O nouă ordine în limbajul științei dreptului. Partea întâi

14 mart. 2024
Vizualizari: 258
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Stare de România

1. Nu avem un eseu asupra teoriei limbajului reflecției și al tratărilor despre conținutul și aplicarea dreptului pozitiv.

Este elementar că atât creația dreptului, cât și aplicația acestuia ar rata randamentul social în absența unei unități de limbaj specific, ca limbaj de specialitate ori în prezența unei asemenea unități cu precarități majore.

Limbajul dreptului, ca limbaj de specialitate, nu poate avea decât statutul de „științific”.

Dar, ca în orice compoziție de discurs profesional și ca în orice etalare a reflecției despre acte și fapte controlate intelectualmente, limbajul instituțional și de comunicare între specialiștii respectivi  –  agenți ai aplicării legii:   jurisprudențiabilii  – ca și cel folosit pentru destinatarii legii – subiectele de drept – suportă modelări din partea practicii judiciare și a doctrinei.

Aceste modelări consistă, fie în lansarea de termeni, noțiuni și concepte noi – ce ar fi reclamate de ridicarea nivelului cultural al exprimării și al exegezei – fie în reformularea/redefinirea celor consacrate, ca o adaptare, ca depășire a desuetudinii/anacronismului celor consacrate.

Regăsim în doctrina și în practica judiciară postdecembriste: împrumuturi – adopții din limbajul sistemului de  common law, de regulă, motivate cu citate din clasici ai literaturii sau ai teoriei politicii ori din gânditori – juriști; latinizarea quasi-forțată a unor situații, împrejurări, circumstanțe, de factură juridică; deschiderea oricărei argumentații în doctrina dreptului cu maxime, aforisme, etc., chiar confecționate ad-hoc.

Văzând invazia de termeni, expresii și citate din jurisprudența și doctrina dreptului nord-american (al SUA) – căruia nu-i mai putem spune anglo- saxon, pentru că acesta s-a autonomizat merituos față de cel englez iar din aportul saxon nu se mai poate separa nimic – te încearcă două senzații de frustrare profundă: în dulcea noastră Franță a dreptului – fanion, logosul dreptului s-a stins; am revenit în jurisprudență și doctrină la aculturația și mimetismul provocat de aceasta, specifice începutului de secol XIX.

I.2.    Profesionalism, manierism, modism, moftangism, terminologic.

I.2.1.  Ca orice limbaj al unui sistem normativ și teorii a unei științe a unui asemenea sistem, limbajul dreptului și al științei despre sistemul și fenomenul său este codificat profesional .

O codificare terminologic-conceptuală într-o codificare normativă.

Altfel spus, codificarea normativă – care înseamnă „prelucrarea” în norme juridice a unor reguli de autoritate socială (pentru comunitatea statală), cu statut istoric sau enunțate primar de către codificator – plasează în conținutul său/operează cu, noțiuni, termeni, concepte, expresii lingvistice, în privința cărora există un cod de utilizare cognitivă.

Lato sensu, acei termeni, noțiuni, concepte, expresii (sintagme), cu înțeles univoc sunt acoperiți de/incorporați în denominația de terminologie.

În acest sens știința dreptului este frecventată cu o terminologie normativă, exprimată prin enunțuri de factură juridică – adică obligatorii în percepția textelor normative – și enunțuri ale jurisprudenței, aceasta, ca o operă de aplicare a dreptului (ca lege – normativitate, juridică), rezultate  dintr-o consacrare de certă utilitate (factură) cognitivă, verificată istoric.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Pentru că dreptul, ca operă de normativare, de juridicizare a stărilor și a raporturilor sociale, este componentă a unei civilizații cu identitate națională, evident că el caracterizează o civilizație, tocmai prin terminologia sa conceptuală, ceea ce este străin de aceasta fiind tocmai criteriul de verificare a identității puse în cauză (revendicate).

Față cu această arhitectură lingvistică de sistem, înțelegem să dăm sensurile exacte, în manieră piramidală, următoarelor edificii și elemente ale culturii prin drept, ca și creație de sistem social-cultural.

