Opțiuni doctrinare cu privire la o posibilă reformă a unor termene de procedură

20 iun. 2023
Vizualizari: 907
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Motto: Fără justiție niciun tărâm nu poate progresa (Pitagora)

1. O scurtă incursiune introductivă

Rolul termenelor în procedură a constituit mult timp o temă, cu predilecție, de ordin doctrinar, dar și de o certă relevanță practică[1]. Termenele au format și obiectul unor intervenții legislative numeroase, atât în trecutul nostru procesual, cât și mai recent. În cadrul demersului nostru nu vom insista asupra aspectelor strict doctrinare, respectiv a celor legate de interpretarea unor texte procedurale în materie, ci cu deosebire asupra duratei, dar și cu privire la o posibilă și necesară reformare a termenelor.

Unul din atributele majore ale termenelor procedurale constă în raționalitatea lor, calitate ce reprezintă până la urmă și o cerință esențială a procesului echitabil. Raționalitatea termenelor de procedură trebuie să fie una care să corespundă atât interesului justițiabililor, cât și procesului de înfăptuire a justiției. Este cunoscut faptul că interesul părților din punct de vedere al justițiabililor poate fi diferit, unul dintre ei propunându-și soluționarea rapidă a litigiului, cu deosebire reclamantul, iar adversarul poate fi preocupat în unele cazuri și de tergiversarea acestuia. Ne-am permite să apreciem că uneori și judecătorul, adeseori împovărat de dosare, poate urmări o anumită amânare a judecății, chiar nejustificată. Dar interesul justiției nu poate fi altul decât acela al soluționării cu celeritate a judecății, judecătorul având și obligații precise în acest sens și care sunt impuse de Codul de procedură civilă.

Dar istoria procedurii civile este legată, în mare măsură, și de reglementarea pe care legiuitorul a dat-o, în diferite perioade istorice, termenelor de procedură. Iar acest lucru este natural, căci nimeni nu trebuie să încerce să blocheze cursul justiției prin diferite artificii de ordin procedural. A trecut vremea în care procesul civil avea un caracter strict acuzatorial, iar judecătorului îi era rezervat un rol pasiv, de simplu arbitru al duelului judiciar. De aceea în trecut criticile aduse justiției au fost dintre cele mai aspre, iar observațiile unor mari scriitori dintre cele mai acide. Astfel, de pildă, una dintre cele mai dure critici a fost lansată de W. Shakespeare (în Hamlet), care observa că „lentoarea justiției este unul dintre acele rele de care omul se poate elibera numai prin sinucidere”. Reflecțiile lui Montesquieu au fost asemănătoare. El remarca că „litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen rezonabil, pentru că altfel ceea ce este o cerere se transformă într-o dramă personală sau într-o tragedie familiară”.

Flagelul lentorii judecăților este cvasi universal și el nu privește doar micile instanțe, ci și instanțele din vârful ierarhiei judiciare a unui anumit stat. Mărturie sunt datele statistice evidențiate de statele membre ale Uniunii Europene, dar și din țările din alte continente, dar mai ales rapoartele anuale asupra activității unor instanțe supreme, cum este cazul Curții de Casație din Franța, Italia, a Tribunalului Suprem din Spania, iar enumerarea noastră este doar una exemplificativă. Iar aceste date sunt bine cunoscute.

În Spania, de pildă, ca și în alte țări europene, numărul cauzelor civile a crescut de la an la an cu consecința firească a supraîncărcării judecătorilor și a prelungirii duratei de soluționare a cauzelor. Potrivit, unei analize recente, la secția civilă a instanței supreme timpul de soluționare a unei cauze civile a fost, în medie, în anul 2022 de 24,6 luni. Iar aceasta în timp ce cu zece ani în urmă, în anul 2012, durata medie de rezolvare a unei cauze era de 11,1 luni[2]. Prin urmare, doar într-un deceniu durata de soluționare a cauzelor civile la instanța supremă s-a dublat. Situația nu este diferită nici în Franța, țară în care în perioada 2018-2019, durata media a unei proceduri în primă instanță a crescut de la 10,4 luni, în anul 2018, la 11,4 luni, în anul 2019. În aceiași perioadă de referință, durata medie a unei proceduri în apel a crescut de la 15,2 la 15,8 luni, iar în recurs de la de la 15,5 la 16, 7 luni[3]. La noi, durata de soluționare a proceselor în fața instanței supreme este semnificativ mai redusă. Ne limităm să menționăm, în acest context, că potrivit Raportului de activitate pe anul 2021, la instanța supremă peste 59% din cauze au fost soluționate într-un termen de până în 6 luni.

Un exemplu dintre cele mai interesante și semnificative este acela al Curții de Apel din Lyon, instanță la care în decursul anului 2020, la fiecare 8 minute s-a pronunțat o sentință[4]. Și acesta este doar un exemplu. Dar un exemplu mult mai surprinzător putem întâlni chiar și în România. Astfel, o cauză civilă se află pe rolul unei instanțe de prim grad de aproape 15 ani (înregistrat în sistem la data de 4 noiembrie 2008, la o Judecătorie din Ardeal)[5], cu un termen de judecată la data de 20 februarie 2023. Orice comentariu și explicație este de prisos.

Problema lentorii judecăților este o problemă preocupantă nu doar în materie civilă, ci și în materie penală. De aceea nici doctrina procesuală nu a rămas pasivă cu privire la această realitate care durează de secole, iar afirmația nu constituie o exagerare.

Un autor spaniol observa recent că în tot cursul vieții sale „… justiția s-a mișcat cu monotonie și chiar cu dezinteres. O justiție despre care știm când începe, dar nu știm când se finalizează” (t.a.). Autorul la care ne referim sublinia și faptul că în țara sa justiția se mișcă ca o broască, iar o justiție lentă „descalifică orice sistem judiciar”[6]. Studiul autorului, care a fost și judecător în Catalunia (dar și membru al Consiliului General al Puterii Judiciare), este de un realism greu de tăgăduit, fapt pentru care ne-am și referit la el. Dar deosebit de relevantă este o anumită relatare a autorului din epoca în care el exercita funcții judiciare. Acesta spunea că într-o zi un deținut din Penitenciarul model din Barcelona i s-a adresat astfel: „Excelență, ceasul Justiției are mai multe ore de disperare, decât minute de speranță”[7] (t.a).

Situația nu este diferită nici în alte mari democrații, iar exemple extrem de relevante le găsim și în justiția franceză și în cea italiană, cea din urmă fiind una din marile campioane mondiale la lentoarea cu care se judecă procesele. Italia timp de o jumătate de secol – anii 1959-2010 – a fost „beneficiara” a mai mult de 25% din condamnările CEDO adresate statelor membre pentru nesocotirea termenului rezonabil prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Situația din Italia poate fi considerată una șocantă, având în vedere evoluțiile economice pozitive din această țară și a căror tradiții juridice sunt unanim recunoscute[8]. Dar situația nu este una fără sincope serioase în materia termenului rezonabil nici în țara marelui cod napoleonian. Potrivit unui studiu al Institutului Montaigne dovada acestei realități constă tot în numărul mare de condamnări ale Franței pentru nerespectarea duratei rezonabile a procedurilor judiciare. Raportul identifica o parte din cauzele lentorii cu care se judecă procesele și a propus unele soluții interesante, fără a fi urmate de acțiuni concrete și eficiente. Raportul din anul 2000 propune unificarea tuturor procedurilor și alinierea termenelor de procedură la cele mai scurte, obiectivul fiind acela de a avea termene de o durată de 6 până la cel mult 8 luni[9].

Din păcate la noi, dar și în alte țări europene, demersurile pentru reducerea termenelor de procedură au fost rare, iar atunci când ele s-au realizat au fost extrem de modeste și fără rezultate notabile. Noul Guvern al României pare, totuși, decis să întreprindă unele acțiuni în această privință. Cel puțin așa sugerează noul ministru al justiției, doamna Alina Gorghiu, care declara recent că una din preocupările ministerului pe care-l va conduce va avea ca obiect reducerea termenelor de procedură. Este un deziderat notabil și pe deplin realizabil, cu condiția esențială de a exista voința politică necesară și hotărârea de a întreprinde măsuri rapide, radicale și eficiente.

2. Reflecții asupra duratei termenelor de procedură

Durata procedurilor judiciare este cea mai importantă problemă legată de instituția la care ne referim. Iar cu privire la această instituție există o doctrină și o jurisprudență abundentă, iar CEDO a determinat un ansamblu de exigențe cu privire la durata rezonabilă a unei proceduri judiciare.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Majoritatea legislațiilor procesuale din Europa și nu numai au consacrat prevederi exprese cu privire la soluționarea proceselor, de orice natură, într-un termen rezonabil. Iar la nivel european nu putem să nu reamintim prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, text ce a impus soluționarea proceselor într-un termen rezonabil. Iar codurile noastre de procedură au înserat această sintagmă. Noul Cod de procedură civilă a preferat însă o altă formulă, anume aceea de „termen optim și previzibil”. Reamintim că o atare formulă procedurală a fost promovată de Comisia europeană pentru eficientizarea justiției. Astfel cum am remarcat și cu un alt prilej nu cunoaștem nicio altă țară europeană care să fi receptat, într-o formulă expresă, la nivelul vreunui cod de procedură civilă o atare sintagmă[10]. Ne putem întreba de ce? Se poate considera că este vorba doar de o anumită opțiune a legiuitorului?

Din acest punct de vedere este util să precizăm că Institutul francez Montaigne, în cadrul Raportului pentru anul 2017, constata că previzibilitatea este o calitate esențială a activității jurisdicționale. O atare concluzie era determinată de faptul că majoritatea studiilor economice sunt de acord că „previzibilitatea este o condiție necesară a eficacității sistemului judiciar, atât datorită faptului că aceasta contribuie la reducerea costurilor tranzacțiilor, cât și pentru faptul că facilitează cooperarea socială la adăpostul dreptului”[11].

Pe de altă parte, rigoarea ne obligă să arătăm că o reformă inițiată recent în Italia, în materie penală – reforma Catabria – conține o abordare asemănătoare celei din art. 6 C. proc. civ. român. Este vorba de Legea nr.150 din noiembrie 2022 și prin care art. 477 alin. (1) C. proc. pen. a fost modificat în sensul precizării normative potrivit căreia în cazul în care dezbaterea nu se poate realiza într-o singură ședință de judecată, președintele instanței, după ascultarea părților, va determina calendarul audiențelor („il calendario delle audienze”), asigurând „celeritatea și concentrarea” (celerita e concentrazione) judecății, stabilind pentru fiecare ședință „activitățile specifice” ce vor trebui realizate[12].

Revenind asupra formulei folosite de art. 6 din Codul de procedură civilă se cuvine să arătăm că ea este una extrem de exigentă, întrucât ne impune și acest reper important al termenului de procedură și care este legat de previzibilitatea duratei de soluționare a unui proces civil. Totuși, Codul de procedură penală nu a receptat o atare formulă. Nu am fi revenit asupra acestei probleme de ordin doctrinar, dar și practic până la urmă, dacă noua Lege de organizare judiciară nu ar fi rămas la formula de termen rezonabil. Este adevărat că art. 6 din Legea nr. 304/2004 a promovat sintagma de termen rezonabil, dar acest act normativ a fost redactat înaintea apariției Noului Cod de procedură civilă. Ar fi fost însă firesc ca noua lege de organizare judiciară să adopte și ea sintagma „de termen optim și previzibil”. De ce nu a făcut-o? Poate legiuitorul intenționează să renunțe la sintagma prevăzută în Noul Cod de procedură civilă? Nu credem că o atare ipoteză este una ce trebuie să fie luată în calcul. Surprinde în același timp și lipsa de concordanță între cele două coduri importante de procedură în privința duratei termenelor de procedură.

