Seniorii Dreptului – Pasionații (II): Prof. univ. dr. Ioan Leș

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Pasiunea dă adevăratul preț al existenței. Pasiunea scrie destine, face și desface bucăți de viață, bucură, înalță, duce corabia fără busolă, pierdută prin furtună, în cel mai ferit port, atunci când nimeni nu mai crede în scăpare…

Pasiunea e medalia din buzunarul celor ce visează mult, departe de propriile temeri, de îndoieli, de lipsuri.

Pasiunea este a celor ce cunosc dorința de a porni de nicăieri, singuri, fără vreun sprijin, a celor ce nu au așteptări și care parcurg o lume de cuvinte, doar pentru a înțelege mai bine… Nu pentru sine, ci pentru a oferi celorlalți ceea ce ei poate nici nu au primit vreodată.

Mulți și-ar fi dorit ca pasiunea să fie un hap preparat de un spițer în mojarul lui, din: dorință, răbdare ori stăruință, amestecate cu emoție, cu inspirație, cu lumina minții… un medicament pe care oricine să-l poată cumpăra, ca pe orice altă marfă. Un hap miraculos, care, odată înghițit, să îi scoată în față, să le aducă titluri sau onoruri, haine scumpe și arginți, respect și veșnicie.

Dar pasiunea nu e hăzărită tuturor, e un dar pe care îl primesc puțini, poate doar cei uitați de Dumnezeu în munca lor. Răbdarea nu crește pe orice ogor, iar munca nu e ușoară decât pentru cei ce o regăsesc în fiece dimineață cu bucurie. Picură pasiune pe creștetele oamenilor… Când și când. Incontrolabil. Fără a ști ce va urma (ploaia aceasta răzleață e un semn bun… cât mai e… știm că se vor umple rândurile de litere, se vor lumina drumuri, iar unii vor păși pe ele!)

Pasiunea înseamnă bucurie, sacrificiu. Este acea construcție (necesară oricui, mai puțin ție) pe care o dăruiești dintru început semenilor, în care zidești, în fiecare zi, cărămidă cu cărămidă, bucăți din tine, fără a lua seamă că din acest motiv banal într-o zi, fizic, te vei pierde.

Pasiunea este a celor ce se grăbesc să îmbrace devreme haina curajului și a bunătății, nu pentru o clipă, ci pentru veșnicie.

Este a celor ce știu că orice zi e potrivită pentru a mai sădi un vlăstar de cunoaștere pentru cei ce vor păși, cândva, pe drumul lor. Pasiunea este numitorul comun a două povești de viață, pe care omagiem astăzi, ale profesorilor Liviu Pop și Ioan Leș.

Legal Point: Vă rog, domnule profesor, să ne faceți o trecere în revistă a CV-ului dumneavoastră impresionant – aveți 46 de ani de carieră. Care sunt reperele acestei cariere impresionante?

Ioan Leș: Știți, din punct de vedere cantitativ, cariera mea este una îndelungată, așa cum ați remarcat. Eu am terminat facultatea în anul 1970. Într-adevăr, sunt 46 de ani de activitate, dar trebuie să vă mărturisesc că nu-mi este foarte ușor să vorbesc despre realizările mele profesionale. Sigur că o să încerc, în câteva cuvinte, să punctez unele repere – care cred că sunt mai semnificative – ale acestei activități. Spuneam anterior că am terminat facultatea în anul 1970. Am fost repartizat în avocatură. Probabil că și dumneavoastră știți că, înainte de Revoluție, absolvenții învățământului universitar, în general, erau repartizați, nu aveau posibilitatea să-și aleagă un anumit post. Sigur că exista o anumită opțiune, în funcție de mediile pe care le-au obținut absolvenții și de posturile alocate de autoritățile guvernamentale. Eu am optat pentru avocatură, așa că primii 5 ani i-am desfășurat în acest domeniu de activitate.

La scurt timp după absolvirea facultății, respectiv în anul 1973, m-am înscris la doctorat, la disciplina Drept procesual civil, la Facultatea de Drept din Cluj. În anul 1975 mi s-a oferit posibilitatea să vin asistent la această facultate, din Sibiu, care, de fapt, nu era o facultate de sine stătătoare – era o secție a Facultății de Drept din Cluj. Profesorul meu conducător de doctorat – Grațian Porumb – preda aici Procedura civilă și mi-a încredințat această disciplină. În sfârșit, câțiva ani mai târziu, respectiv în anul 1977 – iată că sunt aproape 4 decenii –, am obținut titlul de Doctor în Drept și am urmat cariera didactică, cu unele întreruperi, până în prezent. Am predat și alte discipline, cum ar fi Dreptul muncii și Dreptul internațional privat, dar vreau să vă spun că din anul 1975, în mod constant, am fost titular al disciplinei Drept procesual civil. Activitatea mea științifică s-a realizat și ea pe unele coordonate ample, pe care le cunoașteți, dar în mod special în domeniul Dreptului procesual civil. Dar viața mi-a oferit oportunitatea să-mi desfășor activitatea și în cadrul forului legislativ. Am fost deputat în primul Parlament ales după Revoluția din decembrie, respectiv în perioada mai 1990-martie 1992, când am fost numit Ambasador al României în Venezuela. Am exercitat acest mandat de ambasador timp de 4 ani și jumătate, deci un mandat întreg: mandatul este de 4 ani. A fost o experiență, vă mărturisesc, deosebit de interesantă, o experiență cu totul inedită. O atare activitate este una onorantă pentru cel care primește însărcinarea de a reprezenta interesele României într-o altă țară. Nu trebuie să vedem însă diplomația ca pe un domeniu foarte facil. Diplomația înseamnă nu doar privilegii. Putem vorbi de „privilegii” în sensul că diplomatul are un statut deosebit, care impune respect din partea autorităților din țara de reședință, curtoazie, deschidere pentru colaborare ș.a.m.d.

Orice stat asigură diplomaților săi condiții de viață corespunzătoare, reședință, un salariu decent. Dar sunt și anumite privațiuni. Trebuie să fii la post 24 de ore pe zi – poate e puțin exagerat să spun astfel, dar sunt și activități greu de realizat pentru persoane care nu sunt obișnuite cu o muncă foarte susținută, care nu este supusă unui program strict de 8 ore. Adeseori participi la recepții după-masă, seara, întruniri dimineața, în timpul zilei, uneori chiar și sâmbăta participi la anumite acțiuni. Sigur că nu trebuie să ne imaginăm că este o viață cu totul cazonă. Un diplomat nu trăiește într-o atmosferă specifică unităților militare. Are o anumită independență și un anumit statut. Dar am vrut să spun toate lucrurile astea pentru că, uneori, din afară se consideră că viața aceasta de diplomat este una foarte confortabilă. Eu vreau să vă mărturisesc că aceste constatări personale sunt valabile și pentru învățământ.

De foarte multe ori se spune: „Bine domnule, dar profesorul are un regim special, profesorul universitar are 10-12 ore pe săptămână de activități didactice, deci duce o viață liniștită, are foarte mult timp liber”. Adevărat parțial, dar total neadevărat dintr-un punct de vedere. Dacă vrei să fii un profesor foarte comod – problema e dacă ajungi profesor cu o asemenea comoditate –, este simplu. Dacă ești exigent, vrei să fii foarte bine pregătit și mai ales să ai o activitate științifică bogată, eu cred că suntem în aceeași situație cu a diplomatului care aproape că trebuie să muncească 24 de ore din 24. Sigur  că afirmația poate fi reputată ca una exagerată. Dar, din punctul meu de vedere, să știți că am lucrat și lucrez – acum poate mai puțin, pentru că, iată, mă aflu în pragul pensionării – constant și sâmbăta, și duminica. Sigur că aveam posibilitatea să-mi fac și un program liber în weekend sau într-o altă perioadă din cursul săptămânii. Din punctul acesta de vedere, ai o anumită libertate. Dacă ai disponibilitatea să cercetezi o anumită problemă, să elaborezi un studiu, poate că stai la birou vineri, sâmbătă, duminică și-l termini. Dar dacă n-ai o asemenea disponibilitate, pentru că starea psihică, dacă vreți, morală a cercetătorului este foarte importantă, s-ar putea să stai la birou și să n-ai idei, să stai inutil. N-are sens, găsim prilejul să desfășurăm o altă activitate.

Cercetarea nu este un lucru foarte ușor. Rezultatele vin după un efort care trebuie să fie foarte susținut. Iar din punctul acesta de vedere, aș îndemna tinerii să se aplece mai mult spre studiu, spre cercetarea științifică. Sigur că am în vedere tinerii care lucrează în domeniul învățământului și al cercetării științifice. Ce să vă mai spun despre activitatea mea? Sigur că în Parlamentul României – dacă revin asupra acestei activități – am avut unele sarcini importante, care erau legate și de elaborarea Constituției, pentru că am fost vicepreședintele Comisiei de redactare a Legii fundamentale, și sigur că eu aș spune că și această experiență a fost una destul de interesantă și de bogată. Revenind, într-o ordine cronologică, la diplomație, vreau să vă spun că am mai avut un mandat de ambasador – mandat parțial, este adevărat – din 2004 până în 2006, tot în Venezuela. Am reprezentat România, am avut calitatea de ambasador, și în Jamaica, Haiti și Barbados.

De asemenea, în sfera mea de activitate existau și alte țări, ca Republica Dominicană, Panama, Trinidad-Tobago, unde aveam câteva consulate onorifice pe care aveam obligația să le controlez periodic, să urmăresc activitatea pe care o desfășurau colegii mei care erau în aceste țări. Sigur că am avut și această oportunitate de a călători în aceste țări, de a avea contacte politice, diplomatice extrem de importante, mai ales cele care erau legate de politica externă a României, de strângerea relațiilor de prietenie, de colaborare economică, științifică, culturală – între România, pe de o parte, și țările în care am fost acreditat, pe de altă parte, și pe care le-am nominalizat. O experiență interesantă, pe care n-o regret. Dacă aș fi tânăr, vă mărturisesc că aș îmbrățișa din nou această carieră. Și învățământul este un domeniu incitant, frumos, interesant, care-ți oferă mari posibilități de dezvoltare, de afirmare intelectuală, profesională, iar aceasta cu toate avatarurile pe care le întâlnim acum, în epoca asta modernă. Pentru că, nu știu dacă este un obiect de analiză, dar, după părerea mea, învățământul actual trece printr-o mare criză.

Legal Point: Care sunt satisfacțiile unui cercetător – să spun așa – care vede nu neapărat răsplătită de fiecare dată această muncă, dar care rămâne totuși fidel cercetării în domeniul juridic. Ce v-a făcut să perseverați și să mergeți înainte?

Ioan Leș: Acum, dacă vorbim de învățământ, acesta are, după părerea mea, două componente foarte importante: partea didactică și partea științifică. Unii pun preț foarte mare pe componenta didactică și valorizează mai puțin partea științifică. Și asta este, după părerea mea, o eroare fundamentală. Pentru că învățământul superior în general, nu doar cel juridic, se deosebește de învățământul general, liceal, tocmai prin această componentă științifică. Oamenii care lucrează în învățământul superior trebuie să deschidă drumuri în cercetare, să aibă rezultate mai mult sau mai puțin excepționale. Nu este întâmplător faptul că marii laureați ai Premiului Nobel – majoritatea dintre ei – au fost și mari profesori universitari. Cred că un dascăl universitar trebuie să acorde aceeași importanță și învățământului, componentei didactice, și activității de cercetare. Dacă ne raportăm la partea științifică, eu cred că elementul esențial, fundamental este pasiunea de care dă dovadă acel cadru didactic. Fără pasiune pentru cercetare nu se pot obține rezultate extraordinare sau, în orice caz, nu se pot obține rezultatele dorite. O să vă spun, de pildă, că cele mai multe lucrări pe care le-am publicat au fost realizate după ce am ajuns la gradul de profesor universitar. Am avut lucrări publicate și înainte – articole, monografii ș.a.m.d. Dar sunt oameni care, după ce ajung la gradul de profesor universitar – nu sunt mulți –, se opresc din cercetare. Au realizat un anumit standard, un anumit nivel și consideră că este suficient. Nu! Iată că mulți dintre profesorii, colegii din generația mea lucrează și după ce s-au pensionat, nu din punct de vedere didactic, ci din punct de vedere științific. Nu renunță la scris nici după pensionare. Sigur că nu este foarte simplu, depinde și de starea de sănătate, disponibilitatea fizică, intelectuală a fiecăruia dintre noi. Așa că, revenind, eu cred că acest element – pasiunea pentru cercetare – este unul esențial. Și fără pasiune nu cred că se pot obține  rezultate remarcabile sau spectaculoase, dacă nu este prea pretențios spus.

Legal Point: Ducem această pasiune atât la biroul de scris, la calculator, cât și în sala de curs, de seminar, pentru a avea o satisfacție completă pe cele două componente – didactică și științifică – de care vorbeați?

Ioan Leș: Ele se conectează foarte bine. Dacă ai rezultate în cercetare, este aproape imposibil să nu transmiți aceste cunoștințe și studenților. Sigur, în măsura în care este necesar pentru a parcurge o anumită tematică. Adică n-o să intrăm într-o discuție extrem de savantă, de laborioasă, detaliată asupra unei chestiuni juridice la un curs sau la un seminar. Dar este, cred, imposibil să nu evocăm anumite opinii, anumite teze, anumite rezultate ale cercetării în cursurile noastre universitare, în tratatele noastre și să nu le promovăm și la catedră.

Legal Point: Care ar fi, în acești 46 de ani, domnule profesor, cele mai mari, cele mai importante satisfacții pe care le-ați avut?

Ioan Leș: Sigur că au fost mai multe. Unele sunt legate de partea didactică – am ajuns după atâția ani în vârful carierei universitare; de fapt, sunt profesor din anul 1991. Am avut satisfacții, vă mărturisesc, deosebite și în domeniul cercetării științifice. Am publicat, după cum știți, mai multe volume. După elaborarea noului Cod de procedură civilă, am făcut eforturi pentru a publica un comentariu al Codului de procedură civilă la Editura C. H. Beck. După aceea, am avut plăcerea să editez, în cursul anului trecut, cu sprijinul dumneavoastră, al Editurii Universul Juridic, un Tratat de procedură civilă împreună cu alți câțiva colaboratori. Și sigur că întotdeauna când vedem lumina tiparului, încercăm o satisfacție deosebită. E o creație, este rezultatul unui efort. Cărțile acestea sunt copiii noștri, dacă mă pot exprima așa. Întotdeauna încerci o bucurie deosebită când pui pentru prima dată mâna pe o carte nouă pe care ai reușit să o elaborezi și să o publici, mai ales la o editură de prestigiu.

Aș putea să spun că am avut satisfacții și în ceea ce privește activitatea științifică – n-aș putea spune că este foarte bogată, dar ea există – la nivel internațional. Am făcut parte, de pildă, dintr-un institut internațional de procedură civilă și executare silită, care a și elaborat un cod mondial al executării silite; am făcut parte din consiliul științific al acestui prestigios institut, în care am fost practic 11 profesori care au reprezentat toate continentele. Din Europa am fost cei mai mulți – 6 profesori (două profesoare din Franța, un profesor din Germania, un profesor din Olanda, subsemnatul și un profesor din Federația Rusă). Așa cum vă spuneam anterior, satisfacții deosebite am avut și în activitatea diplomatică. Am fost de două ori la post, ca ambasador al României, în aceeași țară, într-o țară foarte frumoasă, zic eu, Venezuela, o țară interesantă. Sigur că astăzi trece și ea printr-o perioadă relativ dificilă, printr-o criză economică profundă, dar aceasta este o problemă la ora actuală aproape generală. Toată lumea se află în criză, toată lumea se plânge de situația economică actuală. Asta e și o trăsătură a omului, să fie mereu nemulțumit, chiar dacă trăiește în America, chiar dacă trăiește în Germania – țări despre care nu trebuie să vorbesc vizavi de standardul de viață pe care-l oferă. Desigur că și noi avem anumite probleme economice și sociale, dacă vreți, după o tranziție dificilă.

Legal Point: Faceți parte dintr-o generație care s-a dedicat universității, facultății și mai ales studiului și cercetării de care vorbeam mai devreme. Din păcate, observăm că generațiile mai noi nu mai au această disponibilitate de a se dedica în exclusivitate universității, facultății, respectiv studiului.

Ioan Leș: Întrebarea este extrem de interesantă și vă mulțumesc pentru că mi-ați adresat-o. Dar un răspuns ar implica foarte multe nuanțe. Trebuie să pornim de la o anumită realitate a trecutului și a prezentului. Vreau să vă spun că înainte de Revoluție – tinerii poate cunosc mai puțin – nu aveam posibilitatea să exercităm două funcții publice, să obținem două salarii. Era o interdicție absolută. Prin urmare, un judecător nu putea să predea în învățământ cu normă de bază. Sau un avocat ori un executor judecătoresc ș.a.m.d. Exista această interdicție. E adevărat că în ultima perioadă a regimului comunist s-a creat posibilitatea ca unele cadre din alte domenii de activitate să predea la plata cu ora și la unele instituții de învățământ superior. Dar, oricum, a fost o practică absolut izolată. După Revoluție, o atare posibilitate a primit o consacrare legală. Există, în mod evident, și o anumită tentație a tinerilor de a intra în unele profesii – în domeniul nostru juridic, în magistratură, în unele profesii liberale – și de a exercita și atribuții legate de procesul instructiv-educativ, adică de a dobândi chiar grade didactice până la profesor în învățământul universitar în general. Este aici un fapt pozitiv, mai ales la noi, la Drept. Aș putea asemăna, din acest punct de vedere, Dreptul cu Medicina, dacă vreți.

E foarte important ca cel care transmite cunoștințe studenților să aibă nu doar o înaltă competență în domeniul doctrinar, ci și o experiență practică. Este un câștig pentru o facultate. Dar există și un revers al medaliei. Vedeți, un magistrat sau un cadru didactic care lucrează și în administrație este supus unui program de muncă, în general de 8 ore. Care este disponibilitatea lui de a susține cursuri după orele de serviciu, unde e cert că nu stă doar la o cafea, pe parcursul celor 8 ore. Are sarcini destul de complexe, vine după un program de 8 ore la facultate, predă cursuri. Mai trebuie să facă și cercetare științifică. Este dificil. Eu aș spune că la noi la facultate, la Sibiu, avem din punctul acesta de vedere o situație fericită, pentru că avem câțiva magistrați, avem și avocați care predau. Și aduc un plus de experiență facultății și e un lucru pozitiv pentru studenți. Dar, din punct de vedere al cercetării științifice, sigur că nu poți să-i ceri unui coleg care lucrează și în alt domeniu de activitate să fie la fel de laborios, din punct de vedere științific, ca un profesor care-și dedică întreaga sa activitate învățământului și cercetării științifice.

Repet: noi, înainte de Revoluție, n-am avut această oportunitate. Nu îi critic pe cei care lucrează și în învățământ, și în afara învățământului. Nu știu, dacă eu aș fi avut această opțiune când eram mai tânăr, cum aș fi procedat. Probabil că m-ar fi tentat și pe mine să exercit două funcții – una în domeniul învățământului și una  într-un alt domeniu de activitate. Pentru că trebuie să fim sinceri: partea materială e importantă pentru fiecare dintre noi, ne ușurează viața, ne oferă posibilitatea să ducem un trai decent. Și atunci sigur că e greu să nu recurgem și la o asemenea oportunitate. Dar, în orice caz, aș recomanda în special tinerilor să găsească echilibrul necesar, balanța necesară între cele două activități pe care le desfășoară. Pentru ca și activitatea din domeniul educației și mai ales din domeniul cercetării științifice să fie pe măsura exigențelor pe care le avem în domeniul învățământului universitar. Pentru că vorbeam și anterior despre criză – dacă vreți, revenim și la acest subiect. Învățământul trece printr-o perioadă, aș spune eu, dificilă. Un scriitor român – Petre Dimitriu – spunea, în urmă cu două decenii, că învățământul superior se află într-o etapă derizorie a dezvoltării sale. Și cred că aceasta este o mare realitate. Este un recul, o scădere a calității în învățământul superior.

E o criză, să știți, nu numai la noi, este o criză și în Occident în învățământ. Din experiența pe care o am, din discuțiile pe care le-am avut, în Franța, Spania, Portugalia, toți se plâng de această realitate: calitatea în învățământ, care de la an la an a scăzut. Știu eu, mijloacele acestea tehnice – informatica, internetul –, care sunt instrumente absolut extraordinare, generează și o mare tentație pentru tineri de a le utiliza nu numai într-un scop didactic, științific ș.a.m.d. Vedeți, copiii de la grădiniță butonează mereu, operează cu internetul. E o sursă de informare absolut extraordinară. Depinde cum o folosim. Un cercetător cu experiență folosește aceste mijloace tehnice în mod util: să se informeze, să identifice studii sau abordări noi, să dobândească cunoștințe, să vadă care sunt reglementările în alte țări, să tragă concluzii. Toate aceste informații îl ajută pe cercetător în demersurile sale științifice. Or, tineretul se pare că nu are atât o înclinație spre asemenea informații, ci se deplasează și într-un alt sector, care e puțin nefast. Iată, de pildă, un mare scriitor latino-american, de care toată lumea a auzit – Mario Vargas Llosa –, a scris recent o carte intitulată „Civilizația spectacolului”, în care „vorbește” de decadența Occidentului. Nu este singurul, foarte mulți filosofi, scriitori, oameni de știință vorbesc despre această realitate. Trăim vremuri interesante, dar și dificile din punct de vedere cultural, civilizațional. Marele laureat al Premiului Nobel pentru literatură vorbește despre o cultură light, despre o educație light, despre un învățământ light, despre o presă light, despre o cinematografie light etc. Adică toate sunt în derizoriu. De o economie light etc. E o carte extrem de importantă, vorbind despre realitățile pe care le trăim. Și, iată, e un om care a trăit și în Spania, și prin America, dar e un latino-american, un peruan. Se pare că lucrurile astea se petrec peste tot în lume.

Tehnologia de astăzi oferă, repet, foarte multe posibilități, extraordinar de multe. Nivelul de dezvoltare, indiferent ce am discuta noi despre România, despre alte țări care ne înconjoară și care n-au un standard de viață extraordinar de mare, este remarcabil totuși. Societatea de astăzi oferă mult mai multe posibilități tineretului și nouă, cetățenilor în general. Că altfel privim lumea, altfel este standardul, ne este evident tuturor. Astăzi aproape că nu mai există județ în care să nu fie cel puțin o filială a unei facultăți de drept. Gândiți-vă că avem, la ora actuală – n-aș vrea să exagerez – peste zece mii de absolvenți în fiecare an. Să mergem în trecut: în anul de grație 1989, deci înainte de Revoluție, erau trei facultăți de drept: București, Iași și Cluj. Clujul avea o grupă de studenți (30 de studenți), Iașiul la fel, Bucureștiul avea – dacă-mi amintesc bine – 90 de studenți; aveau și o secție de Drept administrativ, unde cred că aveau vreo 30 de studenți. Deci, iată, aveam în anul IV vreo 200 de studenți în România. Deci 200 de absolvenți, aproximativ. Facultatea de Drept din Sibiu – ca să fac o paranteză – a fost desființată în 1986 și reînființată după Revoluție. Deci în perioada în care funcționa facultatea la Sibiu erau 4 facultăți de drept în România. Iar numărul absolvenților era undeva la 200-250. Iată că acest element cantitativ nu are cum să nu aibă și reflexe de ordin calitativ. Iar acestea din urmă, evident, sunt negative. Eu cred că primul lucru care ar trebui făcut la ora actuală ar fi acela de a introduce în mod obligatoriu, la toate facultățile de drept, examen de admitere – acesta e primul aspect. Un al doilea aspect este cel de ordin financiar – e foarte important. Învățământul este subfinanțat. Avem lege care obligă Guvernul să aloce 6% din PIB învățământului, educației. Acest lucru nu se respectă. Finanțarea este undeva pe la 3%, adică la jumătate din ceea ce este prevăzut în lege. Universitățile sunt subfinanțate, împrejurare care generează o alergătură după resurse financiare, spre atragerea de studenți. Și atunci, implicit, acest element cantitativ are, inevitabil, repercusiuni negative asupra calității.

Dar eu cred că trebuie să privim lucrurile cu optimism. Repet: avem cadre didactice valoroase, există și tineri valoroși în învățământ și există și studenți care manifestă interes. Doar că procentul acestora este relativ redus, este prea redus în raport cu numărul mare de studenți pe care noi îl avem la ora actuală, cel puțin în domeniul juridic. România, cred eu – și am mai spus cândva –, n-ar avea nevoie de mai mult de 8-10 facultăți de drept. Aș putea să vă dau câteva repere importante. Mă întreb retoric, dar pot să dau și răspunsul: câte facultăți de drept sunt în Ungaria? Sunt vreo 5. Câte facultăți de drept sunt în Grecia? La fel, 4 sau 5. La o populație, e adevărat, jumătate din populația României. Învățământul privat. Sigur, risc acum ca foarte mulți colegi să se supere pe mine sub pretextul că aș ataca învățământul privat. Dar cred că suntem singura țară din Europa unde învățământul privat a primit o dezvoltare fără precedent. Informați-vă câte facultăți private sunt în Franța. O să vă spun că în urmă cu vreo 10 ani – este adevărat – am avut doi profesori de la Rennes, au predat la noi la facultate și am avut discuții pe această temă. Și vă spun sincer că întrebarea i-a descumpănit, se întrebau reciproc: „Domnule, câte facultăți private avem în Franța?” Și au ajuns la concluzia că sunt vreo 5 și că majoritatea sunt universități sau facultăți confesionale, ale   Bisericii Catolice. Situația este similară și în alte țări – Spania, Portugalia. Trebuie un echilibru între învățământul public și cel privat. Avem 15 facultăți de stat, aproximativ; avem vreo 45 de facultăți private în România. Nu este prea mult? Ministerul Educației Naționale ar trebui să răspundă la această întrebare.

Legal Point: Este posibil să fie și o repercusiune a faptului că înainte de Revoluție foarte mulți dintre concetățenii noștri nu aveau posibilitatea să-și ia o diplomă și poate aceasta să fie cauza pentru care a explodat învățământul particular după Revoluție. Pentru că, dacă n-ar fi fost destinatari, oameni care ar fi vrut să urmeze cursurile, probabil n-ar fi proliferat nici aceste facultăți.

Ioan Leș: În sine nu e un aspect negativ. Adică dreptul acesta pe care-l recunoaștem fiecărui cetățean de a se instrui, de a absolvi o facultate este un lucru extraordinar. Poate aici, până la urmă, trebuie să vorbim de exigență. Pentru că nu studentul este de vină că accede atât de ușor la învățământ. Deci, încă o dată, e o problemă de democrație. Este extraordinar că avem această posibilitate. Dar educația trebuie să ofere calitate. Și aici sigur că mingea este și în terenul universităților. Sunt absolvenți care nu au cunoștințele necesare pentru a exercita cu foarte multă competență o profesie juridică. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta. Și atunci, din această perspectivă, și noi, profesorii, suntem vinovați.

Legal Point: Privim câteodată admirativ, domnule profesor, spre alte sisteme de învățământ – spre cel finlandez, care este popularizat ca un sistem coerent, care a debutat și are o structură bine definită de acum zeci de ani. Lipsește sistemului de învățământ românesc această coerență, această politică asumată și dusă mai departe indiferent de guvernul politic care vine la conducere? Și în particular, ce lipsește sistemului de învățământ juridic?

Ioan Leș: Eu cred în ceea ce discutam mai înainte: exigența și o legislație corespunzătoare sunt elemente foarte importante. Este necesară o bază legislativă, normativă solidă și constantă. Noi avem o legislație care se schimbă. Vreau să amintesc că un mare scriitor francez spunea, în urmă cu trei secole, că în Franța legile se schimbă mai des decât caii la poștalion. Deci se pare că nu e o problemă nouă. N-aș vrea să mă refer la domeniul fiscal, unde modificăm Codul fiscal de „n” ori. Dar legislația din domeniul învățământului – și nu numai – se modifică de câteva ori pe an. Să știți că o lege mediocră, care e constantă, care se aplică de decenii, e mai bună decât o lege excelentă, care are o viață de două sau trei luni. Asta e o mare carență legislativă la noi: toată lumea are idei, toată lumea se vrea legiuitor, toată lumea propune schimbări și se modifică legislația imediat ce apare la conducerea ministerului un nou lider, un nou ministru. Aceasta este o problemă. Ștergem cu buretele totul sau aproape totul, pentru că legea au promovat-o alții și nu mai este „bună”, când se schimbă guvernul. Mi se pare că aceasta e o deficiență absolut fundamentală la nivel statal, nu doar la nivelul procesului de educație. Și pe urmă discutăm despre finanțarea procesului de învățământ. Pentru că ar trebui să avem o școală foarte solidă, bine finanțată. Asta ar fi problema. Să găsim un sistem în care să avem 8-10 facultăți de drept solide, bine finanțate, unde selecția să fie foarte riguroasă. Asta ar fi cheia viitorului. Să avem licee de elită. Și, eventual, alte facultăți introduse într-o altă clasificare și care să nu le ofere absolvenților exact aceleași posibilități ca și cele oferite de absolvenții unor unități de învățământ de elită. Sigur, e un punct de vedere. Dar ar trebui căutată o soluție, gândită, consultați mulți specialiști în domeniul învățământului pentru a ajunge la soluții care să ne ducă acolo unde dorim. Pentru că viitorul unei națiuni nu se poate construi decât cu tineri foarte bine pregătiți din punct de vedere profesional.

Legal Point: După 4 ani petrecuți în sala de curs și de seminar, din punctul dumneavoastră de vedere, cu ce ar trebui să rămână un student când pleacă din facultatea de drept?

Ioan Leș: Eu cred că rostul universității este acela de a transmite cunoștințe teoretice, dar și cunoștințe aplicative. Dar, în primul rând, universitatea în gene-ral trebuie să ofere acele fundamente ale științei care să-i permită absolventului ca în continuare să se dezvolte din punct de vedere profesional. Pentru că absolvirea unei instituții de învățământ superior în general este doar o etapă în devenirea profesională a unui absolvent. Și cred că în general procesul de învățare trebuie să fie permanent. Iar lucrul acesta este mai valabil în Drept decât în orice alte domenii de activitate. Și ceea ce spun acum nu cred că este deloc o exagerare, este o situație obiectivă. Pentru că, dacă vorbim de matematică, de chimie, de științele tehnice – acolo avem niște constante, care nu se modifică peste noapte. La noi se schimbă un guvern, cel nou vine și spune: „Constituția nu e bună, facem referendum, o schimbăm; codurile nu sunt bune…” Sigur că eu exagerez puțin, dar nu vreau altceva decât să demonstrez că viața este complexă și relațiile sociale sunt de o mobilitate extraordinară, ceea ce impune schimbarea frecventă a legislației. Pentru că aceste căutări de perfecționare a legislației nu le întâlnim numai la noi, până la urmă. Iată, și francezii, și spaniolii, și portughezii, și nemții vorbesc tot timpul de reforme în Justiție. Întotdeauna căutăm soluții. Și iată că viața e într-o perpetuă căutare. Lucrurile astea nu se întâmplă în matematică sau în științele exacte. Sau nu se întâmplă la nivelul la care se întâmplă în domeniul Dreptului. Dar să revenim la studenți. Ei trebuie să fie foarte bine pregătiți, să aibă un bagaj foarte solid, astfel ca, atunci când pleacă în activitatea practică, să poată aplica cunoștințele teoretice acumulate în universitate, să se poată integra eficient, rapid și cu multă competență în domeniul respectiv de activitate. Sigur că urmează toată viața să se pregătească. Progresul social, în general, iar dreptul nu face excepție, este condiționat de exigența cu care abordăm problemele cu care ne confruntăm. Ar trebui să recunoaștem că absolvenții de astăzi sunt confruntați cu mai multe probleme decât cele cu care a fost confruntată, illo tempore, generația mea. Și mă refer cu deosebire la ultimele promoții de absolvenți. Haideți să ne referim la o chestiune foarte sumară, pentru că toată lumea știe despre ce este vorba: noile coduri. Aplicarea în timp a legii civile, a legii de procedură civilă. N-aș vrea să intru în penal, pentru că nu e domeniul meu de predilecție. Dar, iată, absolvenții noștri vor trebui să aplice o perioadă și vechile reglementări procesual civile, și noile coduri. Pentru că, potrivit legii actuale, noul Cod se aplică numai proceselor declanșate după intrarea lui în vigoare. Mai există procese pe rol care au fost declanșate sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă. Și acelea se vor termina peste câțiva ani. Probabil că s-au redus foarte mult – au trecut deja câțiva ani de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Dar, iată, absolvenții de azi sunt confruntați cu o problemă cu care noi nu am fost confruntați. Legea de procedură civilă înainte era de imediată aplicațiune. Studentul termina facultatea și avea de aplicat Codul de procedură civilă în vigoare la data respectivă. Nu era confruntat să cunoască și vechiul Cod de procedură civilă. Deci e o dificultate mult mai mare astăzi pentru un absolvent. De aceea cred eu că lucrurile trebuie privite cu multă exigență.

Legal Point: Care este, din perspectiva dumneavoastră, cea mai importantă calitate umană?

Ioan Leș: Apreciez că cele mai importante calități sunt corectitudinea, onestitatea, seriozitatea – sunt câteva repere care ar trebui să fie avute în vedere de orice profesionist. Disponibilitatea de a lucra cu oamenii, de a-și iubi profesiunea, de a fi pasionat pentru ceea ce faci. Cu multă plăcere mă refer la chestiunea asta, pentru că nu se poate face știință fără pasiune. E aproape imposibil. Dacă fac știință doar pentru a ajunge conferențiar sau profesor, înseamnă că, în momentul în care ajung profesor, nu mai scriu nimic, pentru că mi-am atins scopul. Nu! Trebuie să fii pasionat. De ce scrie un pensionar? Vreau să mă refer la marii profesori, pentru că pot da multe exemple de mari profesori pe care-i cunoaștem. Care s-au pensionat și au elaborat opere remarcabile după pensionare, după ani buni. Cunoaștem oameni care la o vârstă venerabilă, 75-80 de ani, lucrează, publică articole ș.a.m.d. De ce o fac? În mod cert, din pasiune. Și pasiunea este motorul și cheia succesului – sau una dintre ele, dacă sunt mai multe.