I.2.2.  Astfel, lato sensu,  prin sistem de drept național înțelegem nu numai legile, asociate sau nu după domeniile relaționale socialmente sau după ramurile de drept autonome, ci și gândirea, ca reflecție personalizată, concepția însăși asupra normării/normativității juridice privind „soluțiile legislative” promovate, prin care sunt modelate și evaluate juridic raporturi/relații de conduită socială, stări și situații cu radiație juridică, statutul persoanelor ca subiecte de drept.

O concepție în care sunt prelucrate și revelate doctrina (opera „jurisconsulților”) și practica judiciară, ca emisiuni jurisprudențiale interesând aplicarea dreptului pozitiv, într-o exegeză care acoperă nașterea, valoare și eficiența (valorificarea) unei reglementări juridice: legi și norme (reguli) juridice.

Și termenul de „juridic” trebuie reevaluat din punct de vedere lexical, întrucât este atașat în mod superficial, ca atribut adjectival, unor substantive din care nu descinde în logica de formare a limbajului de comunicare, cum este cazul cu expresiile (sintagmele) „învățământ juridic”, „pregătire juridică”.

Termenul de „juridic” s-a format din acela de „juris” – drept, ca reglementare, ca prescripții/norme/reguli de conduită sau de caracterizare operațională (semnificativ activă), create/dictate prin reglementări oficiale/ publice ce sunt garantate operațional și pot fi impuse prin exercițiul forței publice.

Într-o exprimare ordinară, „juridic” înseamnă că un substantiv, un verb, are expresie juridică, este funcțional și acoperit prin norme/prescripții/reguli rezultate dintr-o creație oficială/formală/publică, garantate/asigurate prin forța publică de aplicare conformă.

Deci, este corect să nominalizăm/identificăm o „sancțiune juridică”, un „raport juridic”, o „situație” sau o „condiție juridică”, un „statut juridic”, pentru că fiecare dintre acestea sunt exprimate printr-o reglementare garantată/ asigurată funcțional/operațional cu forța publică.

Nu este, însă, corect să atașăm termenul de „juridic” învățământului, pregătirii, doctrinei, pentru că aceste substantive nu semnifică o susținere în conținut prin reglementare de factură juridică.

Termenii evocați mai-sus, corect exprimați, se formulează ca „învățământ în drept”, „pregătire în drept”, „doctrină a dreptului”.

Alta este situația denumirii instituției, condiției de, subiectului de drept  – ca „persoană” – „persoană juridică”, întrucât această identitate a persoanei este una de nomenclator legal (juridic), în concurs cu identitatea de „persoană fizică”.

O exegeză lexicală reclamă și termenul de „jurisprudență” echivalat în mod curent cu acela de „practică judiciară”, ceea ce, ca lucrare regulat oficială înseamnă aplicarea dreptului de către judecător/instanța judecătorească (judiciară) iar, într-un sens pur procesual, o tratare, un tratament, o soluție curativă din partea dreptului aplicat/ă  litigiului în care sunt angajate părțile procesului.

Așa cum remarca sorbonnardul Maryse Deguergue[1], originar, jurisprudența caracterizează toate izvoarele (sursele) dreptului, atât cât ele exprimă luarea în considerație (aplicare) a dreptului și justiția.

Altfel spus, până la consacrarea Justiției ca o putere trinitară în statul de drept, jurisprudența desemna știința dreptului, ca ”practicarea dreptului” în mod profesional.

Termenul de „prudență”, „prudenția”, care intră în compunerea conceptului exprimat ca „jurisprudență”, trebuie înțeles în această compoziție lexicală cu semnificațiile pe care i le dă limba de lucru, de operare: abilitate, capacitate, iscusință, putință.

Deși considerăm ca o iluzie, de curtoazie sau de complezență, curentul doctrinar și instituțional de „apropiere” (înrudire, comunicație activă și operațională, armonizare, ș.a) între sistemele de drept romano-germanic (continental-european) și de drept anglo-saxon (englez-UK și nord-american), având în vedere că sistemul anglo-saxon are o antecedență romană și că a rafinat interesant unele precepte ale dreptului roman, facem observația că potrivit unuia dintre curentele gândirii juridice americane contemporane – sociological jurisprudence – jurisprudența este, în sens larg, teoria, știința ș, chiar, filozofia dreptului[2].

