Perspective teoretice şi jurisprudenţiale asupra verificărilor de legalitate care intră în sfera de competenţă a judecătorului sindic

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Prețul stabilit pentru cele două locuri de parcare a fost achitat integral de către promitentul‑cumpărător, după cum rezultă din facturile și chitanțele, respectiv ordinul de plată depuse la dosar.

Toate antecontractele sus‑menționate conțin clauze identice, iar, potrivit dispozițiilor înscrise la art. 6.6 și 6.7, promi­tenții‑cumpărători s‑au obligat să elibereze, în termen de 48 de ore de la semnarea antecontractului, garajul existent, în vederea demolării lui, și au renunțat la orice alte pretenții financiare privind despăgubirea pentru distrugerea și demolarea garajului existent pe latura vestică a terenului aflat pe strada X nr. 138.

Potrivit art. 93^¹ din Legea nr. 85/2006: „Obligațiile rezultând dintr‑un antecontract de vânzare‑cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul‑vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidatorul la cererea promitentului‑cumpărător, dacă: prețul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului‑cumpărător; prețul nu este inferior valorii de piață a bunului; bunul nu are o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare”.

În urma examinării probatoriilor și a susținerilor părților, Curtea a constatat următoarele: „Înscrisurile aflate la dosarul cauzei atestă într‑o manieră neechivocă faptul că toate condițiile reglementate de art. 93^¹ din Legea nr. 85/2006 erau îndeplinite în cazul celor două cereri formulate de către recurenții din prezenta cauză. Astfel, este lipsit de echivoc faptul că prețul prevăzut în antecontracte a fost achitat anterior, bunurile se află în posesia contestatorilor recurenți, iar societatea debitoare nu se află în reorganizare.

Singura condiție care a suscitat dezbateri judiciare a fost cea referitoare la valoarea prețului în raport de va­loarea de piață a bunurilor ce au format obiectul antecontractelor de vânzare‑cumpărare.

Raportul între valoarea de piață a bunului și valoarea bunului reflectată în prețul înscris în antecontractele de vânzare‑cumpărare se impune a fi analizat prin raportare la data încheierii antecon­tractelor de vânzare‑cumpărare și prin raportare la toate împrejurările de fapt pe care părțile le‑au avut în vedere la momentul stabilirii prețului.

S‑a susținut de către contestatori faptul că acest preț a fost convenit de către părți pentru a com­pensa pierderile pe care promitenții‑cumpărători le‑au suferit ca urmare a dărâmării spontane a garajelor pe care le dețineau în vecinătatea imobi­lului edificat de către societatea debitoare, demo­lare care a fost ocazionată de lucrările de construc­ții pe care le demarase aceasta.

Acest context factual a fost pe deplin probat în prezenta cauză. De altfel, prin chiar sentința apelată, judecătorul‑sindic a reținut că martorul M.D.F., fost administrator al societății debitoare, a declarat că, urmare a lucrărilor care s‑au făcut pentru imobilul din str. X, din cauza unui izvor de apă, s‑au produs surpări ale terenului învecinat care a cauzat demolarea unor garaje construite acolo. Martorul a arătat că a convenit cu proprie­tarii garajelor ca, în schimbul acestora, să primească câte un loc de parcare în imobilul ce urma să se construiască. A precizat că prețul convenit a fost între 1.000‑2.000 lei, ținându‑se cont că restul era compensare. De asemenea, a declarat că, deoarece era pericol ca respectivii cetățeni să solicite sistarea lucrărilor, au convenit să nu facă astfel de demersuri, urmând să compenseze pierderile suferite prin oferirea locurilor de parcare. A menționat că, dacă lucrurile ar fi degenerat într‑un scandal, exista riscul anulării autorizației de construire. Martora F.M. a declarat că lucrează la Poliția Locală C., în cadrul Serviciului de Control Urbanism și Disciplină în Construcții, și că, urmare a lucrărilor efectuate de către SC P.R., s‑au produs surpări de teren care au afectat garajele construite în imediata apropiere, astfel încât proprietarii acelor garaje au fost nevoiți să le desființeze. A mai arătat că s‑a convenit ca acelor proprietari de garaje să li se asigure locuri de parcare în imobilul ce se construia. De asemenea, a precizat că au fost sesizări ale cetățenilor respectivi cu privire la situația creată.

Suplimentar acestor probe testimoniale, se reține împreju­ra­rea că înseși clauzele inserate în antecontractele de vânzare‑cum­părare confirmă stabilirea unui preț în condiții speciale, consemnându‑se la art. 6.6 și 6.7 faptul că promitenții‑cum­părători se obligă să elibereze garajele în vederea demolării și renunță la orice pretenții financiare privind despăgubirea pentru demolarea garajelor pe care le dețineau, ceea ce este de natură a corela faptul producerii unor prejudicii în patrimoniul promi­tenților‑cumpărători, ca efect al distrugerii garajelor, cu prețul stabilit prin antecontracte pentru locurile de parcare promise de societatea debitoare.

Astfel cum s‑a reținut și prin decizia civilă nr. 57/16.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr. X/a1.61, cu referire la o contestație similară, valoarea economică deținută de contestator putea fi și se impunea a fi protejată din perspectiva prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, deși contestatorul era beneficiarul unei autorizații de amplasare/construire, emisă de administrația publică, autorizație care nu‑i conferea dreptul la edificarea unor construcții definitive, ci numai provizorii, construcție ce putea fi în viitor demo­lată. Construcția provizorie exploatată de contesta­tor nu a fost demolată din ordinul autorității administrative, ci s‑a surpat în urma lucrărilor de edificare a construcției ce se învecina cu depen­dința domenială ce avea destinație de parcare. Denunțarea titlului a intervenit abia ulterior sur­pării garajelor, respectiv a distrugerii fizice a bunului, fiind consecința firească a dispariției acestui bun.

S‑a mai reținut că: „Fiind vorba de o autorizație ce fusese deja emisă de autoritatea publică în favoarea contestatorului (pentru utilizarea gara­jului), autorizație de exploatare care putea fi revocată doar în anumite condiții (neincidente în cauză) și care, în condiții obișnuite, ar fi fost reînnoită, pentru că municipalitatea nu a intențio­nat nici în mod direct și nici indirect (prin emiterea autorizației de construire în beneficiul debitoarei) schimbarea afectațiunii generale a terenului pe care se aflau construcțiile provizorii, se poate aprecia că interesul economic, patrimonial al contestatorului avea o bază suficientă în dreptul intern, intră sub incidența art. 1 din Protocolul adi­țio­nal, pentru că procedura esențialmente admi­nistrativă – care scapă de sub incidența convenției – era deja finalizată.

Prin raportare la terțul beneficiar al noii autorizații de construire, care, odată pusă în executare, a cauzat distrugerea bunului aflat în utilizarea privativă normală și actuală a contestatorului, la data producerii evenimentului, dreptul con­testa­torului avea un caracter civil, era actual și putea face obiectul unor negocieri în vederea încheierii unei tranzacții în scopul preîntâmpinării unui litigiu legat de emiterea autorizației de construire, care, în mod cert, ar fi blocat activitatea debitoarei și ar fi pus în pericol major derularea proiectului imobiliar și numai prin raportare la durata obișnuită a procedurilor judiciare de această natură.

Aceste considerente rămân pe deplin valabile și în prezenta cauză. Întrucât contestatorii recurenți aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, reprezentat de interesul patrimonial decurgând din exploatarea unei autorizații pentru edificarea unei construcții provizorii, aceștia au fost în măsură să negocieze în mod efectiv cu societatea debitoare pentru repararea pagubei suferite, ca urmare a deteriorării garajelor‑construcții provizorii edificate pe terenul învecinat celui deținut de societatea debitoare. Aceste negocieri s‑au finalizat prin încheierea antecontractelor de vânzare‑cumpărare, prin care debitoarea a promis înstrăinarea unor locuri de parcare pentru un preț agreat în cuantum de 1.500 lei.

Chiar dacă acest preț nu reflectă în mod fidel valoarea de piață uzuală a bunurilor în discuție, circumstanțele speciale în care a fost agreat de către părți acest preț, respectiv pentru repararea unui prejudiciu patrimonial încercat de către promitenții‑cumpărători și pentru evitarea unei situații litigioase legate de evenimentul în care s‑a produs acest prejudiciu, conduc la concluzia că prețul stipulat în antecontracte a fost unul adecvat, raportat la interesele concurente ale părților antecontractului de vânzare‑cumpărare.

Ca urmare, reținând ca îndeplinită și această condiție referitoare la caracterul adecvat al prețului în raport de valoarea bunului ce a format obiectul antecontractelor de vânzare‑cumpărare, Curtea constată că erau îndeplinite toate condițiile regle­mentate de art. 93^¹ din Legea nr. 85/2006 pentru perfectarea contractelor de vânzare‑cumpărare în formă autentică.

Din această perspectivă, se impune admiterea contestației formulate de către contestatorul O.B. împotriva raportului nr. 5 de activitate întocmit de lichidatorul judiciar provizoriu, în cadrul proce­durii insolvenței debitoarei, cu privire la cererea de executare a antecontractelor de vânzare‑cum­părare nr. 9/12.01.2008 și nr. 21/14.01.2008, urmând să fie obligat lichidatorul judiciar al debitoarei R.S. la executarea antecontractelor de vânzare‑cumpărare nr. 9/12.01.2008 și nr. 21/14.01.2008, în sensul încheierii cu contesta­torul O.B. a contractelor de vânzare‑cumpărare în formă autentică, având ca obiect locul de parcare nr. 16, situat în str. X nr. 138, subsol 3, și locul de parcare nr. 15, situat în str. X nr. 138, subsol 3.

Totodată, va fi admisă contestația formulată de contestatorul T.R. împotriva raportului nr. 5 de activitate, întocmit de lichidatorul judiciar provizoriu S.S., în cadrul procedurii insolvenței debitoarei, cu privire la cererea de exe­cutare a antecontractului de vânzare‑cumpărare nr. 1/10.01.2008, urmând să fie obligat lichidatorul judiciar al debi­toarei R.S. la executarea antecontractului de vânzare‑cumpărare nr. 1/10.01.2008, în sensul încheierii cu contestatorul T.R. a contractului de vânzare‑cumpărare în formă autentică, având ca obiect locul de parcare nr. 18, situat în str. X nr. 138, subsol 3”.

Un ultim aspect care poate fi prezentat vizează calea procedurală de urmat atunci când se dorește a se ataca în justiție fie refuzul de a lua o anumită măsură, fie lipsa unui răspuns la solicitările adresate administratorului/lichidatorului judiciar.

Art. 58 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2014 prevede că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar are atribuția conducerii activității debitorului și că toate măsurile dispuse de acesta se consemnează într‑un raport întocmit potrivit art. 59, care poate fi contestat de către debitor, creditori sau orice altă persoană interesată, în condițiile art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Aceste norme nu pot fi eludate prin formularea unei acțiuni distincte, pe calea dreptului comun, ce are drept obiect obligarea practicianului în insolvență de a lua o anumită măsură.

Prin urmare, cât timp legiuitorul a prevăzut, în cadrul procedurii insolvenței debitoarei, o procedură specială pentru realizarea drepturilor persoanei pretins lezate, care constă în adresarea unei cereri lichidatorului judiciar, organ participant la procedura insolvenței, iar, ulterior, în contestarea răspunsului/lipsei unui răspuns din partea acestuia, în condițiile art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, legea nu permite introducerea unei acțiuni cu același obiect, pe calea dreptului comun, cu eludarea procedurii legale anterior enunțate.

În acest sens facem trimitere la o decizie^[22] din practica judiciară, unde Curtea a apreciat că în mod corect instanța a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea ca inadmisibilă:

„Astfel, Curtea reține că obiectul cererii îl reprezintă solicitarea formulată de un terț – ATV T. SRL – de obligare a debitoarei V.C. SRL, prin lichidator judiciar C.I.T.R. Filiala B. SPRL, la îndeplinirea tuturor operațiunilor și formalităților necesare în vederea dezmembrării a 3 loturi din teren, situat în (…), și efectuarea tuturor forma­lităților de înregistrare în cadastru și în cartea funciară a imobilului, dar și obligarea pârâtei la efectuarea formalităților de transfer a dreptului de proprietate.

În mod corect, instanța de fond a reținut că formularea unei cereri împotriva debitoarei V.C. SRL, prin lichidator judiciar C.I.T.R. Filiala B. SPRL, având obiectul expus mai sus, este inadmisibilă, întrucât Legea specială nr. 85/2014 reglementează, prin art. 59 alin. (5), un mijloc procesual specific pentru satisfacerea solicitărilor apelantei reclamante.

Art. 58 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2014 prevede că administratorul judiciar/lichidatorul judiciar are atribuția conducerii activității debito­rului (în condițiile precizate de judecătorul‑sindic) și că toate măsurile dispuse de acesta se consem­nează într‑un raport întocmit potrivit art. 59, care poate fi contestat de către debitor, creditori sau orice altă persoană interesată, în condițiile art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014. Doctrina și practica judiciară au statuat că poate fi atacat în justiție atât refuzul de a lua o anumită măsură, cât și lipsa unui răspuns la solicitările adresate administratorului/lichidatorului judiciar.

Prin urmare, în mod corect, instanța de fond a apreciat că aceste norme nu pot fi eludate prin formularea unei acțiuni distincte ce are drept obiect obligarea practicianului în insolvență de a lua o anumită măsură.

În mod corect, instanța a sesizat că reclamanta ATV T. SRL a solicitat lichidatorului judiciar, prin adresele din data 10.07.2017 și din data de 26.07.2017, executarea obligațiilor asumate de debitoarea V.C. SRL, în temeiul contractului de tranzacție, iar lichidatorul judiciar a comunicat reclamantei refu­zul executării obligațiilor derivând din contractul de tranzacție, măsura fiind contestată în dosarul nr. zzzz/3/2017.

Prin urmare, fiind prevăzută de lege, în procedura specială pentru realizarea drepturilor apelantei‑reclamante, în cadrul procedurii insolvenței debitoarei V.C. SRL, procedura constând în adresarea unei cereri lichidatorului judiciar – organ participant la procedura insolvenței –, iar, ulterior, contestarea răspun­sului/lipsei unui răspuns în condițiile art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, legea nu permite introducerea unei acțiuni cu același obiect pe calea dreptului comun, cu eludarea procedurii legale anterior enunțate”.

5. Concluzii

Legea insolvenței realizează o delimitare a competențelor tuturor celor implicați în procedură și stabilește cadrul procesual în care părțile își pot exercita eficient atât drepturile, cât și obligațiile procesuale.

Analizând atribuțiile judecătorului‑sindic, din perspectiva verificărilor de legalitate pe care acesta le poate efectua, rezultă cu evidență că principiul stabilit de legiuitor este cel potrivit căruia atribuțiile judecătorului‑sindic se circumscriu verificării legalității actelor de procedură, iar chestiunile care țin de managementul procedurii intră în atribuțiile creditorilor, prin organele lor, adunarea creditorilor și comitetul creditorilor.

Extinderea competenței judecătorului‑sindic asupra controlului oportunității deciziilor adoptate în activitatea de administrare a debitorului ar constitui o depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești, o intervenție inadmisibilă în activitatea de organizare și funcționare a debitoarei, context în care hotărârile luate de adunarea creditorilor pot fi cenzurate doar din perspectiva legalității, astfel cum s‑a putut observa în deciziile de speță supuse analizei.

De asemenea, controlul exercitat de instanță trebuie să se limiteze la aspectele de legalitate ale deciziilor manageriale și nu să cenzureze opțiunile considerate oportune de către persoanele competente legal în exercitarea atribuțiilor de administrare, respectiv administratorul judiciar sau lichidatorul, așa cum rezultă din exemplele evidențiate în ultima parte a prezentării.