Opțiuni doctrinare cu privire la o posibilă reformă a unor termene de procedură

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Și atunci este legitim să ne întrebăm dacă unele dintre termenele de exercitare a căilor de atac nu afectează dreptul la un proces echitabil? Subliniem însă că soluția actuală este nuanțată de legiuitor prin instituirea unor termene mai scurte în varii materii, lucru îndeobște cunoscut. Opțiunea legiuitorului a fost determinată de necesitatea de a acorda un timp mai substanțial părților spre a decide, după o reflecție adecvată, asupra dreptului de exercitare a căii de atac. Pe de altă parte se cuvine să arătăm că și marile coduri de procedură prevăd termene similare sau chiar mai lungi (art. C. proc. civ. francez – termen de o lună în materie de apel, art. 538 și de două luni în cazul recursului în casație, art. 612); C. proc. civ. elvețian – termen de 30 de zile pentru apel, art. 311 și recurs, art. 321; art. C. proc. civ. italian – termen de 30 de zile pentru apel și opoziție și de 60 de zile pentru recursul în casație; C. judiciar belgian: termen de o lună pentru opoziție, art. 1048 și apel, art. 1051 și de trei luni pentru recursul în casație, art. 1073). Există și coduri de procedură care instituie un termen de 15 zile pentru exercitarea recursului (art. 271 C. proc. civ. uruguayan). De asemenea, Codul de procedură civilă venezuelean din anul 1990 prevede un termen de 5 zile pentru exercitarea apelului (art. 298) și de 10 zile pentru promovarea recursului în casație (art. 314). În Spania recursul pentru săvârșirea unei „infracțiuni procedurale” (neregularități) și recursul în casație pot fi promovate într-un termen de cel mult 20 de zile de la comunicare (art. 470 alin. 1 și 479 alin. 1 C. proc. civ.)^[21].

În ceea ce ne privește socotim că problem ar trebuie abordată în considerarea modului de organizare a sistemului judiciar. Iar sub acest aspect reamintim că la noi sistemul judiciar este structurat pe baza principiului a două grade de jurisdicție, dar în trei trepte de jurisdicție. Într-un sistem cu doar două trepte de jurisdicție o durată de 30 de zile pentru exercitarea căilor de atac ar putea fi considerată ca una rezonabilă. Nu aceleași lucru se poate spune despre un sistem cu trei trepte de jurisdicție. Reamintim că în sistemul procesual anterior termenul de apel și de recurs avea o durată de 15 zile și timp de o jumătate de secol a funcționat fără mari sincope. Pe de altă parte, și în acel sistem, ca și în cel actual, exista un remediu eficient, acela al repunerii în termenul de exercitare a unei căi de atac.

O reformă radicală a termenelor de procedură nu trebuie să fie exclusă de plano. Dar aceasta ar trebui, în opinia noastră, abordată în raport și cu o posibilă și necesară restructurare a sistemului nostru judiciar. Într-o perspectivă viitoare, după modelul din alte state, am putea opta și pentru stabilirea unor termene generale pentru soluționarea proceselor. Și aceasta ar putea fi concepută fie numai, pentru judecata în fond, fie pe durata întregii procedurii judiciare.

În legislația noastră procesuală există deja asemenea termene și ele sunt instituite în diferite materii. Chiar Codul actual de procedură civilă prevede unele asemenea situații. Astfel, de pildă, potrivit art. 1023, intitulat marginal „durata procedurii”: „În cazul în care debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare, ordonanța de plată va fi emisă în termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii”. De asemenea, potrivit art. 1031 alin. (1) C. proc. civ: „Instanța va pronunța și redacta hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informațiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală”. Trebuie să recunoaștem că cele două texte vizează situații particulare, dar ele evidențiază faptul că și o raționalizare a termenelor legale este posibilă.

Trebuie să reamintim, în contextul de față, și situația litigiilor arbitrale, pentru soluționarea cărora art. 567 stabilește un termen de 6 luni, sub „sancțiunea caducității arbitrajului”. Un atare termen este incident doar dacă părțile nu au stabilit altfel. Pe de altă parte este de observat că primul alineat al textului evocat instituie obligația tribunalului arbitral de a pronunța ”hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale”. Din simpla lectură a textului rezultă cu claritate faptul că ne aflăm nu doar în prezența unui termen prevăzut pentru pronunțarea hotărârii, ci efectiv de un termen pentru soluționarea litigiului, legea determinând și momentul inițial de la care se calculează termenul de 6 luni. Fără îndoială că o atare soluție normativă poate constitui o sursă de inspirație și pentru instituirea unor termene asemănătoare în dreptul comun. Dar, în opinia noastră, sancțiunea caducității nu ar trebui transpusă, talle qualle, în dreptul comun.

Și atunci întrebarea firească este aceea de a determina soarta acestor termene din punctul de vedere al obligativității lor. În opinia noastră o atare normativizare nu poate conduce la alte consecințe decât cele prevăzute de legislația actuală.

Legislația noastră conține unele sancțiuni pentru întârzierea judecăților, dar nu se referă în mod deosebit la situația în care aceasta a fost determinată de către instanță. Doar art. 187 alin. (1) lit. h) dispune sancționarea celui însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură cu amendă pentru amânarea ”judecării sau executării silite”. Dar textul nu se referă la instanța de judecată ci la cei însărcinați cu îndeplinirea actelor de procedură (grefieri, agenți procedurali, etc.). Instanța poate dispune și obligarea la despăgubiri pentru amânarea procesului (art. 189 C. proc. civ.), dar și aici ne aflăm într-o situație echivalentă cu cea semnalată deja.

Totuși nu putem ignora nici faptul că art. 271 lit. g) din Legea privind statul magistraților sancționează abaterea disciplinară^[22] având ca obiect „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor din motive imputabile”. Consiliul Superior al Magistraturii a sancționat cu fermitate asemenea abateri, pronunțând și unele suspendări din funcție și chiar excluderi din magistratură pe temeiul anterior menționat^[23], astfel cum rezultă și din Raportul de activitate al Consiliului Superior al Magistraturii pe anul 2022. Pe de altă parte, problema în discuție trebuie privită și prin prisma răspunderii statului pentru erorile judiciare, iar amânarea judecății poate întruni exigențele legii, iar atunci când aceasta a fost produsă cu rea-credință sau vădită neglijență poate antrena și răspunderea patrimonială a judecătorului vinovat. De altfel, în jurisprudența constantă a CEDO durata excesivă a procedurilor judiciare a constituit temei și pentru obligarea statului la despăgubiri, iar cauzele ce au antrenat un atare mecanism nu sunt rare.

O cauză soluționată de CEDO împotriva României ne-a atras atenția în mod particular și aceasta pentru simplul motiv că statul nostru a fost obligat la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin amânarea judecății procesului. Este vorba de cauza Vlad și alții contra României (cererea 40756/06, 41508/07 și 50809/07 – Hotărârea din 23 noiembrie 2013). În cauză, Curtea a decis că au fost încălcate prevederile art. 6 & 1 din Convenție în privința tuturor reclamanților, remarcând că aceștia „au suferit cu siguranță un prejudiciu moral – cum ar fi stresul și frustrarea care rezultă din durata prelungită a procedurilor în fața instanțelor judecătorești interne…”^[24].

În orice caz, simpla împlinire a unor termene nu ar trebui să conducă automat la sancționarea unui magistrat, căci o atare încălcare trebuie analizată în funcție de toate împrejurările cauzei și de așa manieră încât o exigență procedurală de o anumită amplitudine să nu „omoare” până la urmă dreptul subiectiv.

3. Sumare concluzii

Există multe propuneri de reformare a codurilor noastre actuale, ceea ce poate genera uneori obiecțiuni întemeiate. Și este evident că nu trebuie să reformăm doar de dragul reformei, astfel cum procedează de multe ori legiuitorul, pentru că există și pericolul de a cădea într-un derizoriu reformist. Despre un atare pericol s-a discutat doctrinar și în materie penală. Astfel, de pildă, profesorul Valerian Cioclei remarca recent că ”reforma reprezentată de noul Cod penal a fost urmată de o serie de pseudo-, mini-reforme, adică de un lung șir de acte normative completatoare și modificatoare, de regulă cu un iz populist, care au afectat coerența și consistența principalului pilon al legii penale”^[25]. Și în dreptul procesual, la fel ca în dreptul civil, se poate spune, parafrazându-l pe un mare jurisconsult roman – omnis definitio in jure civili periculosa est – că orice inovație este periculoasă^[26].

În același timp nu putem ignora realitățile sociale și economice din ultimele două decenii, evoluții ce au condus la o multiplicare fără precedent a raporturilor comerciale, a schimburilor de bunuri într-o economice globalizată, dar, pe cale de consecință, și la o creșterea a numărului de procese cu care sunt confruntate instanțele judecătorești. Fenomenul supraaglomerării instanțelor judecătorești este deja unul greu de tratat prin mijloace clasice și presupune intervenții de ordin ”chirurgical” și aceasta indiferent de eforturile pe care le implică. Dar nimic mai surprinzător dacă ne raportăm la faptul că și CEDO este marcat puternic de un atare flagel. Datele statistice relevă că în anul 2022 s-a înregistrat o creștere a numărului de cereri atribuite formațiunilor judiciare^[27]. În concret, dacă în anul 2020 s-au înregistrat un număr de 30.000 de cereri (la data de 31 decembrie), doi ani mai târziu numărul acestora a depășit cifra de 70.000. Relevant este și faptul că în numeroase cauze s-au pronunțat decizii de inadmisibilitate după 10-15 sau chiar 20 de ani de la înregistrarea cererilor^[28], ceea ce este grăitor despre grava criză în care se află CEDO^[29].

O reformă a termenelor de procedură este posibilă, dar ea nu poate avea un caracter revoluționar prin ea însăși, ci trebuie însoțită de o abordare normativă mai amplă și care să vizeze nu doar raționalitatea acestora, ci și a căilor de atac. Lentoarea cu care se judecă procesele nu poate fi pusă în sarcina exclusivă a actorilor judiciari: instanță, părți și alți participanți. Structurile noastre judiciare, puternic birocratizate, complicate și stufoase, iar nu adeseori lipsite de resurse suficiente, reprezintă și ele cauze importante ale „declinului” judiciar actual. De aceea am avertizat^[30] și cu alte ocazii asupra imperativului de reconsiderare a modului de organizare a sistemului nostru judiciar, a căror vicii nu sunt de dată recentă, ci trebuie căutate în trecutul nostru judiciar^[31].

Experiența dobândită în timpul pandemiei de Covid-19 a fost una pozitivă și a demonstrat că se pot adopta măsuri pentru o mai bună administrare a justiției, prin raționalizarea unor termene de procedură și, mai ales, prin promovarea unor tehnologii moderne în cadrul procedurilor judiciare. Această utilizare a sistemelor IT în procedurile judiciare va trebui promovată cu mai multă consecvență. Este un proces complex, dar de care nimeni nu mai poate face abstracție, iar evoluțiile în materie sunt evidente: de la redactarea actelor de procedură cu mașina de scris, la redactarea lor computerizată, la comunicarea actelor prin fax, poștă electronică și până la organizarea ședințelor de judecată prin videoconferințe. Și drumul spre soluționarea proceselor civile de un sistem de inteligență artificială nu este poate foarte îndepărtat, astfel cum s-a și probat în unele state, cum este cazul Estoniei. Iar în ultimul timp se discută despre promovarea unui avocat robot de către firma Do Not Pay, sistem ce ar conduce la înlocuirea avocatului de un sistem IA^[32]. Dar rolul funcționarului judiciar și al judecătorului nu poate fi suplinit în integralitate printr-un sistem de inteligență artificială, cel puțin la acest început de mileniu. Nici motivarea sau comunicarea unei decizii judiciare nu ar putea constitui opera exclusivă, cel puțin în cauzele complexe, a unui sistem automatizat. Motivarea unei decizii ridică adeseori probleme complexe de interpretare a normei juridice, iar comunicarea ei este subsecventă semnării acesteia de către cel ce a pronunțat-o sau de un funcționar judiciar.

În doctrină s-a considerat că interpretarea normei juridice este o activitate fundamentală a judecătorilor și ea nu poate fi înlocuită de un sistem de inteligență artificială^[33]. Autorul la care ne referim, în contextul de față, concluziona că omul – judecătorul – nu va putea fi exclus niciodată din procedura judiciară, iar între cei doi subiecți – omul și sistemul de IA – nu poate exista un raport de excludere, ci unul de complementaritate, Și în doctrina noastră recentă s-au formulat considerații extrem de pertinente cu privire la rolul IA în cadrul procedurilor judiciare. Un cunoscut autor aprecia, în considerarea avantajelor și inconvenientelor folosirii IT în sistemul judiciar că „în prezent, dar și în viitorul apropiat nu putem vorbi de înlocuirea judecătorului, procurorului ori a avocatului în pretoriu prin folosirea exclusivă a IA. Dacă ar fi acceptată o asemenea situație drepturile și libertățile fundamentale, precum și cele procesuale (de pildă, dreptul la un proces echitabil, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la respectarea vieții private și de familie ș.a.) ar putea fi grav afectate din cauza unui cadrul legislativ și instituțional deficitar, rămas mult în urma dezvoltării înaltelor tehnologii”^[34].

Este evident, astfel cum remarcau și doi prestigioși autori francezi, cu referirea la situația justiției din timpul pandemiei de Covid-19, că „ziua de după nu va mai fi ca ziua de dinainte”^[35]. Profeția evocată a fost făcută în urmă cu trei ani, iar evoluțiile ulterioare confirmă necesitatea unei noi abordări a justiției civile, dar și a celei penale. Revenind la situația din țara noastră este de remarcat că actuala legislație procesual civilă – Codul de procedură civilă – nu conține referiri, nici cel puțin sumare, la posibilitatea de audiere a părților și a martorilor prin sistemele moderne de videoconferință, deși Codul de procedură penală cuprinde unele dispoziții în această privință. Nu este vina legiuitorului de a nu fi promovat, la data adoptării noului Cod de procedură civilă, sistemele de audiere prin teleconferințe, dar criza pandemică ne-a pus în fața unei noi realități, iar modificarea corespunzătoare a Codului se impune cu certitudine. Viitoarele reglementări vor trebui să țină seama de respectarea marilor principii ale dreptului procesual civil și de exigențele unui proces echitabil. Fără a intra în detalii asupra acestei teme^[36] atât de interesante și chiar fascinante nu putem să ignorăm „Declarația privind lecțiile și provocările pentru sistemele judiciare în timpul și după pandemia de Covid 19”, adoptată de Comisia pentru eficiența justiției din cadrul Consiliului Europei, întrunită la data de 10 iunie 2020, sub președinția Greciei și care avertiza că folosirea excesivă a noilor tehnologii „încă poate avea efecte negative”. Prevederi importante regăsim și în Carta etică europeană privitoare la utilizarea inteligenței artificiale în cadrul sistemelor judiciare și în mediile lor, adoptată la cea de-a 31 reuniune plenară a CEPEJ din 3-4 decembrie 2018, organizată la Strasbourg. Potrivit primului principiu, postulat în acest document, folosirea IA în justiție ”nu trebuie să aducă atingere garanțiilor privind dreptul la un tribunal și procesului echitabil (egalitatea de arme și respectarea contradictorialității)”.

Și în doctrina^[37] și jurisprudența occidentală^[38] lentoarea judecăților este considerată un flagel care „datorează” mult structurilor judiciare birocratizate, supraîncărcării judecătorilor, lipsei de profesionalism al unor magistrații sau superficialității acestora, dar și a unor resurse reduse ce sunt alocate justiției. Avocatul Poporului din Spania (Defensor del Pueblo, în traducere exactă Apărătorul Poporului), în cadrul Raportului de activitate din anul 2018 a reținut că: „nu în puține ocazii întârzierile se datorează unor probleme structurale ale organului judiciar, fără ca să existe o responsabilitate a acestuia sau a personalului instanței”^[39]. CEDO a decis însă în cauza Bendayan Azcanot și Benalan Bendayan c. Spaniei că „durata nejustificată a unei proceduri este asimilată unei funcționări anormale a Administrației Judiciare^[40] (t.a).

Din păcate nici sistemele judiciare ale marilor democrații nu au înregistrat progrese semnificative și aceasta în pofida tuturor eforturilor făcute și care au vizat nu doar legislațiile procesuale, ci și organizarea judiciară^[41]. Într-o mare democrație, și patria dreptului privat modern, încercarea de reformare a apelului și raționalizarea pe această cale a sistemului judiciar a reprezentat un eșec spectaculos. Nici reformele propuse de președintele francez Macron nu au condus la rezultate spectaculoase.

Credem că a sosit momentul unei mari analize a soluțiilor ce ar putea fi întreprinse spre a da mai mare eficiență actului de justiție și a transforma radical fața justiției pentru ca ea să vină în sprijinul cetățeanului. Altminteri vom ajunge și noi la situația în care cota de încredere în justiție va scădea și mai mult. Este poate relevant să menționăm că în cadrul unei anchete întreprinse în Spania 72 % dintre respondenți au considerat că este mai bine să nu recurgi la justiție, dacă acest lucru este posibil^[42]. Iată de ce ar trebui ca, într-o anumită perspectivă temporală să încercăm să realizăm o reformă reală a sistemului judiciar. S-a dovedit că micile reforme nu conduc nicăieri, iar uneori acutizează și mai mult birocratismul judiciar și anacronismul sistemului nostru judiciar. Ele pot conduce mai departe la efecte negative, astfel cum s-a întâmplat și la noi uneori. Nu întâmplător, un prestigios autor remarca că în urma unor evoluții jurisprudențiale, provocate îndeosebi de unele decizii de neconstituționalitate, dar și normative, Noul Cod de procedură civilă a devenit Vechiul Cod de procedură civilă^[43].