În aprecierea noastră, două argumente – forțe pledează pentru înțelesul și profesarea, jurisprudenței ca știință – teorie și practică – a aplicării dreptului pozitiv, cuprinzând doctrina (opera juriștilor – jurisconsulților) și practica necesară a agenților publici – licențiați (judecători; procurori; polițiști și jandarmi autorizați cu cercetarea și sancționarea încălcării legii; consilieri, inspectori și alți agenți de jurisdicții specializate; funcționari ai administrației publice cu competențe în avizări, certificări, autorizări, legate de aplicarea legii/cerute de lege).

Pledăm, deci, și pentru consacrarea termenului de agent al aplicării legii (departe, desigur, de înțelesul vulgar al termenului de „om al legii”).

Nu încadrăm categorial în sensul acestui termen pe executorii judecătorești, pe executorii altor titluri juridice, cum ar fi hotărârile penale, pe notarii publici (care sunt niște funcționări de certificare și autentificare, fără deliberări asupra rezoluției/sancționării legii, ceea ce încadrează emisiunile lor în „operațiuni administrative”).

Înțelesul (accepțiunea, semnificația lexicală) termenului de „agent al aplicării legii” reclamă stabilirea înțelesului termenilor de jurist și jurisconsult.

Termenul de jurist suferă de accepțiuni încadrate pe cea mai lungă coardă, de la absolvent al unei facultăți de drept („formație”, „instrucție”, de/în drept), la ocupant al unei funcții, cel ce exercită o funcție, care reclamă o licențiere în drept, chiar dacă nu este autorizat ca „agent al aplicării legii”, cum este consilierul juridic.

Deși ar trebui să fie cel mai prețios și autentic titlu de licențiat specialist în drept, termenul de jurist este cel mai negratificat în tabloul profesioniștilor jurisprudențiabili.

De aceea, ni se pare că acest tablou al profesioniștilor dreptului, chiar dacă, nu toți, jurisprudențiabili, trebuie să permită edificarea asupra formațiunilor de doctrinar, autor de specialitate, de practicant/practician, în drept, și de jurisconsult.

De bun înțeles, doctrinar sau autor de specialitate în drept, aparține aceluia care, chiar practician/practicant al dreptului fiind, în concurs, elaborează compuneri despre probleme de drept asupra cărora reflectează în texte publicate (de la tratate universitare, la comentarea unei soluții judiciare într-o anumită speță (proces, cauză).

Titlul de jurisconsult nu mai este astăzi nici atribuit, nici declinat, potrivit unei proceduri formale, respectiv de către un „specialist în drept (al dreptului)”.

Titlul și calificarea (calitatea) de jurisconsult au fost lansate și consacrate în dreptul roman clasic și erau atribuite „legiștilor” ca specialiști în interpretarea dreptului scris care erau, de regulă, profesori la școlile de drept reputate[3].

Ei formau un sort de club al savanților în drept, interpreți și comentatori avansați ai legii, pe care, eventual, o și colmatau ad-hoc, bucurându-se în opiniile lor de autoritatea unui savant sau erudit al dreptului, cum în anii `30 erau, în Dreptul comercial, profesorii D. Gălășescu–Pyk, N. Fințescu, I.L. Georgescu (printre alții).

„Jurisconsultul perfect” („bon jurisconsulte”, „jurisconsultus perfectus”), văzut de Erasmus din Rotterdam, comenta dreptul, făcea exegeza dreptului din cea mai largă perspectivă științifică și culturală, mai ales filozofică[4].

De-a lungul secolelor II-VII de cultură a dreptului (drept ce, insuficient, adesea, ca și creație tehnică, „drept scris”), jurisconsultul a fost prețuit și ca: interpret și creator al dreptului, autoritate moral-profesională și filozofică, un pur tehnician al dreptului.

El făcea parte dintr-o elită profesională, care, astăzi, ar putea fi formată din universitarii autorii de monografii interdisciplinare, cu intervenții prin texte de specialitate memorabile, „de cotitură”, „de răscruce”.

Astfel de jurisconsult, convențional contemporan nouă, l-aș considera pe unul dintre profesorii Dimitrie Alexandresco, Matei B. Cantacuzino, Mihail Eliescu, Traian Ionașcu (și în cuplu cu E. Barasch), Vintilă Dongoroz, Octavian Căpățână (căruia, abia după decembrie `89, i s-a găsit un loc îngust „la catedră”), Ion Deleanu (îmi asum reproșuri privind această selecție).