Durata termenelor de procedură civilă este influențată de multipli factori, iar aceștia au fost evocați de jurisprudența noastră, dar îndeosebi de CEDO. În contextul de față nu este cazul să formulăm considerații deosebite, ci doar să subliniem că cel mai important reper este acela al naturii cauzelor supuse judecății. Aceasta deoarece unele cauze implică prin natura lor o anumită urgență în soluționare (unele cauze din domeniul familiei, dreptului muncii, etc.), iar altele nu implică aceiași celeritate, cum ar fi acțiunile în revendicare, cele de partaj, etc). De aceea, așa cum se susține și în literatura iberoamericană există și situații în care întârzierea judecăților este necesară.

Termenul rezonabil constituie o formulă procedurală care vizează, fără îndoială, doar termenele stabilite de judecător. Aserțiunea noastră se justifică prin faptul că atât art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și art. 12 alin. (1) din Noua Lege de organizare judiciară se referă la soluționarea proceselor în mod echitabil și într-un termen rezonabil. Noul Cod de procedură civilă a adoptat un ansamblu de măsuri de natură a accelera judecățile și de a da o mare eficiență justiției. Însăși ideea de termen optim și previzibil corespunde unui atare deziderat, judecătorul fiind obligat să prefigureze durata judecății, astfel cum dispune categoric art. 238 alin. (1) C. proc. civ. Iar o atare obligație a judecătorului este una generală. De asemenea este de remarcat faptul că un text distinct din Cod este consacrat „asigurării celerității”, astfel cum este și intitulat marginal art. 241.

O dispoziție însemnată este aceea conform căreia judecătorul poate fixa termene scurte „chiar de la o zi la alta”. O atare posibilitate a existat practic și în perioada în care un text corespunzător nu exista în vechiul Cod de procedură civilă. Din punctul de vedere al termenelor de judecată trebuie să spunem că judecătorul a avut întotdeauna posibilitatea de a aprecia asupra termenelor judecătorești. Fără îndoială că noua reglementare este destinată să mobilizeze judecătorul spre a fixa termene scurte de judecată, chiar de la o zi la alta. Din păcate însă în practică lucrurile sunt multe mai complicate, căci agenda judecătorului român și nu numai al acestuia este una extrem de încărcată.

Iar aceasta în pofida faptului că la o simplă lectură a textului în discuție rezultă că acesta are o redactare imperativă. Pe de altă parte, este important de remarcat faptul că: „Dacă există motive temeinice, se pot acorda termene mai îndelungate decât cele prevăzute la alin. (1)”. Iată că din perspectiva acestui text trebuie să reținem obligația judecătorului de a acorda termene scurte, termenele mai îndelungate putând fi acordate numai în baza unor „motive temeinice”. Legea nu ne oferă niciun reper cu privire la conținutul acestei sintagme. În opinia noastră „motivele temeinice” la care se referă art. 239 alin. (2) sunt diferite de cele utilizate de legiuitor în privința altor instituții procesuale, cum ar fi repunerea în termen [art. 186 alin. (1), care „vorbește” de „motive temeinic justificate”] sau repunerea în termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită [art. 710 alin. (1), care se referă la „motive temeinice”].

Considerăm că în determinarea „motivelor temeinice” judecătorul va trebui să țină seama de toate acele repere care sunt considerate și în jurisprudență drept elemente definitorii ale termenului rezonabil, cum sunt cele privitoare la natura și circumstanțele concrete ale cauzei, etc. Din acest punct de vedere am observa că situația aici analizată este asemănătoare cu cea statuată în art. 230 C. proc. civ., și care îi permite judecătorului să preschimbe un termen de judecată, dar numai în prezența unor „motive temeinice”. Pe de altă parte, este important ca judecătorul să țină seama și de prevederile de principiu ale art. 180 alin. (3) C. proc. civ. text care justifică susținerea noastră. Potrivit acestei norme procedurale: „În cazurile în care legea nu stabilește ea însăși termenele pentru îndeplinirea unor acte de procedură, fixarea lor se face de instanță. La fixarea termenului aceasta va ține seama și de natura urgentă a procesului”. Două observații se cuvin să fie făcute, în opinia noastră, în legătură cu această prevedere procedurală. Prima este aceea că textul are o sferă relativ restrânsă de aplicare, acesta referindu-se doar la termenele „pentru îndeplinirea unor acte de procedură”. Totuși această formulă trebuie să fie înțeleasă într-o accepțiune mai largă astfel cum am sugerat deja. A doua observație constă în faptul că legea se referă la „natura urgentă a procesului”, drept criteriu pentru fixarea termenelor de către judecător. Textul sugerează, prin folosirea conjuncției și, posibilitatea recursului și la alte criterii asemănătoare.

Dispoziții extrem de importante regăsim și în Legea[13] nr. 220/2022 privind valorificarea adaptată a unor măsuri benefice pentru instituțiile din domeniul justiției instituite pe perioada stării de alertă declarate în vederea prevenirii și combaterii efectelor pandemiei de Covid-19. Este un act normativ binevenit căci prin el se urmărește valorificarea unor dispoziții normative care au avut efecte beneficie în perioada stării de alertă. În Expunerea de motive se face referire la faptul că măsurile adoptate în timpul crizei de Covid-19 ”și-au atins obiectivele prin fluidizarea procedurilor și simplificarea căilor de realizare a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor și persoanelor juridice și că pot facilita, în continuare, desfășurarea mai ușoară și mai rapidă a unor proceduri legale, de unde și necesitatea prezervării unora dintre acestea și ulterior încetării stării de alertă, valorificându-li-se utilitatea și actualitatea practică prin introducerea în fondul normativ”.

Utilitatea actului normativ evocat este de necontestat și aceasta cu atât mai mult cu cât promovează unele mijloace tehnice de natură a face justiția mai eficientă și avem în vedere cu deosebire posibilitatea utilizării mijloacelor moderne de transmitere a datelor și a organizării teleconferințelor pentru realizarea dezbaterilor judiciare. Nu intenționăm să dezvoltăm abordările privitoare la conținutul acestui act normativ. Dar câteva sublinieri sunt necesare totuși în perspectiva transpunerii definitive ale prevederilor acestuia în Codul de procedură civilă și în Codul de procedură penală.

Prima noastră constare are ca obiect caracterul temporar al aplicării sale, astfel cum rezultă din chiar prevederile art. 1. Pe de altă parte, textul indică și materiile în care el urmează să fie aplicat (activității de judecată în materie civilă, în materia insolvenței, în materia executării pedepselor, măsurilor educative și al altor măsuri dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal). Dar cea mai semnificativă particularitate a acestui act normativ este cea privitoare la caracterul său facultativ, iar nu obligatoriu. Afirmația poate să surprindă și chiar să șocheze. Dar afirmația noastră este greu de tăgăduit atâta timp cât tot art. 1 este acela care se referă la faptul că legea reglementează „posibilitatea aplicării cu caracter temporar, sau, după caz, adaptarea unor măsuri instituite pe durata stării de alertă….”.

