O nouă ordine în limbajul științei dreptului. Partea a doua

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

✒Vezi și O nouă ordine în limbajul științei dreptului. Partea întâi

Limbajul dreptului este configurat, alimentat, rafinat și adecvat de învățământul în științele/ramurile/disciplinele de drept, de către doctrinarii și cercetătorii dreptului și de către practicanții aplicării dreptului (jurisprudențiabilii: judecători, procurori, avocați, consilieri juridici, unii funcționari publici ș.a.).

Este exclusă participarea la formarea și reformarea limbajului convențional (informal) al dreptului a funcționarilor, agenților publici, care întocmesc și generează acte/înscrisuri autentice, cum sunt notarii publici, executorii judecătorești, funcționarii consulari ș.a.

De aceea, aclimatizarea unor termeni precum „procurator de fonduri”, întâlnit în contracte de achiziții autentificate în Ardeal, creează o complicație juridică pentru că, fără a surprinde raportul de împrumut sau de liberalitate dintre achizitori și acest finanțator ad-hoc al achiziției, actul autentificat lasă complet neacoperite juridic raporturile dintre aceștia.

Desigur, că interpunerea „procuratorului de fonduri” vădește și un grav deficit de cultură juridică din partea notarului interesat să taxeze tranzacția cu onorariul său.

Pe fondul emancipării politice și culturale, prin respingerea concepțiilor și a practicilor bizantine, de la arhondologia greco-fanariotă la organizarea rudimentară a justiției și a administrației, „pământenismul” a însemnat opțiunea irevocabilă pentru valorile centrale și nord occidental-europene.

Latinitatea comună, rolul de tutore sau de naș al Franței, prin împăratul luminat (Louis) Napoleon (Bonaparte) al III-lea, pentru noul statut politic al Valahiei și al Moldovei, opțiunea lui Cuza pentru un pachet de codificări-grefă franceze – deși legenda spune că domnitorul Cuza i-ar fi cerut lui Constantin Bosianu (sorbonard), președintele Comisiei de redactare a Codului civil, ca modelul pentru Codul civil să fie proiectul italian al lui Pisanelli – au făcut ca universitățile franceze – Sorbona, în primul rând – să devină alma mater pentru tinerii români care au optat pentru o carieră în aplicarea dreptului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la prima jumătate a secolului al XX-lea.

Italia și Germania și au adoptat marile coduri la peste o jumătate de secol de la campania de codificare a Franței.

La sfârșit de secolul XIX „a fi urcat Dealul Sorbonei”, chiar și cu obținerea unui doctorat „Bon pour l’Orient”, era cea mai bună recomandare pentru un aspirant la practicarea aplicării dreptului.

Timp de opt decenii după codificările din pachetul lui Cuza, a cita din marii universitari francezi în discursul de practicant al dreptului, era, totodată, un argument și o dovadă de redutabil practician.

La început de anii ’70, am auzit într-o ședință a Secției civile a Tribunalului Suprem, un avocat septuagenar invocându-l pe Louis Josserand ca întemeietor al teoriei abuzului de drept cu mențiunea că „era de stânga” (!).

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, România Mare avea o elită a practicienilor și teoreticienilor dreptului, care plantaseră un „stil judiciar” și un limbaj adecvat, perfecționat și riguros afectat unei comunicări de înaltă țintă intelectuală în branșă.

Sub primele două ministeriate postbelice în Justiție – 23 august 1944-25 februarie 1948: Lucrețiu Pătrășcanu (avocat și profesor universitar, licențiat în drept și doctor în științe economice la Universitatea din Leipzig) și 25 martie 1948-23 septembrie 1949: Avram Bunaciu (avocat, colaborator al inegalabilului Petre Pandrea) – au fost adoptate măsuri și decizii, acte normative și constituționale care au compromis iremediabil, prin atentat la natura lor democratică, sistemul de drept și de justiție, au inhibat și condamnat la tăcere elita universitară și jurisprudențială a dreptului.