Din păcate, nu de puține ori, puncte de vedere ale unor universitari- doctrinari solicitați, au rămas neobservate în motivarea unor decizii de rezolvare prealabilă a unor probleme de drept noi sau date în recursuri în interesul legii, ale instanței supreme.

Fapt uitat, funcția de jurisconsult a figurat ca profesiune salariată, „retribuită”, chiar în perioada regimului totalitar antedecembrist.

Potrivit Decretului nr.143/1955 privitor la organizarea și funcționarea oficiilor juridice, organele, instituțiile și întreprinderile de stat, organizațiile cooperatiste și obștești, utilizau funcția de jurisconsult pentru „absolvenții” facultăților de științe juridice sau ai școlilor juridice ale Ministerului Justiției (potrivit legilor salarizării, ultima cu nr.57/1974) proaspătul absolvent urma o stagiatură de 2 ani, după care era definitivat, cu examinare, pe funcția de jurisconsult și, în continuare, promovat ca „jurisconsult principal” – 8 ani, consilier juridic – 9 ani, consilier juridic principal – 10 ani și la instituții centrale, consilier juridic coordonator, consilier juridic șef).

Astăzi, termenul sau titlul de jurisconsult ar mai avea rezonanță în cercuri de reflecție asupra dreptului constituite ad-hoc de „juriști” atașați de/obsedați de puritatea, profunzimea și amplitudinea acestei reflecții.

Demn de observat că autorii de literatură de domeniul reflecției în drept, judecătorii cu „specializări” – licențiați sau nu – sunt antrenați într-o adevărată competiție pentru originalitate conceptuală și a dezlegărilor juristicționale, competiție care nu dezvoltă și nu consacrează jurisconsulți, ci doar limbaj, soluții, dezlegări stranii, cum este aceea a separației unei „legi vechi” și a unei „legi noi” dintr-un text de lege penală declarat, în trepte, neconstituțional[5].

O nostalgie rafinată are să rememoreze o ascensiunem asumată ca o Golgotă a devenirii profesionale, la recunoașterea formală a calității, a demnității, de jurisconsult – pontif, așa cum a făcut-o Împăratul Roman Valentinian al III-lea prin Legea citațiilor din anul 426 dHr., care stabilea ordinea de prioritate în soluțiile date de cinci jurisconsulți aceleiași spețe.

II. Limbajul dreptului – sistemului de drept – ca limbaj de specialitate, limbaj profesional – formal și formalizat

II.1.   Limbajul de specialitate a fost creat prin satisfacerea nevoilor colective, comunitare, consistând în apărarea, conservarea și funcționarea serviciilor în care sunt angajați, afiliați, indivizi care trebuie să comunice în mod clar și util atât  între ei, cât și cu beneficiarii serviciilor respective.

Un limbaj de specialitate riguros format și utilizat este o garanție de ordine, benefică pentru domeniul căruia îi este alocat (domenială).

Un asemenea limbaj este și o garanție de securitate și de siguranță a persoanei care este implicată în/interesată de serviciile profesionale respective ale căror prestatori (medici, arhitecți, avocați, judecători și alți agenți ai aplicării legii, piloți de transport și atâția alții), utilizează un limbaj tehnic, selectat și omogen.

Limbajul de specialitate este compus din cuvinte, asocieri de cuvinte (sintagme) – care au statutul de „termeni”, „noțiuni”, „concepte”,  ș.a. – și chiar din expresii cu statut de aforisme-cugetări-sentințe asupra unei situații, instituții, a unui raport juridic cotidian, care se rezolvă, se tratează, primesc o rezoluție – cheie de comunicare.

Dacă, din expresia aforistică asupra efectului relativ al unei emisiuni de voință juridică, reproducem sau invocăm doar „o res inter alios”, pentru ca să semnalăm că este implicat, vizat, „terțul”, față de care actul respectiv n-are nativitate juridică.

Altfel spus, terțul pus în raportare cu un act juridic civil la care n-a convenit, declară că este străin de acel act, care nu-l angajează cu nimic.

Tot astfel, este suficient, și uzual, să pronunți doar „ubi lex…”, pentru a se înțelege că nu accepți un sens normativ al unui text care nu distinge așa cum o face acela care îl invocă într-un mod neautorizat de către legiuitor.

