Măsurile luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar pot fi contestate de către debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre cre­ditori sau de orice altă persoană care dovedește un interes.

Contestațiile împotriva măsurilor luate de admi­nistratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar sunt reglementate de art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, care prevede sfera persoanelor cărora legea le conferă legitimare procesuală activă.

Având în vedere că practicianul în insolvență este un interpus al instanței, căreia îi revine în mod expres atribuția de a efectua controlul activității practicianului, aceasta, prin intermediul judecăto­rului‑sindic, trebuie să aprecieze dacă contestarea în orice fel, de către orice parte interesată, a mo­dului în care practicianul își exercită atribuțiile este sau nu întemeiată, în condițiile legii, și să dispună în consecință.

În doctrină^[17] a fost exprimată opinia că măsu­rile luate de administratorul judiciar ori de lichi­datorul judiciar pot fi contestate „indiferent dacă au fost cuprinse sau nu în raportul de activitate pe care acesta are obligația să îl întocmească”.

Măsurile luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar, în cadrul activității pe care o desfășoară, sunt dintre cele mai diverse, în cele ce succedă urmând a prezenta câteva situații ivite în practica judiciară.

Într‑o primă decizie de speță^[18], judecătorul‑sindic a fost învestit cu o acțiune prin care promitentul‑cumpărător a solicitat anularea notificării nr. xxx/21.11.2019, emisă de administratorul judiciar al debitoarei, de denunțare unilaterală a antecontractului autentificat sub nr. yy/14.02.2014, antecontract ce privea promisiunea de vânzare‑cumpărare a imobilului apartament situat în Iași, acțiune ce a fost respinsă în primă instanță.

Astfel cum s‑a evidențiat și în doctrină^[19], „analiza denunțării contractului de către judecătorul‑sindic nu poate fi realizată fără a delimita cu claritate aspectele de legalitate în care instanța poate interveni pentru a corecta orice încălcare a normelor incidente și zona de oportunitate, în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar are un drept de apreciere care nu poate fi cenzurat decât de către organele creditorilor, conform art. 45 alin. (2) teza finală din Legea nr. 85/2014”.

Menționăm că, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: „În vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, într‑un termen de prescripție de
3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichi­datorul judiciar poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate”.

Din examinarea dispoziției legale citate rezultă că o contestație poate fi formulată cu deplin temei de partenerul contractual prejudiciat al debitorului atunci când contractul nu mai poate fi calificat ca fiind un act juridic în curs de executare, în accepțiunea art. 123 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 el fiind un act juridic substanțial executat, singura în culpă pentru neexecutarea contractului fiind debitoarea.

În considerentele deciziei pronunțate în soluționarea apelului declarat de promi­tentul‑cum­părător împotriva hotărârii pronunțate de judecătorul‑sindic, „Curtea constată că, la data de 14 februarie 2012, apelantul, în calitate de promitent‑cumpărător, a încheiat cu R. SRL, în calitate de promitent‑vânzător, antecontractul autentificat sub nr. yy/14.02.2012, având ca obiect promisiunea de vânzare a bunului imobil format din apartamentul situat în Iași, imobil cu nr. cadastral 1704/3/11/8, înscris în Cartea funciară xxxxxx‑C1‑xxxxxxx Iași, format din 3 camere și dependințe, în suprafață utilă de 53,73 mp, având o cotă‑indiviză din terenul aferent construcției de 7,68%, reprezentând o suprafață de 21 mp. Prețul vânzării a fost stabilit la suma de 35.000,00 euro, din care societatea R. SRL a primit, la data semnării antecontractului, suma de 20.000,00 euro.

Având în vedere declarațiile societății R. SRL în sensul că nu poate obține certificatul fiscal necesar vânzării bunului imobil, datorită existenței unor datorii semnificative față de bugetul de stat și bugetul local, a fost stabilit de către părți, ca dată de semnare a contractului de vânzare‑cum­părare, termenul de 14 iulie 2012, termen care a fost prelungit în mod repetat, prin mai multe acte adiționale autentice.

Apelantul a mai achitat și suma de 13.000,00 euro, din care suma de 7.000 euro, achitată conform actului adițional autenti­ficat sub nr. www/30.09.2013, și suma de 6.000 euro, achitată conform actului adițional autentificat sub nr. zzz/01.04.2014.

Pentru achitarea diferenței de preț, în cuantum de 2.000 euro, având în vedere că societatea R. SRL, prin administrator S.D., a refuzat primirea sumei, apelantul a consemnat, pe numele R. SRL, această suma la Libra Bank Iași, iar recipisa de consemnare BRELxxxxxxxxxxx/15.09.2017 a fost depusă la biroul executo­rului judecătoresc Z din Iași.

În atare condiții, antecontractul, autentificat sub nr. yy/14.02.2012, nu poate fi calificat ca fiind un act juridic în curs de executare, el fiind executat integral de apelant, trebuind a fi calificat ca un act juridic substanțial executat, singura în culpă pentru neexecutarea contractului fiind debitoarea.

Or, în cauză, contractul autentificat sub nr. yy/14.02.2012 a fost în integralitatea sa executat de apelant, care a plătit prețul stipulat, preț real și serios în raport de evoluția pieței imobiliare la nivelul anului 2012.

Actele juridice în curs de executare ale debitorului sunt identificate în alin. (1) din art. 123 din noua lege a insolvenței ca fiind contractele legal încheiate care, la data deschiderii procedurii, nu vor fi executate în totalitate sau substanțial de către toate părțile implicate. Dacă una sau unele dintre părțile contractului și‑au executat în totalitate prestațiile contractuale, iar cealaltă parte (părți) nu a executat obligațiile ce îi revin, este cert că nu mai suntem în prezența unui contract în derulare, în înțelesul art. 123 din Legea nr. 85/2014, ci a unui contract «substanțial executat», cu privire la care practicianul în insolvență nu mai dispune de dreptul de denunțare unilaterală, cu atât mai mult cu cât neexecutarea contractului de către R. SRL se datorează exclusiv culpei acesteia.

În plus, Curtea reține că notificarea este o prelungire a comportamentului abuziv al societății R. SRL, sancționat anterior de instanța de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare‑cumpărare a imobilului, respectiv sentința civilă nr. xxxxx/11.12.2018 a Judecătoriei Iași, hotărâre executorie care se bucură de putere de lucru judecat și al cărei efect nu poate fi ignorat de administratorul judiciar.

Nu pot fi primite susținerile intimatului în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 131 lit. a) și b) din Legea 85/2014, pentru încheierea contractului în formă autentică, atât timp cât există o hotărâre judecătorească care statuează contrariul, hotărâre ce se bucură de putere de lucru judecat”.

În consecință, Curtea a admis apelul formulat de reclamantul A.F. împotriva sentinței civile nr. 270 din 4 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment, pe care a schimbat‑o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A.F. în contradictoriu cu practicianul în insolvență B.B. & A.I.I., în calitate de administrator judiciar al debitorului R. SRL, și a dispus anularea notificării nr. xxx/21.11.2019
de denunțare unilaterală a antecontractului de vânzare‑cumpărare nr. yy/14.02.2014, încheiat între societatea debitoare și A.F.

Într‑o altă situație ivită în practica judiciară^[20], judecăto­rul‑sindic a fost învestit cu o contestație formulată de o creditoare ce avea calitatea de arendaș al terenului agricol situat în sola 62/1 extravilan, C.R., împotriva măsurii administratorului judiciar, cuprinsă într‑un raport de activitate, prin care s‑a respins cererea acesteia de restituire a recoltei de grâu produse pe respectivul teren agricol, recoltă treierată de către reprezentanții societății debitoare în luna iulie 2017, sau, în subsidiar, a contravalorii acesteia, temeiul de drept indicat fiind art. 550 și art. 948 alin. (5) C. civ.

Judecătorul‑sindic a considerat legală măsura dispusă de administratorul judiciar de respingere a cererii creditoarei, reținând că aceasta nu era îndreptățită la restituirea recoltei, întrucât, „așa cum însăși creditoarea a susținut, lucrările agricole au fost realizate integral de către debitoare, fără nicio contribuție a creditoarei, care nici nu a solicitat sistarea lucrărilor, deși a luat cunoștință în noiembrie 2016 că terenul fusese arat și parțial semănat, având așadar posibilitatea să efectueze ea însăși lucrări”. S‑a avut în vedere că dispozițiile art. 550 C. civ. nu sunt incidente, creditoarea nefiind proprietarul terenului, ci având numai dreptul de a‑l folosi în temeiul contractelor de arendă.

În calea de atac a apelului, creditoarea a arătat că este nerelevantă împrejurarea reținută de prima instanță, în sensul că lucrările agricole au fost realizate de către intimata debitoare, întrucât art. 550 C. civ. reglementează tocmai această situație. În ceea ce privește incidența art. 550 C. civ., apelanta a arătat că textul se aplică și arendașului, căruia i s‑a transmis dreptul de a exploata termenul și de a‑i culege fructele. S‑a susținut că prima instanță nu arată care sunt normele speciale care ar înlătura de la aplicare art. 550 C. civ.

Analizând criticile formulate, Curtea a constatat următoarele: „În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu solicitarea de restituire a unei recolte de grâu sau a contravalorii acesteia, formulată de către arendașul unui teren agricol și întemeiată pe dispozițiile art. 550 C. civ.

Nu se contestă de către apelantă faptul că nu aceasta a efectuat lucrările agricole pe terenul în discuție, ci societatea debitoare, care a și recoltat și, ulterior, valorificat producția realizată.

Apreciază apelanta că art. 550 C. civ. este aplicabil chiar și într‑o asemenea ipoteză, fiind necesar să se recunoască aren­dașului aceleași drepturi, din perspectiva culegerii fructelor, ca și proprietarului.

Curtea nu va primi acest punct de vedere față de conținutul art. 550 C. civ., precum și de drepturile recunoscute arendașului.

Astfel, art. 550 C. civ. prevede că fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale și industriale se dobândește la data separării de bunul care le‑a produs.

Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândește zi cu zi. Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea și perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.

În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reținute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produ­selor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanție îndestulătoare.

Pe de altă parte, în ceea ce privește contractul de arendare, Curtea reține că are ca obiect transmiterea către arendaș a unor bunuri agricole, în vederea exploatării în schimbul unui preț.

Referitor la noțiunea de exploatare, în conținutul acesteia intră atât cultivarea terenului agricol, cât și culegerea producției realizate în urma cultivării.

În ipoteza în care nu arendașul este cel care a realizat cultivarea terenului, ci o altă persoană, ipoteză care se regăsește în cazul de față, acesta nu este îndreptățit să solicite predarea recoltei, în temeiul dispozițiilor art. 550 C. civ., întrucât acest text este aplicabil doar proprietarului bunului frugifer, nu și titularilor unor drepturi de creanță născute în temeiul unui contract de arendare încheiat cu proprietarul, față de termenii folosiți de legiuitor.

Susținerea apelantei, în sensul că aplicarea acestui text ar trebui extinsă și în privința arendașului, nu poate fi primită, în cazul raportului juridic născut din contractul de arendare fiind reglementate explicit drepturile arendașului și obligațiile corelative ale arendatorului.

Într‑adevăr, arendașul are dreptul de a se bucura de folosința liniștită a bunului arendat, însă, în ipoteza în care aceasta este stânjenită prin exploatarea terenului de către o altă persoană, arendașul este îndreptățit să acționeze împotriva arendatorului, în baza contractului, în temeiul garanției pentru evicțiune sau împotriva celui care îl tulbură în exercițiul folosinței, în temeiul răspunderii delictuale”.

Într‑o decizie de speță^[21], judecătorul‑sindic a fost învestit cu o contestație împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar prin raportul nr. 5.

 Din perspectiva situației de fapt, în cauza analizată, prin răspunsul nr. yy/29.08.2013, S.S., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei, a comunicat contestatorilor că nu sunt întrunite toate condițiile în vederea executării, în temeiul art. 93^¹ din Legea nr. 85/2006, a antecontractelor de vânzare‑cumpărare indicate de aceștia, întrucât prețul de vânzare al bunurilor era inferior valorii de piață. Lichidatorul judiciar a menționat în cuprinsul răspunsului comunicat contestatorilor că a avut în vedere valoarea de piață stabilită prin cuprinsul raportului de evaluare întocmit în cadrul procedurii de faliment, care a stabilit că valoarea de piață a locurilor de parcare se situează între 3.000 și 4.700 euro. Această măsură a lichidatorului a fost cuprinsă în raportul de activitate nr. 5.

Prin antecontractul de vânzare‑cumpărare nr. 1, încheiat în data de 10 ianuarie 2008, SC P.R., în calitate de promitentă‑vân­zătoare, s‑a obligat să construiască și să vândă contestatorului T.R., în calitate de cumpărător, un loc de parcare în subsolul 2/3, în imobilul‑construcție pe care promitenta‑vânzătoare se obliga să îl execute, în str. X nr. 138, în schimbul unui preț de 1.500 lei, cu TVA inclus. Locul de parcare nr. 18 din subsol 3, ce face obiectul antecontractului de vânzare‑cumpărare nr. 1, din data de 10 ianuarie 2008, a fost predat în posesie la data de 31 martie 2011, conform procesului‑verbal de recepție de la dosar, prețul fiind achitat integral, conform facturilor și chitanțelor depuse.

Prin antecontractul de vânzare cumpărare nr. 9, încheiat în data de 12 ianuarie 2008, SC P.R., în calitate de promitentă‑vân­ză­toare, s‑a obligat să construiască și să vândă contestatorului O.B., în calitate de cumpărător, un loc de parcare în subsolul 2/3, în imobilul‑construcție pe care promitenta‑vânzătoare se obliga să îl execute, în str. X nr. 138, în schimbul unui preț de 1.500 lei, cu TVA inclus. Locul de parcare nr. 16 din subsol 3, ce face obiectul antecontractului de vânzare cumpărare nr. 9, din data de 12 ianuarie 2008, a fost predat în posesie la data de 8 iunie 2011, conform procesului‑verbal de recepție de la dosar.

Prin antecontractul de vânzare‑cumpărare nr. 21, încheiat în data de 14 ianuarie 2008, SC P.R. SRL, în calitate de promitentă‑vân­zătoare, s‑a obligat să construiască și să vândă contestatorului O.B., în calitate de cumpărător, un loc de parcare în subsolul 2/3, în imobilul‑construcție pe care promitenta‑vân­zătoare se obliga să îl execute, în str. X nr. 138, în schimbul unui preț de 1.500 lei, cu TVA inclus. Locul de parcare nr. 15 din subsol 3, ce face obiectul antecontractului de vânzare‑cumpărare nr. 9, din data de 12 ianuarie 2008, a fost predat în posesie la data de 8 iunie 2011, conform procesului‑verbal de recepție de la dosar.