Se disting între măsurile, deciziile și actele normative respective:

• suspendarea inamovibilității magistraților;

• incriminări penale retroactive pe suportul noii ideologii de stat (celebrul Decret nr. 312/1945, care a inaugurat galeria infracțiunilor de opinie sau de opțiune politică și Legile nr. 455/1946 și nr. 29/1947), care au dat și normele de procedură privind organizarea și funcționarea, cercetarea și urmărirea penală, pentru respectivele infracțiuni fiind desemnați de Ministrul Justiției „acuzatori publici”, „dintre cetățenii români, majori, fără deosebire de sex, putând fi numiți și dintre funcționarii publici” [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 312/1945], cărora li s-au recunoscut toate drepturile și puterile acordate de Codul de procedură penală Ministerului public și judecătorului de instrucție (art. 6 din aceeași lege);

• modificările de competență și în materia căilor de atac în procedura civilă;

• epurările din magistratură, din avocatură și din universități;

• Constituția din 13 aprilie 1948;

• desființarea Consiliului legislativ interbelic (Decretul nr. 3/22 aprilie 1948);

• Legea de naționalizare a întreprinderilor particulare și a patrimoniului acestora din 11 iunie 1948 și alte legi de naționalizare până în anul 1950;

• prima lege postbelică de organizare judiciară – Decretul nr. 132/1 aprilie 1949, inspirat de organizarea sovietică, care a prevăzut formarea completelor de judecată cu asesori populari, cu excepția Curții Supreme, compunere care s-a păstrat până la următoarea Lege de organizare judecătorească nr. 58/1968, când acești asesori au fost păstrați doar în completele câtorva procese penale și civile (ei aveau să dispară în 1991 – Legea nr. 45/1991).

Timp de peste patru decenii, lumea dreptului – legiferarea, universitatea, cercetarea, justiția – a trăit sub intemperiile ideologiei marxist- leniniste, care s-au infiltrat în toate reflecțiile deschise despre formarea și aplicația dreptului, chiar dacă nu au alterat constantele dreptului și nu au consacrat altele noi.

Marii juriști formați în perioada interbelică au rezistat infestației acestei ideologii, în universități și în salvatorul Institut de Cercetări Juridice al Academiei Române, înființat în 1954 (cu contribuția decisivă a juristului-avocat numit „aristocratul roșu”, influent în regimul totalitar, viitor prim-ministru).

Studenții în drept din deceniile V-VI ale secolului trecut (1948-1966/1967) își amintesc de cursurile universitare tipărite, în care reflecțiile și conceptele unor ramuri și instituții de drept erau prezentate cu referințe la cele sovietice (Autorii sovietici precum O. S. Iofe, Iampolskaya, Vinogradov erau autorități doctrinare).

În 1975, într-o ședință a Consiliului Facultății de Drept a Universității București, profesorul Francisc Deak, fiind și secretar al Organizației PCR din facultate, ne spunea că la o recentă Plenară a Organizației PCR a Centrului Universitar București, un secretar al Comitetului Central al aceluiași unic partid, a recomandat ritos să fie dezvoltat studiul dreptului socialist și să se renunțe la fetișul pentru dreptul napoleonian.

Din cultura juridică sovietică nu s-a prins nimic în gândirea românească despre drept, iar limba internațională a dreptului a rămas, pentru juriștii români, limba franceză.

Vacanța de iarnă 1989-1990 a surprins cele trei facultăți de drept cu un număr de studenți raționalizat la maxim, cu o garnitură didactică și ea redusă, cu promovările în grade didactice blocate.

Institutul de Cercetări Juridice^[1], aflat din 1975 incorporat în Ministerul Învățământului și tutelat de Facultatea de Drept din București, era în pierdere de vitalitate și de semnificație în sistem, astfel că Tratatul de drept civil, proiectat în patru volume, a apărut doar ca volum I. Partea generală (1989).

Orizontul unic al democrației constituționale, al statului de drept și al libertății de întreprindere, a devenit binele care a învins răul reprezentat de un regim totalitar dezintegrat instant.

Au dispărut discipline de drept reprezentative în defunctul regim (Dreptul cooperatist-agricol, Legislația economică, Dreptul economic socialist).