II.2. Limbajul de specialitate vehiculat de știința dreptului,  angajat în normarea juridică (confecționarea normelor dreptului), în actele și lucrările de aplicare a dreptului (legii), s-a format  imemorial istoric.

Pentru unii termeni, unele noțiuni și concepte, forma și sensul lor vin din legendă, din ceea ce s-ar putea numi protoistoria dreptului.

„Acreditarea” acestora a făcut-o praxisul social, au făcut-o pulsațiile inervației normative a corpului social comentate, evaluate, de către comentatorii avizați ai dreptului.

Avem astăzi formațiuni cognitive în comunicația despre substanța și despre manifestările dreptului, care consistă în/și formează dicționare, vocabulare, lexicul, glosare, ș.a., termenii, noțiunile, conceptele, sintagmele (formulele), din acestea având o acreditare formală (definiții, sensuri, alcătuiri, date de lege), cât și informală, dar aceasta, în regulă generală, fiind la fel de „autoritară” pentru profesioniști, ca și cea dintâi, realizând astfel garanția de ordine domenială și garanția de securitate și de siguranță ale persoanelor -subiecte de drept (garanția de subiectivitate, de expresie, juridică).

Trebuie, neapărat, să facem distincția între „limbajul de specialitate” (profesional, domenial, de sistem) chiar formal și „limbajul formal” (logico- formal).

Limbajul de specialitate, lexicul domenial, profesional, de sistem, este un limbaj natural pentru că se formează în reflecția cognitivă, ca exercițiu al inteligenței personalității umane.

Limbajul logico-formal este unul abstract, rezultat prin extrapolarea elementelor de limbaj natural, pentru a forma un alfabet finit (exhaustiv) care permite închegarea inteligentă a unei mulțimi de cuvinte de lungime finită prin care, ca și în cazul limbajului natural se transmit informații de o mulțime, însă, infinită în comparație cu acesta.

Limbajul logico-formal, este un metalimbaj, el lucrând deasupra limbajului natural pentru a se ajunge la rezolvarea unor probleme pentru care limbajul natural este inutil.

Un „limbaj de programare” este un limbaj logico-formal pentru că el servește computerizării și stocării într-o rezolvare sau modalitate de rezolvare a unui proces de cunoaștere naturală, care dă o soluție, o rezoluție, pe care n-o poate da acest limbaj natural.

Formalizarea unui astfel de limbaj nu este rezultatul normării juridice ci al unei codificări suprarafinate de metalimbaj în raport cu codificarea celui natural din care rezultă un „limbaj de specialitate”.

II.3. „Unitățile de limbaj de specialitate” afectat profesiunii de aplicare a dreptului, jurisprudenței, servind unității terminologice indispensabile, sunt, în ordinea încărcăturii (greutății, ponderii) cognitive: termenul, noțiunea, conceptul, instituția și materia.

O unitate de limbaj al științei dreptului, care pare să se fie inserat în tabloul operațional al acestuia, este entitatea.

Între acestea funcționează relații specifice lexicului viu, activ, chiar dacă unele s-au format și vehiculat într-o limbă moartă a unei culturi de germinație, cum este limba latină a unei antichități tulburătoare ca profunzime, amplitudine și suprafață de operare a reflecției de calificarea logosului cerut.

De plano, unitățile de „termeni” și de „noțiune” sunt identice.

Este elementar, că între unitățile de limbaj (lingvistice) există o relație, o comunicație, atât de ordin cantitativ cât și de ordin calitativ .

Termenul lingvistic” este o unitate de limbaj formată dintr-un cuvânt („cetățean”, „grav”, „contract”) sau din două sau mai multe cuvinte („cetățean român”, „cetățean străin”, „deosebit de grav”, „contract unilateral”, „contract cu titlul oneros”), unitate care, de regulă, este fixată, enunțată, printr-o definiție elaborată de legiuitor sau de către jurisprudență.

Dacă definiției legale i se aduc critici, uneori, de o anumită insuficiență sau deficit de rigoare terminologică/enunțiativă, definiției jurisprudențiale, mai ales când se exprimă doctrinarii, i se dau o așa mulțime de enunțuri, încât unele, puse în oglindă par să se refere la termeni diferiți.

Philippe Malaurie, universitar și doctrinar de referință – un veritabil jurisconsult (1925-2020) – inventaria la mijlocul secolului trecut, 22 de definiții date unui termen, noțiune și concept elementar (funciar), vector, în materia și teoria obligațiilor civile – acela de „ordine publică”, lui datorându-i-se și a 23-a definiție[6] – definiții omologate, desigur.

Noțiunea” se formează, se generează în context ca un termen compozit, rezultat din contopirea elastică a doi sau mai mulți „termeni”, asemeni unei formațiuni celulare cu relief (alăturare de cuvinte/termeni) – „detentor precar” sau fără relief (monocuvânt sau monotermen) – „infracțiunea”.

Relația calitativă între termen și noțiune este evidențiată de capacitatea uneia sau alteia dintre aceste unități de limbaj de a acoperi cognitiv aceeași reprezentare de semnificație juridică dar funcțional diferită în construcția raționamentului juridic de ordinul ideii.

Astfel, termenul de „preț” exprimă clar o dimensiune monetară, pe când noțiunea de „contraprestație” este prețul „prestației”; termenul de „libertate” exprimă autonomia, neîngrădirea voinței, în general, și a voinței juridice, în special, pe când „libertatea persoanei” este o însușire a personalității umane; „furtul” este deposedarea neautorizată a altuia/însușirea bunului altuia, pe când „furtul de identitate” este o substituție de persoană în mod fals, iar „plagiatul” este un furt intelectual prin care produsul gândirii altuia este declarat/etalat ca produsul propriei gândiri.

Altfel spus, „noțiunea” se cultivă și se dezvoltă din „termeni”.

Conceptul este o entitate lexicală ca  rezultat/produs al raționării în drept și despre drept ca știință, o reducție la esență a ideii – raționament în aplicația dreptului pozitiv consistând într-o , o stare, a vieții sociale filtrată printr-o ordine normativă.

Însăși dreptul, din această perspectivă, este un concept, care consistă în înțelegerea rațiunilor genetice și teleologice ale normelor sale și în rezonanța socială, ca realizare, a acestora[7].

Contractul este un concept, pentru că dreptul îl dă ca lucrare ce exprimă în formă un angajament juridic; familia este un concept, pentru că este arhitectura relațională intimă în care se procreează ființa umană, în care aceasta își dezvoltă și își asumă reflexele de homo sapiens.

Asemeni, infracțiunea, forța publică, persoanele ca subiecte de drept, ș.a.

Conceptul vehiculează ceea ce, ca formațiuni fizice convenționale iradiate (inervate juridic), se numesc entități, spre exemplu: bunuri mobile/ imobile, societăți cu personalitate juridică, unități administrativ-teritoriale, autorități publice, unități sanitare (executarea unora dintre sancțiunile penale), ș.a.

Unitatea de limbaj numită „entitate” este funcțională pentru situațiile în care compunerea normei de drept sau înțelesul aplicării acesteia reclamă referirea cea mai generală și mai impersonală.

Operaționalitatea noțiunilor și a conceptelor antrenează două unități, de limbaj normativ – materia și instituția (juridice) .

„Materia” este un termen acreditat ca element de referință în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru redactarea actelor normative, fără, însă, a primi o definiție care să prescrie o percepție a receptorului.

Această reglementare – manual de facere a legilor – enunță regula de „unicitate(a) reglementării în materie” – art. 14, consistând în alocarea unui singur act normativ reglementărilor „de același nivel și având același obiect” (1), în cuprinderea de reglementări „din alte materii conexe” (2).

Același element de referință – „materie” – este utilizat de legea citată pentru a se tranșa raportul dintre legea generală („reglementarea-cadru”, „dreptul comun” și „reglementările speciale și derogatorii”).

Pentru definirea termenului de materie, reținem și posibilitatea concentrării materiei, normată de art.16 din aceeași lege (”evitarea paralelismelor”).

O „materie” poate avea dezvoltată o „doctrină juridică” – art. 21 și este aservită prin sincronizarea soluțiilor legislative naționale cu cele ale reglementărilor comunitare – art. 22.

Cuprinsul unor materii subordonate unor principii comune, poate justifica, „în vederea sistematizării și concentrării legislației”, reunirea lor într-o structură unitară, sub formă de coduri – art. 18.

