Perspective teoretice şi jurisprudenţiale asupra verificărilor de legalitate care intră în sfera de competenţă a judecătorului sindic

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

4. Aspecte de nelegalitate supuse cenzurii judecătorului‑sindic în cadrul procedurii insolvenței

4.1. Chestiuni vizând nelegalitatea hotărârii adunării creditorilor

Astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 85/2014, adunarea creditorilor este unul dintre participanții la procedura insolvenței, având rolul de a le permite creditorilor să participe în mod activ la această procedură, adunarea constituind cadrul juridic în care creditorii discută și aprobă, în condițiile legii, actele și operațiunile privind desfășurarea procedurii.

Deși nu există un text de lege care să enumere atribuțiile adunării creditorilor, cum sunt, spre exemplu, art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care enumeră principalele atribuții ale judecătorului‑sindic, art. 56 alin. (1), referitor la administratorul special, sau art. 58 alin. (1) din Lege, referitor la atribuțiile administratorului judiciar, nu mai puțin adevărat este faptul că Legea nr. 85/2014 conține numeroase prevederi cu privire la atribuțiile adunării creditorilor.

În acest sens, înțelegem să facem referire la prevederile art. 57 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, de regulă, adunarea creditorilor decide cu privire la desemnarea unui administrator judiciar/lichidator și la remunerația acestuia, ale art. 51 alin. (6), conform căruia adunarea creditorilor soluțio­nează contestațiile împotriva deciziilor comitetului creditorilor, și ale art. 137 alin. (2), în care se prevede că aceeași adunare este cea care își exprimă votul asupra planului de reorganizare a debitoarei.

Soluționarea cererii având ca obiect anularea hotărârilor adunării creditorilor intră în competența judecătorului‑sindic, constituind una dintre atribuțiile specifice ale acestuia, astfel cum rezultă expres și din dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2014.

Potrivit dispoziției înscrise în art. 48 alin. (7) din Legea nr. 85/2014: „Hotărârea adunării creditorilor poate fi anulată de judecătorul‑sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective și au făcut să se consemneze aceasta în procesul‑verbal al adunării, precum și la cererea creditorilor care au lipsit motivat de la ședința adunării creditorilor sau ale căror voturi nu au fost consemnate în procesul‑verbal întocmit. Hotărârea, cu excepția celei prin care a fost desemnat, poate fi atacată, pentru motive de nele­galitate, și de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar”.

Din interpretarea textului mai sus menționat este cert că judecătorul‑sindic poate desființa hotărârea adunării creditorilor doar pentru motive de nelegalitate, oportunitatea acesteia neintrând în atribuțiile de verificare ale instanței.

Pe de altă parte, dacă ținem seama de rațiunea edictării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, rezultă că posibilitatea judecătorului‑sindic de a proceda la anularea sau menținerea măsurilor adoptate impune raportarea la prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care îi limi­tează atribuțiile la controlul activității administratorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară afe­rente procedurii insolvenței, atribuțiile manageriale aparținând administratorului judiciar sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s‑a ridicat dreptul de administrare.

a) Sfera de cuprindere a elementelor de nele­galitate ce pot forma obiect al cenzurii, realizată de judecătorul‑sindic, a constituit obiect de analiză în doctrină^[6], dar a fost conturată mai ales pe cale jurisprudențială^[7], instanțele statuând că acest control de legalitate a hotărârii adunării creditorilor vizează condițiile în care voința creditorilor a fost exprimată, adică respectarea acelor reguli pe care legea le edictează pentru acest demers, legalitatea însemnând, în acest context: „respectarea terme­nului de publicare a convocării, respectiv cu cel puțin 5 zile înainte de data adunării creditorilor, în Buletinul Procedurilor de Insolvență, în confor­mitate cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea nr. 85/2014; respectarea cvorumului de prezență, prevăzut la art. 49 alin. (l) din Lege; respectarea cvorumului de vot la adoptarea deciziilor, astfel cum acesta este reglementat la același art. 49 alin. (1) din Lege; discutarea unor probleme care nu se găsesc în ordinea de zi publicată; consemnarea voturilor exprimate de către creditori și a deciziilor adoptate de către aceștia în cuprinsul unul proces‑verbal de ședință^[8], astfel cum este prevăzut la art. 48 alin. (6) din Lege; calculul greșit al valorii totale a creanței ori determinarea eronată a cvorumului de prezență la vot; aspecte care vizează votul unor creditori care nu au îndreptățirea legală să voteze. Doar atunci când se constată că regulile edictate de lege pentru exprimarea unei atare voințe au fost încălcate în cadrul procedurii insolvenței se impune anularea hotărârii adunării creditorilor pentru aspectele avute în vedere”.

 În afara situațiilor anterior menționate, în practica judiciară au mai fost evidențiate și alte chestiuni ce au fost analizate din perspectiva legalității, pe care le vom expune în cele ce urmează.

b) Astfel, o primă ipoteză este cea în care creditorii aleg să deturneze puterea ce le‑a fost recunoscută de la scopul colectiv, pentru care legea insolvenței l‑a instituit, ori înțeleg să manifeste pasivitate, context în care se impune sancționarea acestora prin înlăturarea semnificației valorii creanței pe care aceștia o dețin, în raport de valoarea totală a creanțelor admise, acestea urmând a nu fi luate în calcul la stabilirea cvorumului de prezență sau a cvorumului deliberativ.

Astfel, într‑o decizie de speță^[9], creditoarea a susținut că dreptul de vot nu a fost exercitat de majoritate, conform rațiunii pentru care a fost legalmente acordat, nesocotind scopul proce­durii concursuale, care este acela al stingerii pasivului, prin lichidarea activelor existente în patrimoniul debitoarei. În cauză, creditoarea a probat existența abuzului de drept, sens în care a dovedit faptul că o parte importantă dintre creditorii majoritari este direct interesată și temporizează adoptarea regulamentului de valorificare, întrucât aceștia locuiesc în imobilele supuse valorificării.

În considerentele deciziei pronunțate s‑a reținut că: „Nu se pot acorda însă valențe votului exprimat cu depășirea limitelor legale.

Din circumstanțele cauzei rezultă neîndoielnic că hotărârile «incriminate» au fost luate contrar interesului general al proce­durii colective, în unicul scop de a favoriza membrii majorității în detrimentul celorlalți participanți la procedură.

Exercitarea dreptului de vot a devenit abuzivă în condițiile în care prin hotărârile astfel adoptate sau prin neasigurarea cvoru­mului de prezență necesar adoptării unei hotărâri au fost lezate atât interesul general, cât și interesele particulare ale celorlalți creditori.

Contrarietatea deciziei față de interesul general trebuie analizată prin raportare la scopul proce­durii și principiul celerității, care reprezintă unul dintre dezideratele acesteia.

Dreptul de vot trebuie exercitat de creditorii participanți potrivit scopului social economic pentru care a fost instituit, exercitarea lui trebuie să aibă în vedere colectivitatea și comunitatea de interese aparținând tuturor participanților la proce­dura concursuală, mergând chiar până la recu­noașterea prevalenței interesului general, constând în clarificarea cu promptitudine a statului entității. Astfel, reinserția acesteia în mediul economic (atunci când este posibil) ori dizolvarea urmată de lichidare și radiere trebuie săvârșite cu celeritate.

În raport de aceste deziderate, blocarea procesului de valori­ficare a activelor destinat acoperirii datoriilor, fără formularea unor obiecțiuni rezonabile timp de peste un an, trebuie amendată potrivit regulilor aplicabile în materia abuzului de drept.

Gradul de reprezentativitate al creanțelor care au exercitat un vot arbitrar sau au refuzat în mod abuziv să‑și exprime opțiunea față de regulamentul de valorificare propus de practicianul în insolvență trebuie anihilat. Numai în acest mod poate fi aplicat un remediu prompt, eficient și real, adaptat la nevoile concrete ale cauzei, menit să asigure fluența necesară procedurii, în scopul atingerii obiectivelor sale primordiale.

Folosirea puterii deținute de majoritate pentru blocarea, în scopuri exclusiv personale, a procesului de lichidare, prin mano­pere care îi dezavantajează pe restul creditorilor și care sunt străine de principiul maximizării averii debitoarei se impune a fi amendată.

Așa fiind, Curtea apreciază că creditorii majoritari și‑au exer­citat abuziv dreptul la vot în cadrul ședințelor AGC, având ca obiect aprobarea regulamentului de valorificare a bunurilor debitoarei.

Validarea acestei apărări în circumstanțele speciale ale cauzei justifică intervenția directă și punctuală a organului jurisdic­țional, în sensul amendării conduitei abuzive a majorității, prin încuviințarea procedurii de vânzare a bunurilor debitoarei la lici­tație publică, conform propunerilor creditoarei (…) făcute în cadrul ședinței din 9 martie 2016.

Sancțiunea evocată suprimă efectele nelegitime ale deciziei, răspunde exigențelor referitoare la maximizarea averii debitoa­rei, asigură premisele respectării principiului celerității, fiind pe deplin compatibilă cu limitele controlului de legalitate pe care organul jurisdicțional este abilitat să‑l exercite.

În consecință, valorificarea patrimoniului debitoarei se va realiza în baza regulamentului întocmit de lichidatorul judiciar, cu modificările propuse de creditoarea C. în cadrul ședinței din
9 martie 2016”.

c) O altă perspectivă din care poate fi privită chestiunea limitelor în care se realizează controlul efectuat de judecăto­rul‑sindic, atunci când procedează la soluționarea unei acțiuni în anularea hotărârii adunării creditorilor, este aceea în care se invocă nelegalitatea prin prisma aplicării și interpretării dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 85/2014.

Art. 61 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că: „În vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, administratorul judi­ciar va putea desemna persoane de specialitate precum avocați, experți contabili, evaluatori sau alți specialiști. Numirea și nivelul remunerațiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi plătite din averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care se vor remunera din fondul de lichidare constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4)”.

Din analiza dispozițiilor anterior citate rezultă cu evidență că numirea persoanelor de specialitate este dată de legiuitor în competența practicianului în insolvență, dovadă a acestui fapt fiind și preve­derile pct. 28 al art. 5 din Legea nr. 85/2014, care arată că extrasul raportului de activitate trebuie să includă și persoanele de specialitate desemnate potrivit art. 61 alin. (1) din Lege.

Într‑o primă decizie de speță, adunarea creditorilor debitoarei a avut pe ordinea de zi aprobarea încheierii contractului de asistență juridică cu o firmă de avocatură care urma să între­prindă demersurile necesare recuperării daunelor moratorii aferente subvenției APIA 2014, ordinea de zi fiind aprobată cu majoritatea de 71,102% din masa credală, respectiv cu 77,839% din voturile prezente.

În cuprinsul contestației formulate, creditoarea a invocat nelegalitatea deciziei adoptate de creditori, sens în care a argumentat că ea nu a aprobat încheierea contractului cu firma de avocatură pentru a efectua demersurile necesare recuperării daunelor moratorii aferente subvenției APIA 2014, întrucât aprobarea încheierii contractelor în numele debitoarei, în cadrul procedurii de insolvență, este reglementată de dispozițiile Legii nr. 85/2014 în atribuțiile comitetului creditorilor. A arătat că din acest motiv a solicitat administratorului judiciar reconvocarea adunării creditorilor în vederea desemnării, potrivit art. 50 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a comitetului creditorilor. De asemenea, contestatoarea‑apelantă a solicitat și reconvocarea adunării creditorilor/comitetului creditorilor în vederea efectuării unei selecții de oferte în acest sens, în vederea contractării celei mai avantajoase oferte din punct de vedere financiar, raportat și la cuantumul ridicat al onorariului solicitat de firma de avocatură. În calea de atac a apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de judecătorul‑sindic, prin care a fost respinsă contestația creditoarei, Curtea a reținut că: „(…) din interpretarea textului art. 61 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă, în mod clar, neechivoc, faptul că angajarea specialiștilor, cum este în cauza pendinte firma de avocatură, este dată în atribuțiile administra­torul judiciar, creditorii urmând să hotărască cu privire la numirea și nivelul remunerațiilor acestor specialiști, în cazul în care acestea vor fi plătite din averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care se vor remunera din fondul de lichidare, constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Curtea va înlătura critica apelantelor referitoare la împreju­rarea că aprobarea încheierii contractelor, în numele debitoarei, în cadrul procedurii de insolvență, este regle­mentată de dispozițiile Legii nr. 85/2014 în atribuțiile Comitetului Creditorilor, deoarece, atât timp cât nu s‑a constituit comitetul creditorilor societății debitoare, adunarea creditorilor poate decide asupra încheierii acestui contract.

În speță, creditorii au apreciat, potrivit legii, asupra necesității și oportunității angajării unor specialiști (avocați) pentru a efectua demersurile necesare recuperării daunelor moratorii aferente subvenției APIA 2014, fiind de acord cu efec­tuarea unor cheltuieli din patrimoniul debitoarei, în cuantumul stabilit în contractul de asistență juridică, în proporție de 71,102% din masa credală, respectiv 77,839% din voturile prezente.

Așa cum a reținut și judecătorul‑sindic – în concordanță cu jurisprudența în materie a instanței de contencios constituțional –, încheierea contrac­tului de asistență juridică cu firma de avocatură, pentru a efectua demersurile necesare recuperării daunelor moratorii aferente subvenției APIA 2014, s‑a realizat în cadrul activității de administrare a debitoarei, iar creditorii și‑au exprimat acordul cu privire la angajarea acestei societăți de avocatură și la onorariul care urmează să‑i fie plătit din averea debitoarei, instanța neputând statua asupra oportunității angajării acestei firme de avocatură sau a alteia, deoarece o asemenea decizie ar reprezenta o depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești, o intervenție inadmisibilă în activitatea de organizare și funcționare a societății debitoare”^[10].

Într‑o altă situație ivită în practica judiciară, contestatoarea a formulat contestație prin care a susținut că doi creditori, care dețineau un procent de 63% din totalul masei credale, s‑ar fi substituit comitetului creditorilor și au generat cheltuieli pe seama averii debitoarei, angajând o echipă de specialiști, în temeiul art. 61 din Legea nr. 85/2014, care nu era necesară în cadrul desfășurării activității debitoarei, ceea ce contravine interesului colectiv, concursual și egalitar ce definește procedura insolvenței.

Instanța de control judiciar a validat soluția pronunțată de judecătorul‑sindic, de respingere a contestației, argumentele oferite fiind că: „(…) din dispoziția legală citată rezultă că legiui­torul nu enumeră, cu titlu limitativ, «persoanele de specialitate» ce pot fi desemnate într‑o procedură de insolvență, iar prin utilizarea sintagmei «alți specialiști» intenția a fost de a acorda practicianului în insolvență posibilitatea de a aprecia, de la caz la caz, în funcție de obiectul de activitate al debitoarei, care ar fi specialiștii necesari și utili. În ceea ce privește criticile vizând împrejurarea că echipa de specialiști prevăzută de art. 61 din Legea nr. 85/2014 nu ar fi necesară în cadrul desfășurării activității debitoarei, că masa credală nu ar beneficia de pe urma acestor specialiști, costurile fiind prea mari, instanța de control evidențiază că acestea constituie exclusiv chestiuni de oportu­nitate, astfel cum, în mod judicios, a observat și judecă­torul‑sindic”^[11].