Alte discipline au fost reformate profund: Dreptul constituțional, Dreptul administrativ, Dreptul financiar.

Au dispărut discipline ideologice complementare: Socialismul științific, Istoria statului și partidului comunist.

„Drumul înapoi” a însemnat reacreditarea Dreptului comercial, disciplină care n-avea să aibă viață lungă, fiind „dată la reformă”, și ca ramură de drept, de echipa celestă de învățați, preaviliști, nomicoși, care a redactat Noul Cod civil 2009 și Legea de punere a acestuia în aplicare^[2].

Boom-ul din avocatură, notariat și consilieratul juridic (adopțiile internaționale, revendicările de fond funciar și alte proprietăți, noul contencios administrativ, creșterea drepturilor învinuitului și ale inculpatului ș.cl.; redactarea unui volum imens de legislație secundară, liberalizarea unor instituții precum sindicatele, divorțul etc.), au ridicat la paroxism cifrele de școlarizare în învățământul de drept și numărul instituțiilor de învățământ superior ce s-au considerat capabile de o pregătire didactică adecvată.

Fenomen sesizat prea târziu și de dulcea Franță seculară a dreptului și a culturii noastre de drept antebelice^[3], limba profesională de circulație a avocaturii, a universitarilor și a doctrinarilor modiști, a devenit limba engleză, deși nici Anglia, nici SUA, nu a dat nimic aculturației noastre postdecembriste, ad-hoc resimțite iar sistemele de drept și jurisdicționale (cu excepția arbitrajului) sunt de neconciliat, intersexualitatea acestora neavând decât o valoare transgenetică, simultan ejectată.

Până la convențiile internaționale privind judecarea criminalilor din al doilea război mondial, maniera jurisdicțională, în dublu sens – organizare a procesului și elaborarea/fondarea soluției (hotărârii) – infiltrarea common law (ca drept anglo-saxon) s-a produs prin regulile procedurii unor arbitraje ad-hoc sau instituționalizate de mare rezonanță.

La nici două decenii de la sfârșitul războiului de independență purtat, SUA și Regatul Unit au convenit la 17 noiembrie 1794 așa-numitul Tratat Jay pentru supunerea disputelor dintre ele unor comisii de arbitraj.

Specificul concepției de common law, care s-a insinuat până la guvernare – ca lege a forului – rezidă, în principal, în:

• dezlegarea arbitrului (asemenea judecătorului de common law) de legea (dreptul) scrisă, soluția fiind construită din aplicația unor reguli și principii de drept universal rezultate din agregarea de către arbitru a unor raționamente parvenind din dreptul natural (primar), care se aplică faptelor atent caracterizate ale speței (cazului);

– diversitatea și ierarhia flexibilă a examinărilor colegiale (jurizări de admisibilitate; deferirea unor complete de maximă colegialitate, spre exemplu);

– caracterul irevocabil și inatacabil al hotărârilor, deși acestea sunt rezultatul exersării unei largi puteri de apreciere jurisdicțională;

– influențarea, chiar nedeclarată, a soluțiilor de către practica judiciară acumulată de tribunalele arbitrale epuizate (care s-au pronunțat în durata „arbitrajului” fixată de către părțile litigante).

Opțiunea pentru o procedură jurisdicțională de factură arbitrală, poate fi motivată, printre altele, și de caracterul preponderent contractual (convențional) al acesteia și de cutuma dezlegării ex aequo et bono (amiable compositeur, în echitate).

Prima instanță internațională concepută de două conferințe pentru pace eșuate (Haga 1895 și 1907) a fost Curtea Permanentă de Arbitraj căreia i-a fost dedicată Secțiunea I a Convenției din 1899 „Soluționarea pașnică a disputelor internaționale”.

Curtea Permanentă de Justiție Internațională de la Haga, organizată de Societatea (Liga) Națiunilor, al cărei judecător a fost și profesorul român de Procedură civilă și Drept internațional, Demetru Negulescu, a funcționat în perioada 1920-1945 fiind succedată de Curtea Internațională de Justiție, creată în 1946 potrivit Cartei ONU, Statutele acestora prevăzând reguli de organizare și de procedură, acestea din urmă dezvoltate în Regulamente.

Regulamentul Curții Internaționale de Justiție, constituită conform Cartei ONU din 1945, revizuit în 1978, începe reglementarea procedurii contencioase, cu o prevedere proprie procedurii din sistemul de common law: convocarea părților pentru consultări în probleme de procedură, atât înainte de orice audiere cât și ulterior „ori de câte ori va fi necesar” – art. 31.

Pretențiile și apărările părților, asemenea aceleiași proceduri, sunt expuse în memorii și contramemorii, unele dintre acestea având nevoie de autorizarea Curții.

Toate termenele de procedură se stabilesc de către Curte, iar regimul probațiunii este foarte strict, după încheierea procedurii scrise, invocarea de înscrisuri noi fiind supusă la decăderi greu de anihilat.

Cum era de așteptat, textul pledoariilor finale (concluziile finale) trebuie depuse la dosar și comunicate părții adverse.

Audierea martorilor este la dispoziția părților, sub supravegherea Președintelui.

Un act procedural exemplar, poate fi considerat comunicarea dării de seamă (încheierii) fiecărei ședințe judecătorilor din Comisie și părților.

Transferul cauzei de la Comisie (completul de judecată; Curtea) la o Cameră, cu un număr variabil de judecători, este, de asemenea, specific procedurii de referință.

De asemenea, previzibil, hotărârea are forță obligatorie pentru părți din ziua pronunțării sale” – art. 94 alin. (1) – fiind susceptibilă doar de o acțiune în interpretare sau de o acțiune în revizuire, precum căi de contestație (de atac).

Dar, infiltrația în sistemul de drept european continental, cu puterea de contaminare cea mai mare, primul succes format al gândirii substanțiale și procedurale de common law, aveau să se producă prin Carta (Acordul) de la Londra din august 1945, convenită de cele patru mari puteri aliate (Anglia, Rusia, SUA, Franța) pentru urmărirea și pedepsirea principalilor criminali de război (război încheiat o lună mai târziu).

Acest Acord (cunoscut și cu numele Statutul Nuremberg – localitatea legilor rasiale din Germania învinsă, în care între 1945-1947 a funcționat Tribunalul Militar Internațional organizat de acest tratat) a fost precedat de rezoluții și declarații ale principalelor puteri aliate privind pedepsirea criminalilor de război date chiar la mijlocul acestui război.

Statutul aprobat de acest Acord a stabilit competența după materie și după calitatea persoanei a Tribunalului, și întinderea jurisdicției acestuia, regulile privind instrucția (urmărirea) preliminară și conducerea dezbaterilor în ședințele Tribunalului.

Procedura în dezbaterile Tribunalului a fost ordonată după cea de tip adversral specifică sistemului de common law: citirea actului de acuzare, chestionarea acuzaților asupra recunoașterii vinovăției pentru acuzațiile aduse, administrarea probelor acuzării, pledoaria apărării însoțită de probele admise, susținerea acuzării de către Ministerul Public, declarațiile acuzaților, deliberarea în secret și pronunțarea.

Este momentul să menționăm că potrivit Tezelor prealabile ale Codului de procedură penală – aprobate prin H.G. nr. 829/2007 – legiuitorul ar fi avut să reglementeze procedura de tip adversial dar Proiectul Codului ce avea să fie aprobat de Parlament în 2010 a repetat procedura de tip inchizitorial, în care probele administrate la urmărirea penală, chiar dacă nu sunt refăcute în timpul cercetării judecătorești, participă la formarea convingerii instanței asupra inculpării.

Procedura Curții de Justiție a Uniunii Europene prevăzută de Regulamentul cu ultima versiune din 2012, este una complicată, dominată de regulile specifice procedurii tribunalelor engleze, în care rolul președintelui completului de judecată este aproape discreționar, acesta putând să schimbe cursul procedurii fără motivări propriu-zise și să combine diferitele acte de procedură, ca proceduri intermediare.

Sunt particulare în unele proceduri speciale rapoartele preliminare făcute de un judecător din complet și participarea unui „avocat general” cu rolul de „minister public”.

Deși cuprinsul hotărârii trebuie să facă o „expunere sumară a faptelor”, experiența încercată de practica spețelor, contrazice această prevedere relativ la cuprinsul hotărârilor, „expunerea faptelor” având o întindere care obosește esențial pe lectorul hotărârii.

În ceea ce privește motivarea hotărârii, art. 87 „Cuprinsul hotărârii” menționează la litera m) două doar „motivele”.

Dacă, în cazul majorității hotărârilor, lectura „expunerii faptelor” obosește deja, lectura „motivelor” epuizează pe lector (după repetiții inutile, introduceri sterile, trimiteri multiple), astfel încât „dispozitivul” vine ca o izbăvire.

Aceleași sunt prescripțiile procedurale și pentru producțiile CEDO.

În primele zile de activitate și de întrebuințare din anul 1990, juristul, omul de drept, jurisprudențiabilul (judecător, procuror, consilier juridic/ funcționar – agent de aplicare a legii, avocat, universitar, cercetător), aveau să facă drumul întoarcerii la reglementări, practici, reflecții, compatibile cu constituția și funcționarea statului de drept.

Acest drum al întoarcerii pe vechiul pământ/spațiu al libertății de expresie juridică, trebuia să înceapă cu reconstrucția armăturii juridice de la Constituție la Legile drepturilor politice și subiective civile eliminate sau ignorate (golite de conținut) în defunctul regim, în principal: dreptul de asociere, dreptul/libertatea de inițiativă (întreprindere) economică, dreptul de proprietate ș.a.

Legile de transformare a întreprinderilor socialiste în societăți comerciale și regii autonome, a societăților comerciale, Constituția din 8 decembrie 1990, Legile fondului funciar și de privatizare au pornit facerea unei noi lumi sociale, economice și politice.

La începutul anului 1990, termenii, noțiunile, conceptele și instituțiile juridice ale sistemului de „drept socialist” erau căzute într-o desuetudine din care n-aveau să mai fie evocate nici ca precursori; unele discipline de drept au încremenit în programele de studiu sau și-au adaptat considerabil conținutul; discipline complementare și-au găsit substituții pretențioși (dacă ar fi să amintim doar cazul socialismului științific care s-a transformat în Politologie sau în Bazele Științei politicii).

Avocatura a fost prima profesie jurisprudențială care a revenit instant în rolul pierdut în 1948, prima ei lege a noii lumi având să fie adoptată abia în 1995.

Judecătorii, până la Constituția din decembrie 1990 și la prima Lege de organizare judiciară din 1992 aveau să renască sub asigurarea dată de legea de organizare judiciară din 1968 în sensul că în activitatea de judecată judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Universitarii și cercetătorii dreptului aveau să exerseze pentru raționalizarea ierarhică în grade și titluri pe criteriul meritocrației, poate și să se pregătească pentru opera de codificare și recodificare, aptă să-i consacreze în tabloul clasicilor (legislatori) dreptului românesc în prag de mileniu trei.

Dacă, de la început de secol XIX, limba franceză s-a legitimat ca limbă cultă a dreptului nostru motivat de comunitatea latinității, de aculturația normativă constituțională și fundamentală, acoperită de receptarea legislației de drept romano-germanic, etalată în codificările napoleoniene (Franța, Belgia, Italia) și, nu mai puțin, de cultura modelatoare a Franței (chiar și pentru Imperiul Rus al lui Petru cel Mare), astăzi limba engleză este din ce în ce mai prezentă, ca limbă de paradă a conectării cu nivelul cel mai înalt de inteligență politică și tehnologică, chiar de probă a unei intimități cu această inteligentă fluvială sau oceanică.

Ținuturile politice românești de factură n-au avut propriu-zis o limbă de cultură, o altă limbă de receptare a regulilor sistemelor de stat progresiste dezvoltate în Occidentul European, inclusiv Regatul Unit, decât limba franceză.

Trei secole (XV-XVIII), limba română s-a redat tipografic prin alfabetul slavon, mixat mai târziu, pentru că limba slavonă era limba liturgică dar aceasta n-a fost niciodată o limbă de cultură, pentru comunicarea prin cultură, în ținuturile românești.

Nici atât limba arabă, deși Imperiul Otoman a dominat categoric aceste ținuturi, care și-au dezvoltat stabilitatea în limitele geopolitice sensibil oscilante.

Limba greacă a căpătat în veacul fanariot XVIII oarecare practică datorită unor instituționalizări specifice și populării înaltelor demnități publice cu camarilă grecească.

Dar, dominația otomană, interesată în principal de loialitatea domnitorilor cărora le-a dat firman, de cuantumul și de plata diferitelor specii de tribut și daruri de întreținere, nu a instalat instituții și edificii culturale ori spirituale, doar a balcanizat (orientalizat) moravurile (desigur, efect care încă trasează conduita clasei politice și a funcționarilor publici).

Grafia slavonă a servit tipăriturilor – opere de cult – rezervate în mod natural instituțiilor bisericești (de cult), până în deceniul trei al secolului XIX sumarele programe editoriale neavând în tabloul lor opere literare și științifice.

După o mixare progresivă cu grafia latină, grafia slavonă și chirilică aveau să fie părăsite definitiv prin introducerea alfabetului latin ca scriere oficială – în primii ani care au urmat Micii Uniri.

Secolul fanariot nu a popularizat limba greacă, deși considerată clasică, alături de limba latină, în învățământul superior domnesc.

Mișcările Revoluționare conduse de Tudor Vladimirescu și de Frăția Valahă, au produs o deprindere violentă de regimul fanariot și de regimul Regulamentelor Organice (experimentate de Imperiul Țarist protector).

„Elementele străine” din administrație, din instrucțiunea și morala publică, au fost respinse categoric de manifestele celor două Mișcări, astfel încât reprezentarea și gândirea (spiritul aplicației) în exercițiul funcției publice să fie „pământene” (preponderent autohtone).

Ceea ce avea să fie elita din funcțiile publice, din cancelariile domnești, urma să se formeze chiar cu burse publice, din învățații absolvenți ai universităților franceze (cu preponderență), prusace, austriece, italiene, încă de la sfârșit de secol XVIII.

Opțiunea pentru formarea superioară în cultura franceză s-a datorat exclusiv prestigiului unei Franțe a luminilor, care trecuse printr-o revoluție autentică și care se înzestrase cu un sistem politic și de drept complet caracterizat, rezultat din codificări monumentale de referință, în general, și de culturație, în special.

O Franță a gândirii libere, echilibrată de gravitatea și adâncimea reflecției, cu satira dramatică pe care au cultivat-o cu mult înainte de Revoluția noastră din 1989, atât Regina Cristina a Suediei, cât și Petru cel Mare al Imperiului Țarist.

Opțiune care, față de cultura lor politică precară și de sistemele lor de stat și de drept antiprogresiste, nu putea fi făcută pentru formarea în imperiile țarist, otoman sau sovietic.

„Trezirea din somnul dogmatic” (vezi Kant despre David Hume) al celor patru decenii de inhibiție a reflecției în drept, intervenită după decembrie 1989, evident că a găsit elita aplicării dreptului (jurisprudențiabilii: judecători, procurori, avocați, consilieri juridici, funcționari publici – agenți ai aplicării dreptului), a formării profesionale pentru aplicarea dreptului („învățământul juridic”) și a cercetării dreptului, deconectată de la corespondență (comunicarea) de inițiere și consolidare cu centrele occidental-europene de referință, de formare și de reflecție în drept.

Despre evoluția culturii dreptului în centrele occidental-europene tradiționale de formare și de reflecție (Franța, Belgia, Germania, Italia) au mai parvenit referințe prin tratatele universitare (Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Academiei, 1981; Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, Creații noi, Editura Academiei, 1982, Vol. II, Semne distinctive, 1983, Vol. III. Concurența neloială, 1984) și prin monografii de anvergură științifică (Ion M. Anghel. Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Editura Științifică, București, 1970; Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972).

Primii ani postdecembriști de libertate, de expresie și de conștiință specifice statului de drept, au dat o perioadă de boom pentru avocatură (adopțiile internaționale, acțiunile în reparație pentru preluările abuzive a proprietăților în regimul totalitar, emanciparea procedurii penale, investițiile de capital străin, privatizarea activelor „organizațiilor socialiste”, formalizarea instituțională pentru economia de piață – relansarea dreptului comercial, spre exemplu).

„Visul american” susținut de practicarea avocaturii a adus limba engleză în limbajul ordinar al comunicării profesionale, dar și organizarea „caselor de avocatură” asemenea celei din SUA, dar și modul de redactare a contractelor comerciale și a lucrărilor pentru „afacerile judiciare”.

Astfel că, acum, se găsește mai convingătoare și doctă o pledoarie care vehiculează termeni, noțiuni, concepte, în limba engleză; un contract comercial, care în maniera laconică, economicoasă și util sistematizată, proprie stilului latin, are un text și de câteva pagini, în maniera anglo-americană are un text de câteva zeci de pagini, cu definiții, clauze de interpretare și repetiții epuizante.

Iar lucrările pentru afacerile judiciare, asemeni redactării contractelor, au să se distingă prin preliminarii, citări, referințe, regrupări de argumente și alte încărcări ale discursului, care să copleșească pe judecător sau pe arbitru.

Aceeași instalare și generalizare de limbă a lui Shakespeare, ca o garanție de eficiență a discursului juridic, se manifestă prin motto-urile și citatele din clasici ai literaturii engleze sau nord-americane ori din juriști și politologi de origine.

Parcă dreptul continental-european și politologia occidental-europeană au intrat în hibernare.

O excepție cât un accident: profesorul George Antoniu, cercetător de viță, consultant într-o etapă avansată de redactare a Proiectului Noului Cod penal, a lansat termenii de tipicitate și de antijuridicitate într-un studiu publicat în Revista de drept penal nr. 4/1997 (p. 15-29), termeni adaptați din doctrina germană, destinați a-i substitui pe aceia de „elemente constitutive” și de „iliceitate” consacrați normativ, doctrinar și jurisprudențial de peste o sută de ani.

Termenii, deși inadecvați și fără valoare cognitiv-științifică, după cum am argumentat^[4], au căpătat audiență și în doctrină și în jurisprudență.

Limbajul culturii dreptului parvine de la un genom cultural, de la o mentalitate epocală – istoric integrată în acesta, mentalitate care capătă conținut și profil de referință prin acumulări, rafinări și sedimentări, într-un timp apreciat de academicianul Dinu C. Giurescu (într-un dialog ad-hoc) ca având o întindere cuprinsă între 500-1000 de ani.

Așa cum au conchis cercetările cele mai autorizate^[5], în a doua jumătate a secolului XVIII-lea – după consolidarea statalității în teritoriile Țării Românești și Moldovei și codificările de influență romano-bizantină și cutumiară din timpul unor domnii pământene luminate^[6] – cultura asupra dreptului în cele două state valahe era definită în registrul ascendenței dreptului roman și al latinității lingvistice, pe fondul rezistenței cutumiare față de contingența cu sistemul de drept ale statelor – puteri suzerane.

Codificările sub regimul de uniune personală al lui A. I. Cuza din Principatele Unite Române, surmontând asincronia cu care erau caracterizate domniile pământene post-fanariote, au realizat culturația naturală, logică culturalmente, cu dreptul de factură romano-germanică normativat la cumpăna secolelor XVIII și XIX în Europa Occidentală: Franța, Germania (Codul civil bavarez, 1756, Codul civil prusac, 1794), Austria (Codul civil 1811), Italia (Codurile civile ale unor regate de preunificare, de influență franceză).

În Principatul Transilvaniei, în a doua jumătate a secolului XIX, Școala Ardeleană a definit și caracterizat, în mentalul cultural al comunității românești, originea daco-romană a acesteia și latinitatea lingvistică, aceasta regăsindu-se și în opțiunile habsburgice și maghiare pentru promovarea unor principii ale moralității creștine parvenite din afirmarea Sfântului Imperiu Romano-Germanic de Apus (denumire ad-hoc).

Mentalul cultural de drept format în aproximativ cinci secole, într-un proces început odată cu profesionalizarea cancelariilor domnești în secolul XVI, era caracterizat, personalizat, complet, la mijloc de secol XX, când, fără a fi renegat, începând cu anul 1947 al instalării generale a regimului politic totalitar, a intrat într-o perioadă de peste patru decenii de conservare prin constantele dreptului.

Deci, și la debutul ultimului deceniu al secolului XX, când România trebuia să facă o nouă lume – prin revenirea la democrația constituțională și la economia de piață – ca o reluare a cursului vieții de stat, politice și economice, întrerupt complet începând cu alegerile din noiembrie 1946, continuând cu abolirea monarhiei și desăvârșit cu naționalizările din perioada 1948-1990, mentalul culturii juridice (implicit politice), relansat de Constituția din decembrie 1990, era caracterizat/personalizat de/prin:

• libertatea de expresie juridică, derivată din libertatea persoanei și libertatea de conștiință, cu amendarea dreptului de asociere, prin interzicerea asociațiilor cu caracter secret: art. 40 alin. (4) din Constituție;

• preeminența dreptului scris, elaborat de o autoritate legislativă (legiuitoare) între izvoarele formale validate constituțional, judecătorului fiindu-i interzis să normeze juridic prin hotărârile ce le pronunță (în proceduri speciale putând doar să interpreteze legea pentru uniformitatea aplicării acesteia), soluțiile date în procesele ordinare putând servi doar pentru orientarea judecătorului;

• stilul normativ este strict prescriptiv și formalizat prin norme de tehnică legislativă (în perioada interbelică fiind controlat de Consiliul Legislativ creat în 1925), textul legislativ trebuind a fi formulat „clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce”: ar. 8 alin. (4) fraza întâi din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru redactarea actelor normative, forma și estetica exprimării netrebuind să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor;

• stilul judiciar al compoziției actelor de autoritate judiciară (hotărâri, încheieri, procese-verbale, ordonanțe ș.a.) prin care se dau dezlegări, soluții, jurisdicționale privește o motivare în care faptele și situațiile (status-quo) materiale (exterioare) interesate sunt articulate, radiate, evaluate, potrivit normelor juridice incidente într-o argumentație în cheie de logică formală, cu observarea unor adagii și principii explicite sau implicite în respectivele norme juridice (eventual, cu aplicația uzanțelor), sub guvernământul principiilor generale ale dreptului; este esențială în mentalul culturii noastre juridice explicarea soluției/dezlegării/rezoluției, exclusiv de aplicarea legii lato sensu, de fondarea juridică a acesteia, prin raționamentul asertiv al agentului de jurisdicție (jurisprudențialitate) regulat investit;

• stilul juridic convențional trebuie să se distingă printr-o sistematizare a textului actului („instrumentum”-ului) care să permită o înțelegere și o percepție lejere a conținutului voinței părților actului, cu referințe explicite sau implicite la condițiile de validitate a actului, cu exprimări în registrul de limbaj specific pentru actul respectiv, concise, predictibile, cu evitarea repetițiilor, a stipulațiilor/clauzelor nespecifice;

• stilul doctrinar, eseistic, operează numai cu unități de limbaj – termeni, noțiuni, concepte – certificate și validate de reflecția valorizantă asupra opțiunilor normative (concepție, teze de reglementare și „soluții normative”), instituționale, organizaționale, astfel încât echilibrul și proporțiile așteptărilor indivizilor implicați de normativitatea concepută și aplicată să nu fie fisurate sau destructurate, astfel că implanturile-transplanturile să nu producă mutații transgenice, deformante de identitate cultural-juridică, de praxis social și de educație particulară (ca și conduită socială);

• un set de principii, valori, instituții juridice, instituții organizaționale, rafinate din dreptul roman prin codificările epocale napoleoniene și organizările de state european-occidentale, de constante ale dreptului intratabile relativ la sincronizări, hibridizări, cu cele ale altor sisteme de stat și de drept naționale și regionale.