În concepția aceleiași legi, o materie poate fi reglementată prin acte normative concurente dar noțiunile sau termenii neconsacrați ori cu înțelesuri diferite, primesc o semnificație unică prin actul normativ care le instituie – art. 37 (2).

„Asanării legislației”, îi servește și „încorporarea actelor normative în codexuri pe materii ” – art. 19 în titlu marginal.

Față cu aceste referințe legislative, avem să constatăm că entitatea și unitatea de limbaj cu care operăm (lucrăm) este „materia normativă” (juridică), didactică, ce se  caracterizează printr-un tablou de principii comune, printr-o natură comună din punct de vedere, atât al raporturilor sociale reglementate, cât și al spiritului reglementării, printr-o concentrare coerentă și funcțională a normatității afectate manifestărilor de voință juridică, elementare, funciare.

În cât mai puține cuvinte, materiile juridice sunt reglementări încadrate atât ca drept comun, cât și ca „lege specială/derogatorie”: materie civilă -materia familiei – materia raporturilor de muncă sau de serviciu; materia înscrisurilor („instrumentum”) constatatoare ale unor manifestări de voință juridică – materia cambiei, biletului la ordin și a cecului; materia vânzării din Codul civil – materia vânzării de bunuri către consumatori reglementată de O.U.G. nr. 140/2021; materia procesual civilă (procedura contencioasă/necontencioasă) – procedura contenciosului administrativ/insolvenței; – materia audierii persoanelor în procedura penală – audierea suspectului sau a inculpatului/ascultarea minorului.

Materia, ca familie juridică, ordonează și competența: competența rationae materiae.

Cea mai cuprinzătoare și mai stabilă diviziune după „materie” este cea între materia civilă și materia penală, între dreptul privat și dreptul public.

Ca întindere, arie de normativitate în câmpul social, materia civilă este dreptul comun, ca și dreptul privat față de dreptul public.

În marile coduri conceptul de materie este atribuit, atașat de,  desemnat ca și, reglementarea însăși a codurilor (legea penală – art. 1 C. pen.) ca și obiect al reglementării unei legi – art.1(3) C. civ., ca și reglementare a unui domeniu, a unei instituții sau a unui statut de persoană – subiect de drept civil (cambie, bilet la ordin, cec; succesiuni, asigurări, prescripție extinctivă, arbitraj, carte funciară; contract de mandat; societăți; arendare; vânzare; ș.a. – C. civ.; de doctrină – C. proc. civ și C. proc. pen., în procedura sesizărilor pentru asigurarea unei practici judiciare unitare.

Terminologia limbajului normativ și doctrinar al dreptului a consacrat și termenii de instituție juridică, domeniul de reglementare și de ramură de drept ,ca și conceptele cele mai caracterizate, respectiv cuprinzătoare.

Unitățile de limbaj, corespunzătoare unor concepte, precum domeniul de reglementare ori «”domeniul de activitate la care se referă reglementarea” – art.36 (3), în legătură cu utilizarea ”termenilor de specialitate” numai dacă sunt consacrați”» și precum ramură de drept, căreia îi sunt afectate anumite reglementări (ar.18 alin.1), sunt consacrate de Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

Dacă „domeniul de reglementare” este „domeniul de activitate” (care stochează manifestări de voință juridică) inervat cu norme juridice, „ramura de drept” este o specialitate a științei dreptului, care, ca disciplină didactică universitară, studiază normativitatea (reglementările) destinată a servi la praxisul social al unor activități socialmente necesare, afine/conexe după natură.

Ramura de drept se formează și se consacrară odată cu adoptarea unor reglementări „de domeniu” personalizat astfel și prin alocarea de spațiu și nomenclatură didactice universitare, motivat de amploarea, actualitatea, natura specială (particulară) și importanța „activității” reglementate în tabloul „activităților socialmente necesare” «înțelegând prin acestea acele activități – angajări de resurse umane și materiale – indispensabile acoperirii (satisfacerii) nevoilor individuale și comunitare raționale, rezonabile, pentru bunul mers al societății orientată politic».

Potrivit acestei declarații/certificări de viabilitate și necesitate, o ramură de drept își reclamă statutul și autonomia, când problematica normativității sale conturează elementele constitutive ale unei științe: elaborări teoretice de supraordonare a activității reclamate de către nevoile individuale și comunitare antrenate într-o opțiune politică de anvergură socială.

În raport cu criteriile și grila de validare a unei ramuri de drept, după naționalizările din 1948-1950, după campaniile de colectivizare comunistă a agriculturii din 1949-1962 și-au pierdut rațiunea – și au dispărut din programele universitare de studiu – ramuri de drept precum dreptul comercial, dreptul bancar, iar alte ramuri de drept au suferit modificări structurale și de substanță în cuprinsul și în compoziția lor, precum dreptul constituțional, dreptul administrativ dreptul financiar și fiscal.

Aceleași legiferări reformatoare de sistem economic, ca și cele reformatoare de regim politic (cu deosebire, Constituțiile din 1948 și 1952), au făcut să fie acreditate ramuri și discipline universitare de drept noi, precum   Dreptul cooperatist-agricol, Legislație economică și arbitraj (Dreptul economic socialist), Dreptul muncii – Cod 1953, Dreptul familiei – Cod 1954.

Materii și instituții – precum proprietatea civilă, persoanele, proprietatea industrială – au dezvoltat o nouă problematică.

Instalarea în decembrie 1989 a unui om nou regim politic de factură esențialmente diferită de cel abandonat, remontarea democrației constituționale și a economiei de piață, au readus în actualitate dreptul comercial, au restructurat materiile și instituțiile dreptului civil, ale ramurilor de drept atașate de exercitarea puterii publice (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar și fiscal).

Fondul de timp al studiului universitar alocat până în decembrie 1989 ramurilor de drept cu aplicație în realități social-economice și politice revolute a fost alocat ramurilor de drept natural fondate pe democrația constituțională și economia de piață, în principal Dreptului comercial (desprinse din acesta din rațiuni mai mult sau mai puțin didactice: Dreptul concurenței, Dreptul piețelor financiare, Dreptul transporturilor și asigurărilor).

„Noile timpuri” au fost socotite propice pentru lansarea/instalarea unor ramuri de drept cu normativitate critică (abundentă), de ultimă extracție, precum Dreptul mediului, Dreptul securității sociale, care presează spațiul și timpul universitar.

Alte ramuri „de ultimă generație” sunt vădit experimentale, precum Dreptul contabil, Dreptul urbanismului și arhitecturii, Drept medical, ș.a.

Dreptul Comunităților Europene sau Dreptul European (UE) ar avea să devină o nouă ramură din familia internațională, dar în măsura în care reglementările instituțiilor europene au fost transpuse în reglementări naționale, aceste reglementări rămân de referință în ramurile de drept național care tratează instituțiile afectate/interesate.

Dreptul instituțional comunitar/european/al UE are un statut de veritabilă ramură de drept internațional.


[1] În Dictionnaire de la culture juridique, Sous la direction de Denis Allan d et Stéphane Rials, 1eréd., Presses  Universitairesde France, Paris, 2003, p. 883.

[2] Françoise Michaut, Marile curente ale gândirii juridice americane contemporane, idem, pp. 661-663.

[3] Jean-Pierre Coriat, Jurisconsulte,  în Dictionnaire…,op.cit.supra, pp. 877-883.

[4] Idem, pp. 878-879.

[5] Pe larg, vezi Danil Matei, Onoarea pierdută a justiției statului de drept. Criza curentă, invincibilă, inefabilă a justiției care trădează – „o monstruoasă coaliție”?, universuljuridic.ro, 27 aprilie 2023.

[6] Cf. Pascale Deumier, Thierry Revet, în Dictionnaire …, op.cit., p. 1119.

[7] Concepția neopozitivistă a dreptului, având genesa în morală dar acționând prin reguli primare (obligația de a le respecta) și reguli secundare asupra cărora indivizii sociali deliberează, în H.L.A. Hart, Conceptul de drept, Sigma,  Chișinău 1999,  Ediția Princeps, în limba engleză, Oxford University Press, 1961.

O nouă ordine în limbajul științei dreptului. Partea întâi was last modified: martie 14th, 2024 by Matei Danil

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Matei Danil

Matei Danil

Este doctor în drept al Universității din București (conducători științifici profesorii Savelly Zilberștein, Viorel-Mihai Ciobanu).
A mai scris: