Perspective teoretice şi jurisprudenţiale asupra verificărilor de legalitate care intră în sfera de competenţă a judecătorului sindic

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

d) O altă dimensiune de analiză a problemei vizând limitele în care se realizează controlul efectuat de judecătorul‑sindic, atunci când este învestit cu acțiunea în anularea hotărârii creditorilor, este cea în care se susține pretinsa nelegalitate a adunării creditorilor generată de existența unui conflict de interese, sens în care se invocă incidența art. 51 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Conform dispozițiilor art. 51 alin. (5), dacă un membru al comitetului creditorilor se află, din cauza interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanți la procedură, acesta se va abține de la vot, sub sancțiunea anularii deciziei comitetului creditorilor, dacă fără votul său nu s‑ar fi întrunit majoritatea cerută.

Din chiar conținutul dispoziției legale enunțate rezultă indubitabil că aceasta se aplică exclusiv în cazul în care decizia este luată de către comitetul creditorilor, nu și în situația deciziei luate în adunarea generală a creditorilor, iar abținerea de la vot vizează votul exprimat în comitetul creditorilor.

Legea insolvenței reglementează conflictul de interese și instituie obligația abținerii de la vot în două situații, respectiv la art. 51 alin. (5), pentru voturile exprimate în cadrul ședinței comitetului creditorilor, și la art. 138 alin. (5), respectiv în capitolul privind planul de reorganizare, iar normele juridice instituite de aceste texte sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse la alte situații decât cele prevăzute de lege, întrucât în felul acesta s‑ar adăuga la lege.

Pe de altă parte, potrivit art. 10 C. civ., „Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.

În considerarea acestor circumstanțieri, apreciem că, în lipsa unei dispoziții legale aplicabile adunării creditorilor, nu se poate analiza chestiunea existenței unui conflict de interese, din moment ce Legea nr. 85/2014 stabilește expres că procedura insolvenței este una concursuală și colectivă, în cadrul căreia toți creditorii îndreptățiți la procedură trebuie să beneficieze de un tratament egalitar și echitabil.

Un argument pentru care dispozițiile art. 51 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 nu pot fi aplicate prin analogie, în cazul hotărârii adunării creditorilor, este reprezentat de împrejurarea că, privind o situație de excepție de la dreptul la vot al oricărui creditor și implicând, pe cale de consecință, restrângerea exercițiului unui drept, o astfel de excepție este de strictă interpretare, aplicându‑se numai în ipotezele în care legea o prevede expres.

Pe cale jurisprudențială^[12] s‑a decis că „normele care limitează drepturile sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie la alte situații, rațiunea pentru care o prevedere similară cu cea de la art. 51 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 nu a fost inclusă în cuprinsul art. 48 din același act normativ fiind aceea că în cazul comitetului creditorilor s‑a dorit evitarea conflictului dintre interesele creditorilor care fac parte din acest comitet și interesele creditorilor din afara comitetului, situație de care nu poate fi vorba în cazul adunării generale”.

Se impune precizarea că atribuțiile și rolul comitetului creditorilor în cadrul procedurii sunt distincte de cele ale adunării creditorilor, motiv pentru care nu orice prevedere legală apli­cabilă modalității în care se iau hotărârile în comitetul credito­rilor sunt aplicabile mutatis mutandis și adunării creditorilor, cu atât mai mult cu cât analogia vizează restrângerea exercițiului unui drept conferit de lege.

Tot jurisprudențial^[13] s‑a reținut că, „referitor la existența unui conflict de interese, în cadrul comitetului creditorilor, creditoarea este în eroare, deoarece în Legea nr. 85/2014 prevederile despre adunarea creditorilor sunt tratate în art. 47‑49 inclusiv, iar cele vizând comitetul creditorilor în art. 50‑51 și nu pot fi aplicate prin analogie și în adunarea creditorilor”.

S‑a argumentat că măsura contestată a fost votată în cadrul adunării creditorilor și nu a privit decizii care să fi fost adoptate de comitetul creditorilor, context în care s‑a apreciat că dispozițiile legale prevăzute de art. 51 alin. (5) nu sunt aplicabile în speță. A fost făcută trimitere la cele două situații în care Legea insolvenței reglementează conflictul de interese și instituie obligația abținerii de la vot și s‑a evidențiat că: „Nu poate fi reținut, în momentul de față, nici existența unui conflict de interese, în cadrul comitetului creditorilor, atât timp cât acest comitet nu a luat încă decizii. Conflictul de interese în cadrul comitetului creditorilor poate apărea în situații concrete, în funcție de deciziile ce urmează a se lua, iar cel ce se află în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanți la procedură este obligat să se abțină de la vot, sub sancțiunea anulării de către judecătorul‑sindic a deciziei adoptate [art. 51 alin. (5) și (6) din Legea nr. 85/2014]”.

e) În fine, o altă chestiune supusă analizei judecătoru­lui‑sindic este cea a învestirii sale cu acțiunea în anularea hotărârii adunării creditorilor debitoarei care s‑a întrunit și a deliberat cu privire la un aspect care nu era de competența sa.

În această pricină^[14], judecătorul‑sindic a respins contestația formulată de creditoarea B. & B. PC, care a solicitat anularea hotărârii adunării creditorilor debitoarei din data de 2 mai 2018, prin care, cu un procent de 82,10% din totalul creanțelor prezente, s‑a aprobat contractul de tranzacție încheiat la data de 19 aprilie 2018 între debitoarea T.I. SRL, prin lichidator judiciar AA T.I. SPRL, și societatea R.H. SA. În considerentele sentinței s‑a argumentat că este nefondată susținerea contestatoarei, potrivit cu care nu ar fi existat, în prealabil, nicio confirmare expresă care să fi fost acordată de către judecătorul‑sindic pentru încheierea contractului de tranzacție și astfel ar fi fost încălcate dispozițiile art. 25 lit. j) din Legea nr. 85/2006, reținându‑se că, potrivit textului de lege menționat, printre principalele atribuții ale lichidatorului judiciar se numără și încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fideiusorilor, renunțarea la garanții reale, sub condiția confirmării de către judecăto­rul‑sindic. Tribunalul a constatat că dispozițiile legale au fost îndeplinite, tranzacția încheiată fiind confirmată de către judecătorul‑sindic, prin sentința civilă din data de 4 mai 2018. S‑a notat că confirmarea tranzacției de către judecătorul‑sindic nu reprezintă o procedură prealabilă încheierii tranzacției, astfel cum invocă contestatorul, ci o expresie a atribuțiilor stabilite, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, de control judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului, confirmarea reprezentând în sine aprobarea unui act sau a unei măsuri, prin urmare, o acțiune ulterioară.

Instanța de control judiciar a păstrat soluția, evidențiind că: „astfel cum s‑a reținut de altfel și de către judecătorul sindic, prin sentința atacată, și s‑a invocat și prin întâmpinările depuse în apel, nici Legea nr. 85/2006 și nici vreo altă dispoziție normativă nu prevăd vreo atribuție a adunării creditorilor în ceea ce privește contractele de tranzacție încheiate de debitoare prin lichidator. În acest sens, se are în vedere că, potrivit art. 25 lit. j) din Legea nr. 85/2006, una dintre atribuțiile lichidatorului este încheierea de tranzacții, sub condiția confirmării de către judecătorul‑sindic, din modul de formulare a textului de lege reieșind că aceasta este singura condiție impusă de legiuitor, fără a se prevedea, pentru validitatea tranzacției, și necesitatea aprobării de către adunarea creditorilor. Așa fiind, câtă vreme adunarea creditorilor debitoa­rei s‑a întrunit și a deliberat cu privire la un aspect care nu era de competența sa, această manifestare de voință (hotărârea din data de 02.05.2018, contestată în prezenta cauză) nu a fost în măsură să producă efecte juridice, respectiv să dea naștere, să modifice sau să înceteze un raport juridic civil concret, astfel că, întrucât nu reprezintă un act juridic civil, nu este susceptibilă de a fi anulată, după cum s‑a solicitat de către contestatoare.

Se mai are în vedere că nulitatea este acea sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, astfel că această nulitate nu poate opera față de hotărârea contestată în prezentul litigiu, câtă vreme aceasta nu are valoarea unui act juridic (negotium juris). Faptul că creditorii care s‑au prezentat la adunarea din data respectivă au dorit să își exprime opinia cu privire la oportunitatea contractului de tranzacție nu conferă hotărârii atacate caracterul de act juridic, astfel încât să poată fi pusă în discuție valabilitatea adoptării sale și, eventual, aplicată sancțiunea nulității, susținerile apelantei contestatoare cu privire la incidența acestei sancțiuni fiind așadar nefondate. De asemenea, nici faptul că prin contractul de tranzacție s‑a condi­ționat de către C. plata prețului de îndeplinirea unor cerințe, printre care și aprobarea tranzacției de către adunarea creditorilor debitoarei, nu poate conduce la o altă concluzie, câtă vreme atribuțiile adunării creditorilor sunt strict cele prevăzute de lege, nu și cele stabilite de terți, iar legea, astfel cum s‑a arătat anterior, nu cere condiția aprobării tranzacției de către adunarea creditorilor pentru validitatea acesteia. Față de cele de mai sus, din care reiese caracterul fondat al apărărilor din întâmpinări privind lipsa obligativității convocării adunării creditorilor pentru confirmarea de tranzacții, Curtea constată de prisos analiza celorlalte aspecte invocate prin cererea de apel”.

 4.2. Limitele aspectelor de nelegalitate supuse verificării judecătorului‑sindic în etapa confirmării planului de reorganizare

În etapa confirmării planului de reorganizare, în condițiile impuse de art. 139 din Lega nr. 85/2014, judecătorul‑sindic nu realizează doar o verificare a respectării condițiilor de vot, ca în etapa aprobării planului de către creditori, ci realizează un veritabil control de legalitate a acestuia, aceasta fiind concluzia care se poate deduce din analiza prevederilor art. 139 alin. (1) lit. F din Legea nr. 85/2014, care menționează că planul trebuie să respecte, din punctul de vedere al legalității și al viabilității, prevederile art. 133.

În consecință, controlul realizat de judecătorul‑sindic, din perspectiva respectării termenului de depunere a planului, a persoanei abilitate în acest sens, dar mai ales a conținutului planului de reorganizare propus, se subsumează aspectelor de legalitate, astfel cum au fost evidențiate prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, iar nu a celui de oportunitate, aflat la îndemâna creditorilor debitoarei insolvente.

Într‑o decizie de speță^[15], instanța a fost învestită cu o solicitare formulată de debitoare, având ca obiect confirmarea planului de reorganizare. S‑a constatat că obiectul confirmării dedus spre soluționare judecătorului‑sindic, în sensul confirmării sau infirmării, îl reprezintă planul de reorganizare al debitoarei, în forma completată depusă la dosar la data de 1 octombrie 2018. S‑a evidențiat că, așa cum reiese din notele de ședință depuse de administratorul judiciar, această completare a fost comunicată creditorilor la data de 27 septembrie 2018 și asupra planului de reorganizare, astfel completat, s‑a și votat.

S‑a notat că această completare a planului de reorganizare nu vizează lămurirea unor aspecte neclare din planul de reorganizare propus anterior, ci reprezintă un nou plan de reorganizare drept conținut, din punctul de vedere al plăților propuse.

S‑a constatat că prin completarea planului s‑a modificat complet structura programului de plăți (cu excep­ția restanțelor salariale), sub aspectul cuantumului plăților trimestriale pe parcursul celor trei ani.

În raport de aceste circumstanțe factuale, Curtea a evidențiat că: „nu neagă faptul că com­pletarea unui plan de reorganizare este posibilă, însă legiuitorul român a stabilit că modificarea acestuia se poate realiza în condiții identice celor care au determinat aprobarea planului a cărui modificare se dorește.

Așa fiind, modificarea planului de reorga­nizare (în realitate, înlocuirea unui plan cu un altul) era posibilă dacă aceasta ar fi fost realizată în interiorul termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014 și cu respec­tarea condițiilor prevăzute de art. 133 din același act normativ.

Întrucât debitoarea, prin administratorul spe­cial, nu a procedat astfel, în mod corect, judecăto­rul‑sindic a statuat că modificarea planului de reorganizare a avut loc cu nesocotirea termenului de decădere impus prin norme imperative, astfel că nici chiar votarea acestuia de către creditori nu poate acoperi decăderea care a operat în temeiul legii.

De altfel, judecătorul‑sindic a stabilit corect că, dacă se susține teza unei modificări a planului de reorganizare, devin incidente dispozițiile art. 139 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora modificarea planului de reorganizare presu­pune o procedură de reorganizare pendinte, adică în curs de derulare, or, această procedură de reorganizare presupune existența unui plan de reorganizare con­fi­rmat de către judecătorul‑sindic, ipoteză inexistentă în speță”.

Din perspectiva persoanelor abilitate să depună un plan de reorganizare, în practica judiciară^[16] s‑a reținut că, prin apelul incident, creditoarea SC C.C.R. SRL a criticat sentința pronun­țată de judecătorul‑sindic, invocând nelegalitatea, prin raportare la persoana care a propus planul de reorganizare, susținând că, în cazul de față, planul de reorganizare a fost propus de admi­nistratorul special, A.A., care este o persoană condamnată.

Potrivit art. 132 din Legea nr. 85/2014, „următoarele cate­gorii de persoane vor putea propune un plan de reorganizare:
a) debitorul, cu aprobarea adunării generale a acționarilor/aso­ciaților, în termen de 30 de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanțe, cu condiția formulării intenției de reorganizare, potrivit art. 67 alin. (1) lit. g), dacă procedura a fost declanșată de acesta, și în termenul prevăzut de art. 74, în cazul în care procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau mai multor creditori (…)”.

Curtea a notat că: „Exigențele ce trebuie verificate din perspec­tiva titularului dreptului de a propune un plan de reorga­nizare sunt cele enunțate de textul citat și vizează respectarea unui termen de înregistrare a planului propus, a declarării inten­ției de reorganizare”, și a evidențiat, pornind de la argumentul că entitatea titulară a dreptului de a depune planul este debitoarea, prin administrator special, că aserțiunile cu privire la admi­nistratorul special, „în mod corect, au fost înlăturate de către judecătorul‑sindic, distincția dintre cele două entități (respectiv debitoare și administratorul special) impunându‑se, fiind esențial de menționat că planul aparține debitoarei, și nu altei categorii de persoane în favoarea căreia a fost instituit dreptul de a propune un plan”.