Revenind la termenele judecătorești deja evocate reținem și o prevedere normativă interesantă, cel puțin, în art. 3 alin. (1), text conform căruia: „Pentru judecarea proceselor, instanțele judecătorești, ținând seama de împrejurări, pot fixa termene scurte, inclusiv de la o zi la alta sau chiar în aceeași zi”. Observăm o deosebire importantă între redactarea acestui text și cea din art. 241 C. proc. civ., text la care ne-am referit deja. Or, din acest punct de vedere este de remarcat că în cazul art. 241 C. proc. civ., fixarea termenelor scurte este o obligație impusă judecătorului, iar în cazul art. 3 din Legea nr. 220/2022 textul nu are un atare caracter. Elementul de noutate al celui din urmă text este și acela care conferă judecătorului dreptul de a fixa termene chiar și în aceeași zi. O atare formulă ne apare, totuși, ca una discutabilă, întrucât nu corespunde conceptului strict procedural de termen, astfel cum el este evocat de lege (art. 180 alin. 1) și de doctrină[14].

Textele legale evocate în cele ce au precedat nu au în vedere însă termenele legale, dar aceasta nu înseamnă că ele pot fi stabilite de legiuitor în mod discreționar și fără a ține seama de imperativul soluționării cu celeritate a proceselor civile și penale. Ele trebuie să îndeplinească, în opinia noastră, aceleași exigențe de raționalitate ca și cele judecătorești. De aceea unele aprecieri asupra acestor termene ni se pare utilă, căci și termenele legale pot produce efecte asemănătoare cu cele judecătorești, în sensul că durata rațională a acestora poate conduce la soluționarea cu celeritate a procesului civil și pe cale de consecință la valorificarea adecvată și eficientă a drepturilor subiective, după cum și stabilirea unor termene legale cu o durată prea lungă poate reprezenta o barieră serioasă în valorificarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor.

De aceea, legiuitorului trebuie să promoveze termene optime pentru înfăptuirea exemplară a actului de justiție, lucru ce nu se poate realiza decât dacă el ține seama de echilibrul atât de necesar dintre imperativul de a avea termene scurte pentru valorificarea promptă a drepturilor, dar și acela de a avea termene care să ofere garanții suficiente că drepturile la apărare vor fi respectate.

Noul Cod de procedură conține unele instituții care sunt de natură a favoriza celeritatea judecăților, dar și unele care pot conduce la un efect diametral opus. Dar există chiar și instituții care printre unele efecte pozitive determină și unele consecințe negative. Iar din acest punct de vedere noi credem că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată este una care sub unele aspecte ar trebui reconsiderată. De asemenea, menționăm și existența unor termene excesive în faza inițială a procesului civil, dar și unele care au același caracter chiar în faza de redactare a hotărârii judecătorești, precum și în faza executării silite. Problema a mai fost examinată de noi și cu un alt prilej[15]. O simplă trecere în revistă a tuturor termenelor de procedură și evident al duratei lor poate ușor duce la concluzia că „mașina” judiciară funcționează în gol timp îndelungat, perioadă de timp mai puțin acceptabilă, în opinia noastră, în raport cu durata rezonabilă a unei proceduri. Din acest punct de vedere un exemplu de modificare legislativă relativ recentă și neadecvată este cea privitoare la termenul de motivare a hotărârilor judecătorești [art. 426 alin. (5) C. proc. civ.] și care se poate extinde până la 90 de zile[16]. Ce se întâmplă într-o cauză civilă în care sentința de primă instanță este susceptibilă și de apel și de recurs, dacă toate cele trei instanțe au recurs la „beneficiul” textului evocat ? Desigur, că ipoteza nu este una frecventă în practică, dar este una posibilă. Dacă la aceste termene le adăugăm și pe cele de exercitare a apelului și recursului ori de promovare a căilor de atac extraordinare ori a celor statuate în materia executării silite orice calcul poate fi surprinzător, iar remediul nu poate fi, la acest debut de mileniu, cel evocat de marele W. Shakespeare.

O situație deosebită a fost creată și prin adoptarea noii Legi privind dialogul social: Legea nr. 367/2022, care a abrogat prevederile Legii nr. 62/2011. Actul normativ anterior cuprindea și unele reguli privitoare la competența și procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă, dar noua reglementare nu le-a mai reiterat, astfel că, așa cum bine s-a remarcat[17], devin incidente dispozițiile Codului de procedură civilă și cele din Codul muncii. În aceste condiții, termenul de apel nu mai este cel de 10 zile prevăzut în Legea nr. 62/2011 (art. 215), ci cel de drept comun, respectiv de 30 de zile. Este salutară o astfel de reglementare în condițiile în care conflictele de muncă se soluționează „în regim de urgență”, astfel cum dispune art. 271 alin. (1) din Codul muncii? Răspunsul este în mod evident negativ și aceasta tocmai în considerarea celerității care trebuie să caracterizeze cu deosebire procedura de soluționare a conflictelor de muncă. De aceea, pe bună dreptate, s-a propus o intervenție legislativă corespunzătoare și care ar trebui să conducă la revenirea la termenul de 10 zile[18].

Din perspectiva actualului cod de procedură civilă o discuție poate privi și durata termenelor pentru exercitarea apelului și recursului, care au o durată de 30 de zile [art. 468 alin. (1) C. proc. civ. și art. 485 alin. (1) C. proc. civ.][19]. Au aceste termene un caracter rezonabil ? Este o întrebare care poate fi pusă, deși poate provoca surprize. Dar, întrebarea s-a pus acum mai bine de 100 de ani, respectiv cu prilejul reformei Dissescu. Potrivit unui comentator al modificărilor întreprinse cu acel prilej unul din obiectivele reformei a fost și reducerea termenului de recurs de la 30 de zile la 15 zile. De asemenea, în aceeași perioadă un autor remarca că una dintre propunerile importante ale reformei Dissescu era aceea ca: „Hotărârile să fie redactate, sub pedeapsă de nulitate, în termen de zece zile. S-a văzut, în practică, că unele hotărâri nu erau redactate nici după patru luni de zile! Cursul Justiției nu poate fi tărăgănat din fapta judecătorului !”[20]. Precizăm că potrivit art. 118 alin. 3) C. proc. civ., promulgat la 15 martie 1900: „Dacă motivele hotărârii nu s-au redactat odată cu dispozitivul, ele se vor alcătui în termen de cel mult 15 zile de la pronunțarea hotărîrei, sub pedeapsă disciplinară pentru judecătorii cari au pricinuit întîrzierea”.


[1] O parte din materialul de față a fost prezentat de autor în cadrul Conferinței naționale In Memoriam prof. Viorel Mihai Ciobanu ”Procesul civil la începutul mileniului III”, din 17 februarie 2023.

[2] Poder Judicial Espana, Estimacion de los tiempos medios de duracion de los procedimientos judiciales – Tribunal Supremo, apud https://www.poderjudicial.es/cgpj/es/Temas/Transparencia/ch.Estimacion-de-los-tiempos-medios-de-duracion-de-los-procedimientos-judiciales,formato1

[3] A se vedea în acest sens J-P. Tran Thiet, Institut Montagne, Quinqennat Macron: le grand decryptage-justice, apud quinqennat-macron-le-gd-d, pdf. p. 1.

[4] A se vedea I. Leș, Despre Utilitatea și raționalitatea căilor de atac în materie civilă. Despre o posibilă reformă a căilor de atac de reformare, în Controlul judiciar în procesul civil, Revista română de jurisprudență nr. 1/2022, p. 449.

[5] A se vedea Justiția ținută la sertar. Un dosar de la Judecătoria Cluj va împlini anul acesta 15 ani de judecată și se află tot la prima instanță, apud https://www.stiridecluj.ro/social/justitia-tinuta-la-sertar-un-dosar-de-la-judecatoria-cluj-va-implini-anul-acesta-15-ani-de-judecata-si-se-afla-tot-la-prima-instanta. Informația oferită de ziarul clujean se întemeiază pe „Raportul privind soluționarea dosarelor mai vechi de 10 ani aflate pe rolul instanțelor judecătorești în anul 2021”.

[6] J. Gomez de Liano, La insoportable lentitud de la justicia, apud https://blogs.elconfidencial.com/espana/tribuna/2022-08-18/insoportable=lentitud-justicia_3477341/

[7] Ibidem.

[8] O atare realitate a fost remarcată și de doctrină. În acest sens s-a observat că Italia este una dintre țările cele mai industrializate, influente și importante din lume, dar o atare circumstanță „șochează direct cu situația sistemului procesual civil, existând o discrepanță nejustificată între nivelul economice al Italiei și gradul de ineficiență a justiției civile”. A se vedea în acest sens Tiziana di Commo, La situacion de la justicia civil italiana, p. 263, apud https://itvlex.com/vid/453166178.

[9] Apud Resume_pour-la-justice-.pdfl.

[10] I. Leș, Reflecții sumare asupra soluționării cauzelor în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în Dreptul nr. 6/2019, p. 40.

[11] Institutul Montaigne, Justice: faites entrer le numerique, Rapport novembre 2017, pdf, p. 27.

[12] A se vedea pentru detalii M. Gialuz, Pe run processo penale efficeinte e giusto. Guida alla lettura della riforma Cartabia (profili procesuali), apud https://www.sistemapenale.it/it//scheda/gialuz-per-un-process0-penale-

[13] Legea nr. 220/2022 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.724 din 19 iulie 2022.

[14] A se vedea Cl. C. Dinu, în V. M. Ciobanu, N. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I-art.1-526, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Universul Juridic, București 2016, p. 661; P. Pop, Sancțiuni procedurale în procesul civil, Editura Hamangiu, București, p. 63.

[15] I. Leș, Reflecții sumare asupra soluționării cauzelor în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în Dreptul nr. 6/2019, pp. 46-47; I. Leș, Secvențe privind soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. O privire particulară asupra executării silite, în Volumul In Memoriam, V. M. Ciobanu, Dreptul procesual și dreptul substanțial la începutul mileniului al. III – lea, Universul Juridic 2023, pp. 679-690.

[16] A se vedea cu privire la critica acestei soluții legislative A se vedea I. Leș, Despre utilitatea și raționalitatea căilor de atac în materie civilă. Despre o posibilă reformă a căilor de atac de reformare, pp. 454-455.

[17] A se vedea în acest sens G. Lefter, Câteva considerații privind jurisdicția muncii după adoptarea legii nr. 367/2022 privind dialogul social, apud https://www.juridice.ro/816526/cateva-consideratii-privind-jurisdictia-muncii-dupa-adoptarea-legii-nr-367-2022-privind-dialogul-social.html

[18] Idem. A se vedea de asemenea D. Țop, Argumente pentru un cod procesual al soluționării litigiilor de muncă, apud https://www.juridice.ro/6370/argumente-pentru-un-cod-procesual-al-solutionarii-litigiilor-de-muncă. Autorul susține și necesitatea adoptării unui Cod procesual al litigiilor de muncă.

[19] A se vedea I. Leș, Despre utilitatea și raționalitatea căilor de atac în materie civilă. Despre o posibilă reformă a căilor de atac de reformare, pp. 452-453.

[20] Procedura civilă cu Indexul Alfabetic și cu Tabla de Materii adunat și lucrat de Ioan C. Barozzi, București, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1910, p. VII-VIII.

Opțiuni doctrinare cu privire la o posibilă reformă a unor termene de procedură was last modified: iunie 19th, 2023 by Ioan Leș

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Ioan Leș

Ioan Leș

Este doctor în drept din anul 1977 în domeniul dreptului procesual civil, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic, dar și politic și diplomatic, autor a peste 40 de tratate, cursuri şi monografii în domeniul ştiinţelor juridice și a peste 125 de articole şi comentarii de jurisprudenţă.
A mai scris: