Statul de drept și justiția socială la începutul mileniului III

7 mai 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 191

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Scurte observații preliminare

Statul de drept este acela care se întemeiază, în esență, pe supremația legii, iar nu pe puterea discreționară a unor conducători, indiferent de denumirea care o poartă – președinți, șefi de stat, regi, principi etc. -, și în cadrul căruia recunoașterea valorilor democratice și promovarea și apărarea drepturilor cetățenilor constituie un obiectiv major. Definiția noastră nu este una cu pretenții de ordin doctrinar, dar tinde să evoce substanța statului de drept, care nu este o creație de dată foarte recentă.

Monitor Dosare

Constituțiile moderne proclamă în mod expres că statul de drept este o componentă fundamentală a unei societăți democratice. Este și cazul Constituției României din anul 1991, care în chiar art. 1 alin. (3) dispune că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme…” Din simpla lectură a textului citat rezultă, fără îndoială, că ideea de stat de drept este indestructibil legată de existența unei democrații reale, bazate pe pluralismul politic și pe imperativul dezvoltării personalității umane și garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

O dispoziție foarte asemănătoare întâlnim și în Constituția Republicii Moldova din anul 1994. De asemenea, Constituția Spaniei din anul 1978 proclamă în primul său articol că „Spania constituie un Stat social și democratic de Drept, care promovează ca valori supreme ale ordinii sale juridice libertatea, justiția, egalitatea și pluralismul politic”. Dispoziții notabile întâlnim în Constituția Federală a Elveției din anul 1999, act fundamental care promovează în art. 5 valorile statului de drept. Din acest punct de vedere este semnificativ primul alineat al acestui text, care dispune că „Fundamentul și limitele suveranității statale este dreptul”. De notat că acest text este intitulat marginal „Principiile statului de drept”.

Dar astfel cum am sugerat deja și alte constituții promovează valorile statului de drept, chiar dacă cele mai importante dintre ele nu se referă în mod expres la statul de drept, cum este cazul Constituției Germaniei din anul 1949, Constituției Italiei din anul 1947, Constituției Portugaliei din anul  1976 (revizuită în anul 2005) și Constituției Franței din anul 1958.

În cadrul acestor preliminarii trebuie să subliniem că unele legi fundamentale proclamă, în mod expres, și caracterul social al statului (art. 2 alin.1 din Constituția Franței, art. 1 alin. (1) din Constituția Spaniei, art. 3 alin. (1) din Constituția României). Valorile statului de drept și social sunt promovate, chiar dacă, nu în mod direct și de alte democrații europene.

Conceptul de stat social este unul deosebit de complex și include în conținutul său un ansamblu de drepturi care trebuie să fie recunoscute de către stat tuturor cetățenilor în scopul dezvoltării personalității umane și a garantării unui nivel de trai corespunzător. Sintagma de stat social nu poate fi concepută, printre altele în afara garantării unui nivel de trai decent, a unei educații performante, a unor condiții de asistență socială adecvate (pensii, ajutoare sociale pentru cei aflați în nevoie, etc.), a organizării unor așezăminte medicale cu o dotare adecvată și accesibile tuturor cetățenilor, și chiar a asigurării unui mediu ambiental de înaltă calitate (un drept de ultimă generație, recunoscut de către unele constituții în mod expres, cum este și cazul Constituției României, a Constituției Spaniei și a Constituției Republicii Moldova).

Proclamarea prin legea fundamentală a unor drepturi sociale caracteristice unei societăți democratice nu este suficientă, ci trebuie să fie și realizată în mod efectiv. În mod evident, o atare realizare este dependentă de stadiul de dezvoltare a societății respective, cunoscut fiind că educația, învățământul, sistemul de asigurări sociale și de sănătate implică cheltuieli însemnate.

Criza ecomică din anii 2008-2010 a înfluențat negativ tendințele de consolidare a statului social proclamat de legiuitorul constituțional. Din păcate o nouă criză economică se prefigurează și se pare că perspectivele de evitare a acesteia nu sunt dintre cele mai favorabile.

De aceea și tema pe care ne propunem să o abordăm în contextul de față este una dintre cele mai delicate și are nu doar conotații sociale și juridice, ci și economice și chiar politice. Iar din acest din urmă punct de vedere prioritățile declarate de autorități sunt adeseori schimbate și mai puțin optimiste pentru o societate democratcă și pentru un stat de drept. Caracterul complex al temei ne obligă doar la unele considerații cu caracter general, în cadrul cărora dorim să insistăm asupra unor aplicațiuni practice ale valorilor inerente statului de drept.

2.Drepturile sociale între teorie și realitate

Drepturile sociale recunoscute de ordinea juridică a unui stat democratic nu constituie un bloc de prerogative legale care pot avea alte conotații decât cele legate, în ultimă instanță, de un nivel ridicat de dezvoltare umană și de ridicare a nivelului de trai al cetățenilor săi. Statul capitalist nu pretinde a fi un stat providențial, cum nici statul socialist nu a beneficiat de un atare atribut.

Fără îndoială însă că statul democratic și social are obligații importante din această perspectivă, iar scopul oricărei societăți organizate, inclusiv a partidelor politice, trebuie să fie acela de realizare a unui nivel de trai demn de cel de-al treilea mileniu. Cu toate acestea, nu arareori disputele politice sunt generate și de condițiile și modalitățile de asigurare a unor drepturi sociale, cum sunt cele legate de salarizare, dă dreptul la asigurări sociale, de eficiența sistemului de sănătate publică.

În legătură cu aceste drepturi trebuie să subliniem cu tărie faptul că un număr important dintre acestea gravitează între obligația statului de a asigura un nivel de trai decent și posibilitățile efective de garantare a acestuia. O atare abordare nu poate face abstracție de faptul că unele legi fundamentale se referă expres la obligația statului de  a asigura un nivel de trai decent cetățenilor săi. Astfel, de pildă, art. 47 alin. (1) din Constituția României dispune că „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor săi un nivel de trai decent”. Dispoziția a fost inspirată din Constituția Spaniei, care în art. 45 alin. (2) dispune că: „Puterile publice veghează pentru utilizarea rațională a tuturor resurselor naturale, în scopul de a proteja și îmbunătăți calitatea vieții și a apăra și conserva mediul ambiental, bazându-se pe indispensabila solidaritate colectivă”.

Obligațiile statului nu sunt considerate ca unele obligații de rezultat. În doctrina românească se consideră că dreptul la un nivel de trai decent este un drept programatic, în sensul că statul este obligat să ia măsuri economice pentru promovarea dreptului la un nivel de trai decent. Același caracter se desprinde însă și din prevederile art. 45 alin. (2) din Constituția Spaniei, text la care ne-am referit.

Conferintele lunii noiembrie
”

Comparația dintre cele două texte ne apare ca una semnificativă doar în plan doctrinar, nu și din perspectiva realităților concrete dintre cele două țări. Ne-am oprit la această comparație nu doar pentru considerente legate de apropierea culturală dintre cele două națiuni, ci și pentru semnificația deosebită, în opinia noastră, a reglementărilor în materie din Spania.

Este îndeobște cunoscut că nivelul de trai al cetățenilor se referă la garantarea dreptului la muncă cu corolarul său asigurarea unui salariu corespunzător. Din această perspectivă am putea observa că în ultimii ani în România rata somajului s-a situat undeva la 3%, ceea ce reprezintă un record în plan european și evocă un grad înalt de ocupare a forței de muncă. Dar perspectiva ar putea fi considerată ca una extrem de pozitivă dacă am ignora o altă realitate, anume aceea a emigrației extrem de semnificativă a forței de muncă. După unele aprecieri în prezent se află în străinătate peste 4 milioane de români, ceea ce ne situează într-un scenariu nu prea optimist. Fenomenul nu este însă specific României, el întâlnindu-se și în alte țări din Europa Centrală și de Est. Un asemenea fenomen s-a produs și în Spania și Portugalia în urmă cu 3-4 decenii, dar acesta s-a schimbat în sensul că un număr important de spanioi și potrughezi au revenit în țările lor de origine.

În ultmii doi ani în România au fost promovate totuși unele acte normative destinate a spori, în mod foarte semnificativ, nivelul de trai al populației. Astfel, a fost adoptat o nouă lege a salarizării: Legea-Cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. În baza acestei legi, salariile au fost majorate în medie cu cca. 25%, ceea ce reprezintă un spor considerabil, deși nivelul inflației a marcat o ascensiune care pune în pericol majorarea dispusă prin lege. Actul normativ menționat nu se aplică și personalului angajat la firme private, ci numai personalului bugetar.

De asemenea, sunt exceptate și unele instituții financiare, cum este și cazul Băncii Naționale a României sau altor entități cum este cazul Autorității Naționale de  Reglementare în Domeniul Energiei ori a Autorității Naționale de Administrare și Reglementare în Comunicații.

O situație aparte este aceea a societăților economice cu capital de stat și a altor entități care nu se încadrează în categoria instituțiilor bugetare. În opinia noastră salariile conducătorilor acestor entități nu ar trebui să depășească limita superioară a celor prevăzute de legea salarizării unitare. Practic, există menageri la companii de stat a căror salarii sunt comparabile cu cele din marile trusturi internaționale sau chiar cu cele a unor șefi de stat sau prim-miniștri din țări democratice dezvoltate[1]. Situația unor entități bancare cu capital de stat nu este una fundamental diferită. Iar asemenea realități sunt evidențiate frecvent de mass-media, fără ca reacțiile acesteia sau a societății civile să contribuie la o schimbare de atiutudine. Menegementul privat nu a fost întotdeauna unul productiv pentru entitățile economice românești, unele dintre acestea ajungând aproape în stare de faliment, fără ca plata salariilor fabuloase să fie afectată în vreun fel. Este aici și o mare problemă de responsabilitate morală a celor care acceptă asemenea situații. Din păcate mult timp s-a folosit și practica stabilirii unor salarii confidențiale pentru asemenea persoane, asimilând asemenea situații cu secretul de stat sau de serviciu. În același timp, nu ar trebui excluse nici investigațiile disciplinare sau chiar penale a unor asemenea situații care sunt intolerabile într-un stat de drept și social.

Exceptările menționate induc, în opinia noastră, o discriminare profund injustă și inechitabilă și care nesocotește cele mai importante principii de ordin constituțional, în special principiul consfințit de art. 16 alin. (2) din Constituția, conform căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”. Discriminarea este evidentă dacă ținem seama de faptul că salariile conducătorilor acestor instituții sunt exorbitante, cifrându-se la mii de euro lunar. Or, Legea salarizării unitare respectă un raport rațional între salariul minim și cel maxim, respectiv de cca. 1 la 12. Într-adevăr, potrivit  dispozițiilor art. 5 din Legea nr.153 din 28 iunie 2018 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: „În sectorul bugetar, raportul dintre cel mai mic salariu de bază și cel mai mare salariu de bază, soldă de funcție/salariu de funcție, indemnizație de încadrare, indemnizație lunară este de 1 la 12”. Raportul poate fi considerat ca unul rațional, numai că există excepții importante de la aplicarea acestei legi.

Un asemenea raport poate fi considerat unul optim pentru un stat democratic și social, nu însă cel care excede orice măsură cum este cazul din unele domenii de activitate deja menționate. Veniturile din muncă a cetățeneilor din România și din alte țări din spațiul nostru geografic este departe de cel din țările occidentale.

O problemă de real interes este și cea privitoare la sistemul de pensii. Azi se discută foarte mult chiar și în unele țări din vestul Europei despre sustenabilitatea sistemului de pensii, afirmânu-se că sistemul instituit în epoca lui Bismark este unul depășit. De aceea, în unele țări, inclusiv în România, a fost conceput și un sistem paralel de pensii administrate privat. Din păcate unele din aceste sisteme – cazul Poloniei și Ungariei – au intrat în criză înainte de a deveni eficiente.

Diferențele dintre pensiile acordate cetățenilor din țările din Europa de Est și cele din Europa de Vest sunt extrem de semnificative. Ne referim în continuare, comparativ, la situația din România și Spania. Unele cifre sunt extrem de grăitoare nu doar în privința cuantumului pensiilor în cele două state, ci și în privința raportului dintre pensia minimă și cea maximă. Astfel, de pildă, în Spania, pensia minimă, în anul 2019, era de  677,40 Euro lunar, iar cea maximă de 2.614,96 Euro lunar. Precizăm că acordarea acestei pensii era condiționată de un stagiu de cotizare de 36,6 ani. În aceste condiții, observăm că raportul dintre pensia minimă și cea maximă este de aproximativ 1 la 4, ceea ce poate fi considerat ca un raport nu doar rațional, ci și unul conform cu exigențele unui stat social, în care solidaritatea dintre contributorii la pensie este un element important. Situația este foarte asemănătoare în Franța, unde pensia minimă, pentru anul 2019, era de 868.20 Euro, iar pensia maximă de bază de 1688,50 Euro. Între pensiile minime evocate se situează și cea alocată de statul italian, unde cuantumul acesteia este de 780 de Euro. În Portugalia pensia minimă este de 395,57, corespunzător la o vechime de peste 31 de ani.

Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra sistemului de pensii din Uniunea Europeană trebuie să precizăm că cel mai înalt nivel mediu este întâlnit în Suedia, unde ea este de peste 1600 de Euro. În același timp se cuvine să observăm că în alte țări nivelul mediu de-abia depășea, în anul 2018, suma de 1000 de Euro (Germania, Franța și Spania).

În România, un atare raport este de aproximativ 1 la 22. El nu ține însă seama de cuantumul, uneori, esorbitant al așa-numitelor pensii speciale, cuvenite, conform unor reglementări legale, unor categorii de funcționari publici, demnitari sau magistrați. Aceste pensii pot depăși în unele cazuri 10.000 de Euro (peste 50.000 lei, uneori chiar 70.000 lei), ceea ce reprezintă o pensie greu de obținut chiar și în cele mai dezvoltate țări occidentale.

Tot mai multe voci se pronunță azi în România împotriva așa-numitelor pensii speciale, iar Guvernul a promovat un proiect de lege pentru impozitarea progresivă a acestora, ceea ce nu va înlătura o inechitate manifestă din sistemul românesc de pensionare. Inechitatea rezultă și din faptul că aceste pensii sunt necontributive, iar cetățeanul obișnuit este obligat să suporte costurile unor soluții normative exagerate și lipsite de raționalitate. Iar aceasta în condițiile în care beneficiarii unor asemenea pensii au primit, la timpul potrivit, și salarii corespunzătoare în raport cu importanța socială a muncii prestate. Precizăm că s-a ajuns până acolo încât și anumiți pensionari publici beneficiază de asemenea pensii speciale, cum este cazul funcționarilor parlamentari.

O situație specială este cea a pensiilor magistraților, care potrivit Cartei Europene a judecătorilor trebuie să beneficieze la pensionare de o indemnizație cât mai apropiată de ultimul salariu. Nu pledăm împotriva pensiilor speciale ale magistraților, căci acestea sunt recunoscute și în alte țări. Astfel, de pildă, în Spania pensia maximă a magistraților putea atinge în anul 2019 suma de 4.070,10 Euro, ceea ce echivalează cu pensia medie a magistraților din România. Și de data aceasta observăm o anumită raționalitate a reglementărilor legale din Spania în raport cu cele din alte țări. Prin urmare, constatăm că raportul dintre pensia minimă și pensiile speciale nu depășește raportul de 1 la 6. Rămâne însă cu totul discutabilă acceptarea unor pensii mai mari decât salariile pe care le-au avut persoanele în cauză.

Cu toate acestea nu putem să nu consemnăm și existența unor prevederi inadecvate și chiar discriminatorii în raport cu cele din dreptul comun. Astfel, magistrații potrivit art. 82 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în forma modificată, „beneficiază, la cerere, înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani și judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și judecătorii și magistrații-asistenți de la Curtea Constituțională cu o vechime între 20-25 de ani numai în aceste funcții…” (textul va intra însă în vigoare numai la data de 1 ianuarie 2022). Aceasta înseamnă că magistrații vizați de text se pot pensiona dacă au o vechime de cel puțin 20 de ani în funcțiile menționate.

Un asemenea drept este unul rațional și echitabil ? Răspunsul este de domeniul evidenței. Este inacceptabil ca o persoană să se poată pensiona la o vârstă la care de-abia a ajuns la apogeul pregătirii sale profesionale. Dacă avem în vedere aceste dispoziții legale putem constata că magistrații se poat pensiona la o vârstă puțin peste 40 de ani. Soluția a fost contestată chiar și de către membri importanți ai magistraturii remarcându-se efectele negative ale unei asemenea abordări normative. Un autor remarca chiar caracterul paradoxal al acestei soluții ce poate determina situația în care instanța supremă va avea numai judecători pensionabili la simpla lor cerere[2].

Conform unor date furnizate de Consiliul Superior al Magistraturii și de către Ministerul Public un număr de 1437 de judecători și 750 de procurori urmau să devină pensionabili imediat după intrarea în vigoare a noilor modificări în materie[3]. Având în vedere și posturile vacante de judecători și procurori deficitul de personal s-ar fi ridicat, dacălegea ar fi intrat imedita în vigoare, la un procent de peste 40/ %. Iată și o altă constatare a unui autor: „Luând în considerare faptul că pensia va depăși substanțial cuantumul drepturilor salariale ale magistraților activi, mediul de lucru se va deteriora, presiunea asupra magistraților, mai ales a celor din sfera dreptului penal, va atinge cote maxime, majorarea artificială a activității, ținând cont și noile dispoziții privind răspunderea disciplinară, efectul de domino al pensionărilor, rezultă un risc ridicat ca toți acești magistrați să se pensioneze”. În opinia altor autori soluția legii „frizează absurdul desăvârșit și risipa unei resurse umane foarte valoroase, pentru a cărei formare se investesc foarte mulți bani publici”[4].

Soluția legii este una cu totul inechitabilă și din perspectiva dreptului de a cumula pensia cu salariul. Curtea Constituțională a decis recent că acest drept de cumul nu poate fi contestat nici beneficiarilor pensiilor de serviciu stabilite în condițiile art. 82 alin. (1) și (3) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[5]. Obiecțiunea noastră vizează cu deosebire situația magistraților cu o vechime de 20-25 de ani și care sunt pensionabili în condițiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Pensia acestor categorii de magistrații nu este condiționată de împlinirea vârstei de 60 de ani. Or, recunoașterea unui asemenea drept de cumul unor pensionari care n-au împlinit vârsta normală de pensionare ni se pare o abordare total neinspirată, în pofida oricăror justificări de ordin doctrinar[6].

Pentru exactitate și în contextul abordărilor privitoare la obligația statului de a asigura un nivel de trai decent se cuvine să subliniem că prin noua lege a pensiilor, Legea nr. 127/2019, a fost adoptat un program de creștere substanțială a acestora, astfel că de la data de 1 septembrie 2019 punctul de pensie a ajuns la 1265 de lei, iar în anul 2020 acesta va fi de 1775 de lei (cca. 370 de Euro), ceea ce reprezint o majorare de cca. 40% pentru anul următor. Legea a fost adoptată în urma unor puternice contestări din partea opoziției parlamentare, care susținea cu consecvență că atare majorări nu sunt sustenabile, deși până în prezent nu a apărut nicio sincopă în plata la timp a pensiilor.

Interese divergente uneori au implicat adoptarea în multe țări a unor politici de austeritate, astfel cum s-a întâmplat și în perioada crizei din anii 2008-2010, perioadă în care și în România s-a procedat la diminuarea salarizărilor și chiar la o încercare de scădere a pensiilor. Din acest ultim punct de vedere demersurile  Guvernului nu au reușit să impună o atare măsură întrucât Curtea Constituțională a considerat această abordare ca neconstituțională, motivat de faptul nesocotește drepturile dobândite de către cetățeni, inclusiv dreptul de proprietate.

Fără îndoială că în majoritatea țărilor democrtatice cheltuielile pentru protecție socială, pensii și ajutoare sociale sunt considerabile. Problema lipsei de fonduri este însă una lipsită de un fundament serios moral și legal. Din acest punct de vedere este de remarcat că la nivelul UE cheltuielile medii pentru protecție socială și pensii reprezintă 18,8 % din PIB, în timp ce în România acesta este de doar 11,7 %. Dintre acestea în România cheltuielile cu pensiile au fost în anii precedenți de 6.67 %, față de media din UE de 12,6 %. În schimb, în România cheltuielile pentru apărare rerprezintă 2% din PIB, mai mult decât în unele țări cu un potențial economic incomparabil cu cel al României, Poloniei sau a altor țări din Europa Centrală și de Est.

Întrebarea legitimă este aceea de a ști de ce în România nu este posibilă alocarea unui procent de cca. 12 %  din PIB pentru fondul de pensii. Răspunsul ar trebui să fie dat de guvernanți, iar nu de doctrină. Or, dacă s-ar admite o atare soluție pensiile cetățenilor români ar putea fi chiar dublate. Evident că nu este cazul să exagerăm cu asemenea afirmații, deși ele nu sunt lipsite de un fundament economic, logic și rațional.

Abordările guvernamentale actuale ar trebui abandonate, căci pensiile din România sunt foarte departe de cele apte a asigura un nivel de trai decent. Care sunt măsurile economice luate de stat de la adoptarea legii fundamentale și până în prezent ? Salariile minime actuale și mai cu seamă pensiile minime actuale sunt de natură să asigure cetățenilor în cauză un nivel de trai decent ? Răspunsul este cu evidență unul negativ. Iar pentru această situație vinovații trebuie identificați printre factorii guvernamentali cu atribuții în acest domeniu. Situația este cu atât mai gravă întrucât nu se întrevăd perspective care să prefigureze o ameliorare adecvată a nivelului de trai al cetățenilor români, astfel că și din acest punct de vedere ne situăm la periferia Europei.

Într-o societate democratică salariile și pensiile reprezintă elemente importante ale stabilității sociale. Garantarea acestor elemente într-un cuantum rațional reprezintă o garanție a dreptului cetățenilor de a avea un nivel de trai decent. De aceea adoptarea unei legii unitare asupra salariilor a constituit un obiectiv important al actualei coaliții de guvernământ.

Diferențierile salariale într-o societate bazată pe principiile economiei de piață este întrutotul explicabilă, nivelările salariale fiind, în ultimă instanță, un obstacol major în calea progresului social-economic. Dar, în același timp, discrepanțele majore dintre salarii în cadrul aceleaiși profesii sau chiar în cadrul unor profesii diferite, în anumite circumstanțe, pot constitui repere discriminatorii de necontestat. Diferențele dintre salariile minime și cele maximale sunt adeseori uriașe, iar cel mai adesea total nejustificate în plan economic și social.

Existența unor reglementări speciale privitoare la salarizarea anumitor categorii socio-profesionale (judecători, procurori, militari, polițiști, personal navigant, etc.) nu conduce și nu trebuie să conducă, în principiu, la considerarea drepturilor salariale din aceste domenii drept veritabile privilegii. În același timp, nu putem să ignorăm faptul că practica ultimelor trei decenii ne invederează existența unor salarii – veritabile privilegii, instituite pe căi mai mult sau mai puțin legale, dar care n-au doar o justificare economică, ci niciuna de ordin tehnic, juridic, etic sau moral.

Aserțiunea noastră vizează existența unor convenții civile care pot ocoli dispozițiile legale în diferite materii sau stabilirea unor salarii confidențiale greu de înțeles (consilieri ministeriali cu salarii mai mari decât miniștrii pe care trebuie să-i consilieze). În trecut o atare practică nu a fost una cu totul izolată. Legea nr.153/2017 evocă principiul publicității  veniturilor salariale, în sensul transparenței acestora. Manifestăm rezerve cu privire la aplicarea efectivă a unui asemenea principiu cu referire la toate categoriile profesionale plătite din fonduri publice.

Societatea civilă și o parte a mass-media reclamă o înăsprire a răspunderii patrimoniale a factorilor de decizie, subiect extrem de complex și delicat, dar care nu face obiectul demersului de față. Dar ne referim la această situație pentru a constata că, din păcate, se vorbeșe foarte puțin despre răspunderea pentru menegementul economic păgubos și, mai ales, pentru admiterea sau chiar instituirea unor salarii fabuloase care nu au multe lucruri în comun cu denumirea lor, de echivalent al muncii prestate.

În considerarea celor de mai sus instituirea unui prag salarial rațional ,minim și maxim, în sistemul instituțiilor publice a constituit un element indispensabil al progresului social și al echității în domeniu, iar din acest punct de vedere soluția Legii nr.153/2017 privind salarizarea personalului plătiti din fonduri publice reprezintă un progres incontestabil. Dar, într-un asemenea sistem, nimeni nu ar trebui să aibă venituri salariale totale lunare mai mari decât Președintele României. Primele și sporurile la salarii au fost folosite, cel mai adesea, ca mijloace juridice destinate a ocoli principiile unei salarizări echitabile în România. Recent, ministrul muncii a făcut referire la stabilirea sporurilor salariale prin regulamente ale instituțiilor sau autorităților publice. O asemenea abordare nu face altceva, în opinia noastră, decât să încurajeze abuzurile. Stabilirea unei răspunderi ai angajatorilor pentru stabilirea unor salarii peste limitele maxime prevăzute de lege ar trebui să determine nu doar o răspundere civilă a acestora, ci, după caz, și una administrativă, disciplinară sau penală.

Legea nr.153/2017 statornicește, în art. 42, principiul răspunderii disciplinare și patrimoniale pentru nerspectarea dispozițiilor acestui act normativ privitoare la stabilirea salariilor de bază. Pe de altă parte, în toate aceste situații Ministerul Finanțelor Publice ar trebui să exercite acțiunea în regres împotriva celor vinovați de încălcarea legii. Iar din acest punct de vedere este util să reamintim că introducerea acțiunii în regres de către Ministerul Finanțelor Publice este obligatorie, potrivit art. 1484 Nou Cod civil, ori de câte ori statul este răspunzător pentru fapta altuia. Totuși, doar forțarea acestui text ar trebui să conducă la promovarea unor acțiuni în regres.

Problema responsabilității guvernamentale ar trebui să privească și sistemul public de pensii, căci existența acestora conduce inevitabil la recunoașterea unor drepturi materiale speciale ce nu se bazează pe contributivitate. În prezent în România există aproape 9.000 de persoane ce beneficiază de pensii de serviciu și pentru plata cărora statul alocă anual cca. 800 milioane lei[7].

Problema legitimității pensiilor speciale nu poate fi soluționată decât în cadrul unor dezbateri parlamentare ample și nepărtinitoare. În favoarea pensiilor speciale, dar și împotriva acestora se pot invoca o multitudine de argumente. O viitoare reglementare în materie sau o nouă lege a pensiilor ar trebui să aducă clarificări importante în această materie. Repetatele precizări ale unor demnitari din cadrul Ministerului Muncii au lăsat să se intrevadă un răspuns negativ la o atare întrebare, motivarea fiind aceea că viitoarea reglementare nu vizează decât pensiile bazate pe contributivitate. Prin urmare, celelalte pensii sau indemnizații vor fi guvernate, în continuare, de reglementări derogatorii de la dreptul comun.

În cuprinsul studiului de față nu ne-am propus să realizăm o cercetare laborioasă asupra legitimității pensiilor sau indemnizațiilor speciale. O atare abordare ar trebui realizată pe baza unor studii economice și juridice aprofundate, întemeiate pe ralitățile românești, dar și pe opțiunile promovate în alte țări europene. Aceasta deoarece discuția, în mod inevitabil, se va îndrepta, întotdeauna, asupra sustenabilității pensiilor speciale. În continuare, ne propunem, totuși, câteva sumare considerații asupra temei.

Acordarea unor pensii speciale se întemeiază, adeseori, pe existența  condițiilor de muncă în care își desfășoară activitatea cei îndreptățiți la asemenea drepturi sau pe răspunderea lor deosebită în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau chiar pe inevitabilitatea unor privațiuni sau restricții pe care le au în timpul activității lor. Este cazul atât de evident al polițiștilor, personalului navigant și al magistraților.

Curtea Constituțională s-a declarat favorabilă unor pensii speciale. Sustenabilitatea pensiilor este o problemă extrem de serioasă și cu care se confruntă multe state democratice europene, ca Germania, Franța, Italia și Spania. Un exemplu relevant din acest punct de vedere este acela al Spaniei. În prezent, reforma pensiilor din anul 2013 este pusă serios în discuție, deși în Spania există un raport extrem de rațional între pensiile minime și cele maxime. Este însă adevărat că în prezent în Spania pensia reprezintă cca. 80% din salariu. Potrivit unei prognoze oficiale ea va reprezenta, în anul 2030, doar 60 % din salariu. Este un procent totuși de invidiat de către pensionarii din România.

Perspectivele pensiilor din Spania nu sunt foarte optimiste, ci dimpotrivă. Astfel, potrivit unui studiu al Băncii Naționale a Spaniei pensiile vor crește cu 0,25 % anual până în anul 2050, în timp ce inflația va crește cu 2,1 %. În atare condiții puterea de cumpărare va scădea cu 19 % până în anul 2050. Există și o apreciere mult mai pesimistă, anume aceea că în câțiva ani pensia maximă nu va depăși 1.000 de Euro. Totuși, nu putem să nu remarcăm, astfel cum am arătat deja, că în Spania există un raport extrem de rațional, după părerea noastră, între pensia minimă și cea maximă și care este de cca. 1 la 4.

Reglementările din alte țări europene, inclusiv din Spania sau Franța, ar putea constitui exemple pozitive pentru autoritățile guvernamentale din România pentru a găsi un raport rațional între pensiile minime și cele maxime, raport ce ar trebui să vizeze toate categoriile de pensii fără nicio excepție. Altminteri sustenabilitatea pensiilor va constitui o problemă cu un impact major în societatea românească și care poate genera grave consecințe de ordin social.

3. Concluzii

Actualitatea modernizării sistemului de salarizare și a celui de pensii, în societatea românească, justifică demersuri mai susținute și eforturi legislative corespunzătoare pentru a da expresie statului democratic și social (art. 1 alin.3 din Constituția României) și a traduce în fapte imperativul asigurării unui nivel de trai decent pentru toți cetățenii. Or, asemenea obiective nu se pot realiza fără introducerea unor principii de echitate în cadrul sistemelor de salarizare și de pensii, ceea ce implică, în opinia noastră, un raport rațional între salariile minime și cele maxime, respectiv între pensiile minime și cele maxime. Noua lege a salarizării a stabilit deja un atare raport, care nu ar trebui să fie depășit, în viziunea noastră, sub niciun motiv și pentru nicio funcție sau profesie  din sistemul public.

Instituirea unor privilegii în asemenea materii nu pot decât să ne îndepărteze de la obiectivele trasate de art. 1 alin. (3) și de art. 47 alin. (1) din Constituția României. Nădăjuim că noua lege a pensiilor va reprezenta un reper important în realizarea imperativelor semnalate.

Legea salarizării și Legea pensiilor reprezintă acte normative de o importanță deosebită pentru soarta și bunăstarea unei națiuni, iar stabilitatea legislativă din aceste domenii ar trebui garantată. Din păcate stabilitatea legislativă nu pare a constitui o prioritate a forțelor politice din Parlamentul României și al instituțiilor publice implicate în procesul decizional.

Invocarea repetată, aproape obsesivă, a unor condiții economice precare sau chiar lipsa fondurilor necesare pentru plata salariilor sau pensiilor reprezintă „argumente” care nu au nicio legătură cu statul de drept democratic, iar cei care susțin contrariul nu ar trebui să ocupe un post de demnitate publică. Este stranie această necunoaștere. Susținerea unor asemenea teze nu fac altceva decât să genereze panică și nemulțumiri în rândul salariaților, cu atât mai mult cu cât veniturile cetățenilor români sunt printre cele mai reduse din spațiul Uniunii Europene. În asemenea condiții putem înțelege și emigrarea masivă a forței de muncă din țara noastră înspre alte destinații, unde, adeseori, drepturile românilor sunt ignorate iar autoritățile se complac în situația de a deplasa întreaga vină spre cei nevoiți să ia drumul pribegiei. Ultima mare „cucerire științifică” în domeniul economic este aceea a instituirii unei taxe de solidaritate pe veniturile ce depăseșc un anumit cuantum. Este o măsură discriminatorie și sugerată cu scopul de a acoperi „găurile” de la buget tot pe seama cetățeanului. Iar aceasta în timp ce într-o altă țară europeană – Austria – Guvernul lui Sebastian Kurz promite reducerea impozitelor pentru veniturile mici și mijlocii și impozite mai consistente pentru multinaționale.

Abordarea noastră nu poate fi lipsită de responsabilitate și realism economic și social. Este previzibil că dificultățile economice nu vor dispărea, ci vor fi chiar mai accentuate în perioada post COVID-19. Dar atâta timp cât o lege este în vigoare – legea pensiilor – orice abordare contrară spiritului ei nu reprezintă decât o atitudine de natură a fragiliza statul de drept, și așa aflat în pericol, în perioada pandemiei. Fără niciun dubiu Parlamentul României este abilitat nu doar să adopte legi, ci și să le modifice în mod corespunzător ori de câte ori acest lucru este necesar. Și în mod evident o poate face și în privința salariilor și a pensiilor, dar o atare abordare trebuie să fie rațională și să fie realizată cu luarea în considerare a drepturilor cetățenești. Până atunci însă datorăm respect maxim legilor în vigoare, mai ales din partea instituțiilor și autorităților publice, respectiv a celor ce le conduc.

În planul realităților economice și financiare este totuși greu să explicăm că o pensie minimă de 700 de lei sau chiar de 2.000 de lei poate asigura un trai decent. Profesorul Dan Voiculescu propunea recent o pensie minimă de 1.500 de lei, abordare ce poate fi considerată și în opinia noastră una extrem de realistă. Nu putem ignora faptul că pensia minimă medie în Europa este de cca. 5 ori mai mare decât în România.

Până la urmă problema este și una de distribuire a venitului național, de o prioritizare rațională a cheltuielilor și de gestionare eficientă a economiei, iar nu într-o manieră păguboasă, astfel cum s-a procedat de toate guvernele postdecembriste. Din păcate însă se vorbește atât de mult de situația salariilor și pensiilor, anunțându-se pe un ton mai mult sau mai puțin explicit o adevărată apocalipsă, fără a se face ceva pentru înlăturarea inechităților din sistem. Or, este cunoscut foarte bine că există în România salarii exorbitante, greu de atins și în țările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Și nu avem în vedere salariile din mediul privat, ci de acele salarii din entități cu capital de stat, care sunt exceptate de la grila de salarizare stabilită de noua lege.          Situația este identică și în privința pensiilor sin sistemul public. Dar, ceea ce trebuie spus cu tărie este faptul că problema reală nu este atât aceea a pensiilor speciale, ci, cu deosebire, a pensiei minime, care este ridicol de mică. Dacă am avea o pensie minimă de cel puțin 1.500 de lei (chiar 2.000 de lei), ceea ce nu reprezintă decât cca. 300 de Euro, am constata, în ipoteza stabilirii unui raport legal de 1 la 12 (ca și în cazul salariilor) între pensia minimă și pensia maximă că și pensiile maxime (inclusiv cele de serviciu sau speciale) s-ar putea situa în limitele unei raționalități pe deplin acceptabile.

Credem cu toată convingerea că a venit timpul să avem o justiție socială eficientă și echitabilă, care să asigure progresul și prosperitatea întregii națiuni. Uneori s-a considerat că „justiția umană este prin definiție slabă”. Aserțiunea poate fi considerată inadecvată și surprinzătoare, dar, din păcate, exprimă un adevăr greu de contestat chiar și în timpurile moderne.  Totuși a sosit timpul ca adevărul să fie spus în integralitatea sa și fără ocolișuri și menajamente. Nu ne rămâne decât speranța trezirii la realitate a tuturor factorilor de decizie implicați în asigurarea unui nivel de trai decent tuturor românilor. Poate că și factorii politici de la noi ar trebui să mediteze mai mult la afirmațiile marelui jurist și filozof francez Alexis de Tocqueville, conform cărora: „Poporul domnește peste lumea politică americană ca Dumnezeu peste Univers. Este cauza și țelul tuturor lucrurilor; totul provine de la el și se întoarce la el”[8].


[1] Mass-media a prezentat uneori și salariile de care beneficiază unii lideri importanți ai unor state democratice. Și nu este cazul să insistăm asupra salariului actualului lider de la Casa Albă, care este de 1 dolar (pedecesorii săi aveau un salariu de cca. 400.000 de dolari anual). Iată exemplificativ și alte salarii anuale a unor lideri politici importanți: președintele Franței 211.150 dolari; președintele Rusiei 151.000 dolari; prim-ministrul englez 185.962 dolari; cancelarul german 235.041 dolari; prim-ministrul Japoniei 203.319 dolari (apud Annual Salaries of 17  World Leaders, în google.com/mail/u/O/#inbox/162bf6308bf99109). Observăm că aceste salarii nu depășeșc suma de 20.000 de dolari lunar (cca.18.000 Euro). Or, noi credem că în România există și în prezent salarii care nu depășeșc doar salariul președintelui român, ci și a unora din liderii anterior menționați. Și nu avem în vedere salariile din mediul strict privat, ci din cel public sau a entităților economice cu capital majoritar de stat.Un caz particular este acela al președintelui Băncii Centrale Europene. Salariul acestuia a crescut în anul 2017 cu 1,83%, fiind de 396.900 Euro anual (apud El Pais din 10 aprilie 2018, p. 42). Soluția a inspirat și factorii de decizie din sistemul bancar românesc.

[2] I.A. Andrei, Modificări controversate aduse legilor justiției. Despre pensionarea prematură a magistraților, apud juridice.ro/560084.

[3] B.C. Pârlog, Modificările legilor justiției și riscul afectării grave a sistemului de justiție, analizate din perspectiva capacității sistemului de a mai asigura desfășurarea efectivă a unui proces echitabil, într-un termen rezonabil, apud juridice.ro/572480.

[4] Gh.L. Zidaru, D.M. Gavriș, Modificări legislative controversate aduse legilor justiției. O soluție legislativă improvizată: completul de 3 judecători în apel, apud juridice. ro/560077.

[5] A se vedea Curtea Constituțională, decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, în Monitoul Oficial, Partea I, nr.

[6] Prin decizia nr.45/2018 Curtea Constituțională a mai stabilit că „interdicția cumulului pensie-salariu nu poate viza persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres în Constituție”. Soluția a fost promovată și prin decizia Curții Constituționale nr. 1414 din 4 noiembrie 2009. De altfel, Curtea Constituțională a decis în urmă cu un deceniu (în anul 2009) că interdicția cumulului dintre pensie și salariu, statuată în Legea nr.263/2010 (vechea lege a pensiilor) este neconstituțională, încălcând dreptul la pensie și dreptul la salariu, drepturi fundamentale ale omului. În luna februarie, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative (O.U.G. nr.114/2018). Curtea nu a realizat un control de fond a problemei cumului ci a constatat că nu au fost respectate condițiile constituționale referitoare la angajarea răspunderii Guvernului. Consecința acestei soluții este rămânerea în vigoare a dispozițiilor legale privitoare la posibilitatea realizării cumului pensiei cu salariu. Decizia a fost adoptată cu o majoritate fragilă de 5 la 4.

[7] Cuantumul pensiilor de serviciu este foarte diferit în raport cu anumite categorii profesionale. Astfel, de pildă, pensia medie a beneficiarilor Legii nr.303/2004 a fost la finele lunii noiembrie a anului 2018 de 13.728 lei (cca.18.000 în prezent), iar a personalului diplomatic și consular de 5468 lei (apud V. Patrichi, Mimoza de la Interne și Ficusu din vârful dealului, în Lumea nr. 4/2018, p. 103).

[8] Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, Humanitas, București 2017, p. 110.

Statul de drept și justiția socială la începutul mileniului III was last modified: mai 6th, 2020 by Ioan Leș
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Ioan Leș

Ioan Leș

Este doctor în drept din anul 1977 în domeniul dreptului procesual civil, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic, dar și politic și diplomatic, autor a peste 40 de tratate, cursuri şi monografii în domeniul ştiinţelor juridice și a peste 125 de articole şi comentarii de jurisprudenţă.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter