Soluții ale dreptului/prin drept (de factură juridică)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Noțiunea și speciile soluțiilor în drept

1. Necesitatea și rațiunea elementară a soluțiilor în drept.

1.1. Dreptul, normativitatea juridică^[1], cu sursă principală în dreptul pozitiv (legea aplicabilă, activă, în/și cu vigoare), este o creație, o construcție, a unei ordini în societățile etatice, care trebuie să se reflecte în funcționarea societății ca o conduită uniformă a subiectelor de drept în regim/mediu, de stabilitate (conservare) a valorilor participante, de coabitare echilibrată, securizată între subiectele de drept prin disponibilitatea forței coercitive publice și prin capacitatea puterii publice de a rezolva, regulariza, dezechilibrele din raporturile dintre persoanele respective.

În istoria politică nu a existat un timp istoric în care să coincidă ordinea socială a conduitelor concrete ale subiectelor de drept și ordinea de drept a conduitelor ideale (concepute prin normarea juridică).

Intervenția dreptului ca soluție în orice raport/relație, situație/stare, în care este responsabil cu o ordine, normalizare, regularizare autoritară, poate să consiste, după caz, doar într-o constatare de conformitate sezonieră sau într-o atestare a conformității pusă în dubiu, accidental sau pasager.

Dar, soluția/dezlegarea în drept, după evaluarea unei stări/situații anume determinate, poate să fie de ordinul unei evaluări preventive, exploratorii, cu previzibilitate mai mult sau mai puțin surprinsă/estimată.

Cel mai adesea, soluția în drept se cere a fi dată unei relații/raport litigios, unei stări de conflict interpersonal, colectiv sau pentru a reprima (pedepsi, sancționa) o conduită ilicită ori pentru a califica exercițiul puterii publice, acuzate de discreționar excesiv.

1.2. Dreptul, ca sistem de normativitate a cărei eficiență este garantată de disponibilitatea forței publice (de coerciție), reprezintă doar o aspirație la o ordine socială convențional ideală, ceea ce este o dogmă necesară oricărei ideologii decât aceea a anarhismului.

O dogmă, care este contrazisă, dezavuată, în infinitele conflicte care consistă în greșita înțelegere a dreptului sau în încercarea de a-i da un înțeles partizan acestuia, ori în opțiunea pentru iliceitate în conduita individuală, concertată/neconcertată.

Puterea publică, prin autorități și instituții (organizații) specializate, este singura responsabilă cu intervenția/exprimarea dreptului ca soluție pentru cazuri de încălcare, tulburare, a ordinii pe care aceasta a conceput-o.

Chiar dacă, uneori, autorități morale, precum biserica și clerul, organizații de opinie culturală, personalități de mare influență de atitudine publică, pot avea intervenții eficiente în soluționarea unor situații critice pentru ordinea de drept, intervenția dreptului prin autorități și instituțiile legitime constituțional, nu poate fi abandonată sau concediată.

Nu este cazul încă să evocăm, în plan național, autoritatea epistemică, științifică^[2], a unei școli de gândire asupra funcțiunii dreptului într-o anumită etapă istorico-politică a unei societăți etatice deschise, a unui grup de reflecție cu program sau manifest în teze explicite.

Atmosfera social-politică în care s-ar fi configurat și activat un grup de reflecție social-politică, cu oameni de drept din lumea academică și din branșa jurisconsulților neangajați politico-ideologic, s-a destructurat, asemeni unei implozii, odată cu instalarea regimului totalitar postbelic.

Până la conceperea și aplicarea unor măsuri de uniformizare devalorizantă a personalității, culminând cu epurarea academică (Academia Română și învățământul universitar), o germinație a reflecției deschise despre funcțiunile dreptului au constituit-o savuroasele controverse în chestiuni solicitate de jurisprudență și de spețele de mare rezonanță, cum a fost dezbaterea despre controlul de constituționalitate asumat de către instanțele judecătorești, ocazionată de un proces de contencios administrativ de la începutul deceniului doi al promițătorului secol XX.

S-ar putea spune că promovăm un clișeu dar constatarea nu este lipsită de interes și de concludență: o soluție prin drept, anume prin găsirea în lege a soluției, a rezolvării unei situații conflictuale ce trebuie normalizată, dezamorsată, în mod autoritar, este preferabilă alteia, raportată la mijloace, metode și proceduri echivalente cu o erezie în statul de drept.

2. Noțiunea de soluție, rezolvare, dezlegare, dată prin prescripțiile, prevederile, dispozițiile, enunțurile dreptului (legii), anume aplicate într-un caz, situație – litigioasă sau nu – își găsește formă și substanță de la o creație, configurare, de conduită discretă, anonimă, până la o interpretare oficială (autentică) a înseși dreptului și o decizie obligatorie a instanței supreme.

Noțiunea de „soluție” a evoluat spre conceptualizare ca și categorie juridică, fiind atribuită și unei, declarate sau nu, opțiuni de normare juridică a autorității în exercițiul de legiferare prin acte normative ierarhizate formal, ca și ”soluție legislativă”, „soluție normativă”, „soluție de reglementare”, rezultată din însăși formularea textului normativ, a prescripției actului normativ.

Pe acest fond germinativ înregistrăm, cu titlul provizoriu, soluții „de serviciu”, soluții „didactice”, ”doctrinare”, soluții „jurisprudențiale” și soluții „normative” („legislative”).

2.1. Soluțiile de serviciu sunt cele date de specialiști cu pregătire superioară în drept, aflați în diverse raporturi de serviciu cu entitatea beneficiară -persoane fizice (consilieri juridici, funcționari publici, responsabili într-un domeniu de normativitate juridică, avocați, experți), sau juridice (societăți de avocatură, institute de cercetări sau de opinie).

Aceste soluții au, îndeobște, funcția de diagnostic juridic (due diligence), incorporate în „opinii legale”, „rapoarte de evaluare”, „note”, „avize” etc., după nomenculatura informală a unei familii de drept sau a alteia ori după practica instituțională într-un domeniu sau altul de operare decizională.

Ceea ce se numește un „dosar(ul)…” unei „afaceri” (nu numai comerciale), poate să însemne rezumatul unor studii aprofundate ale normativității în materie/domeniu, ale doctrinei și jurisprudenței, ale practicilor de domeniu (cum ar fi cele diplomatice), până la precedente istorico-politice și ample evaluări și aprecieri.

Dosarul unei „probleme” și „rezolvarea/soluția”, urmată/omologată sau nu de către solicitator/destinatar (de la Guvern și prim-ministru la simplu antreprenor/întreprinzător; „dosarul privatizării…”, dosarul diferendului privind „Zona economică exclusivă a României în Marea Neagră”, ”dosarul Roșia Montană”, dosarul arbitrajului…).

2.2. Soluțiile jurisprudențiale sunt cele date de agenții aplicării legii pentru anumite conduite (fapte, acte), situații critice, incerte, în diferend/în litigiu, rezervate intervenției dreptului (ca terapie) și compatibile cu aceasta.

Alocăm conceptul de „jurisprudență” oricărui act, public sau privat, formal sau informal, oficial sau neoficial, care soluționează, dezleagă, hotărăște/ decide, prin aplicarea dreptului.

Se înțelege că agent al aplicării legii este și emitentul unui act de autoritate, și inițiatorul unui demers procedural-public, și împuternicitul cu constatarea și sancționarea unui gen de ilicit, și procurorul, judecătorul și arbitrul, și orice organ/autoritate de jurisdicție.

Dată fiind competența funcțională generală a instanței judecătorești, de a soluționa (primă instanță, instanță de control judiciar) orice „cauză” (inclusiv „cele de executare a hotărârilor instanțelor și a altor titluri executorii”), „în scopul înfăptuirii justiției în materie civilă” – art.1(1) C. proc. civ. – și dată fiind calificarea procedurii civile ca procedură de drept comun în materie civilă – art. 2(1) din același Cod – devine critică problema portofoliului soluțiilor din hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești.

Altfel spus, ce poate fi calificat drept „cauză civilă” (litigioasă) și în ce consistă „soluția” pe care judecătorul este legitimat (autorizat de buna aplicare a legii) să o dea „cauzei” respective?

Răspunsul la această problemă este dat de unirea, îmbinarea, altoirea, a doi termeni elementari: obiectul „serviciului public”, pe care instanțele judecătorești îl îndeplinesc prin „înfăptuirea justiției” – art.1(2) C. proc. civ. – și sarcina, încărcarea, acțiunii civile.

În concepția Codului de procedură civilă „în înfăptuirea justiției”, instanțele judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public pentru a se asigura „respectarea ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, aplicarea legii și garantarea supremației acesteia” – art. 1(2).

Cu toate că textul normativ din care am citat nu are un mesaj sau o prețiozitate a voinței exprimate de legiuitor, care să reclame o detectare, deslușire, de factura hermeneuticii sau a descriptării calificate, totuși îl vedem necesar încărcat cu semnificații și informații obligatoriu de surprins, de sesizat, pentru a da greutatea cuvenită (și așteptată) imaginii normative pe care are s-o slujească.

2.3. „Înfăptuirea justiției” în cheie didactică, nu poate să însemne decât soluționarea cererilor adresate instanței judecătorești, făcând aplicația conformă a legii, respingând orice altă sursă de normativitate decât aceasta („aplicarea legii și garantarea supremației acesteia” – cf. text citat).

În ce privește aria de inspirație și rațiunea „cererilor în justiție”, acestea trebuie să se înscrie în „respectarea ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice” – art. 1(2) citat.

2.3.1. „Ordinea de drept” a justiției civile nu coincide cu necesitate cu „ordinea de drept” pe care o reușește instanța civilă prin soluțiile hotărârilor ce pronunță.

Ceea ce pot înfăptui, realiza, instanțele judecătorești, ca operă de justiție, relativ la „respectarea ordinii de drept”, este soluționarea cauzei (litigiului, procesului, pricinii) potrivit cu cel mai bun (exact, corect) înțeles al prevederilor legale incidente și cu cea mai bună aplicație a acestora, astfel încât soluția respectivă să instaleze ordinea de drept pentru situația particulară a cauzei, ca ordine de drept asigurată (impusă) sub asistența forței publice.

Evident, că în cazul în care instanța (completul de judecată, judecătorul) nu realizează cea mai fidelă corespondență între prevederile legii și ordinea – statuquo-ul – particulară ordonată prin soluție (hotărâre), actul respectiv de justiție nu este o înfăptuire propriu-zisă a justiției, chiar dacă el beneficiază de cea mai pură autoritate (hotărârea judecătorească producând, etalând, „adevărul” pentru eternitate).

Este „un preț” plătit pentru însăși ordinea de drept rezultată din judecata în justiție, ordine preferabilă, ca moralitate, libertății de opinie particulară predispusă la contestație continuă, câtă vreme soluția hotărârii îi este nefavorabilă uneia dintre părți.

2.3.2. Domeniul „libertăților fundamentale” este cel configurat de documentele internaționale (în principal, Declarația Universală a Drepturilor Omului, ONU 1948, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Guvernele membre ale Consiliului Europei 1950 și Constituția României, revizuită și reeditată 2003).

Distingerea libertăților fundamentale de alte drepturi inerente ale personalității umane într-o societate democratică, este și neconcludentă și inoperantă, căci fiecare dintre acestea face parte dintr-o nomenclatură a libertății celei mai largi, cu denominare ocazională.

Dar, în ce privește strict serviciul public îndeplinit de instanțele judecătorești de respectarea libertăților fundamentale, prin reducție calitativă a portofoliului general, găsim că acest exercițiu se activează atunci când reclamantul acuză excesul de putere discreționară al autorității publice și exercită recursul contra autorității.

Exercițiul în discuție nu este tocmai o „asigurare a respectării libertăților fundamentale”, întrucât judecătorul are de depășit dogma moralității a însăși exercițiului autorității publice^[3].

2.3.3. Domeniul respectării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, este atât de vast încât specialitatea sa nu poate fi surprinsă altfel decât corespondența între acțiunea civilă aplicată pentru valorificarea, inclusiv prin apelul la justiție, a fiecăruia dintre drepturile subiective civile ce s-ar putea naște dintr-un „fapt juridic”, lato sensu, și „sancționarea” neexecutării sau a executării necorespunzătoare a obligației civile angajate.

2.4. Soluțiile legitime și valide pentru sesizări, solicitări („cereri” din punct de vedere strict procedural, „acțiuni”, din punct de vedere substanțial/funcțional), sunt configurate chiar de obiectul/scopul/justificarea, fiecărei acțiuni, ca demers judiciar.

Astfel, acțiunea în revendicare concepută pentru apărarea dreptului de proprietate privată este exercitată pentru ca posesorul sau deținătorul fără drept să fie obligat la restituirea bunului revendicat sau, eventual, la despăgubiri, la restituirea productelor ori a fructelor, eventual a contravalorii acestora și a unor cheltuieli necesare – art. 563-566 C. civ.

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei este exercitată pentru recunoașterea dreptului copilului la identitatea completă în privința ascendenței după tatăl care nu era soțul mamei în timpul legal al concepțiunii.

Prin acțiunea oblică, reclamantul-creditor îi cere instanței să-l oblige pe terțul-debitor la ceea ce este îndatorat față de debitorul său indolent – art.1560 C. civ.

În cazul tuturor acțiunilor din nomenclatura legală, „numite”, teza sau formula soluției este exprimată explicit sau implicit de către textul constitutiv al acțiunii.

Majoritatea acțiunilor care se exercită în instanță sunt dintre cele „nenumite”, situație explicată de însăși libertatea de expresie juridică în materie civilă – reflex al libertății constituționale de exprimare – prin emisiuni de voință juridică în forma actelor juridice – contracte sinalagmatice sau unilaterale – după concepția (imaginația juridică a) părților, mărginită doar de limitele stabilite de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri – „libertatea de a contracta” – art. 1169 C. civ.

Astfel că, tabloul drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor este incompatibil cu finitudinea.

Cum, și alte fapte juridice – decât emisiunile de voință încorporate în acte juridice, de forma contractului, valorează izvoare de obligații civile – licite (art. 1330-1348 C. civ.) sau ilicite (art. 1357-1395 C. civ.) – avem să admitem că acțiunea civilă definită de art. 29 C. proc. civ. sancționează și discută orice pretenție sau „altă situație juridică” pe care o deferă soluționării instanței.

„Pretenție”, fondată pe o obligație izvorâtă (născută) „din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații” – art.1165 Cod civ.

„Altă situație juridică”, consistând într-un statut (soț, copil minor etc.) sau condiții personale (moștenitor, reprezentant etc.) ori a unui statu-quo cu semnificație (rezonanță) juridică (vecinătate, posesie etc.).

2.5. Portofoliul soluțiilor instanței (jurisprudențiale, jurisdicționale) – ce pot cere părțile instanței, judecătorului, completului de judecată, să hotărască – este configurat, deopotrivă, de enunțul pretenției de a se acorda „protecția dreptului subiectiv pretins… sau a unei alte situații juridice” (art. 29) și de puterea de judecată la speță a instanței dedusă din obligația de drept natural și constituțional, de „înfăptuire” a justiției.

Instanța civilă – și ca operă de judecată – nu va putea, deci, și dacă o face va suporta o infirmare în controlul judiciar ori într-un conflict juridic de natură constituțională, să pronunțe o soluție care nu interesează protecția unui drept subiectiv civil sau a unei alte situații juridice, normate juridic, pretinse fie pe cale principală (în ofensivă) fie în apărare (în defensivă).

Altfel spus, judecătorul nu poate imagina ceea ce dreptul pozitiv (legea) nu a imaginat prin normarea juridică.

2.6. Soluțiile lacunelor legislative

2.6.1. Atât Codul civil 1864 cât și Codul civil 2009 admit că în materie civilă există juridicitate și fără drept pozitiv, adică instanța trebuie să soluționeze o cerere chiar dacă domeniul legii aplicabile nu reglementează raportul juridic devenit litigios.

Este cazul lacunelor legislative^[4] – „legea nu prevede…, este …neîndestulătoare” (art. 3 C. civ. 1864), „legea nu prevede, este incompletă «art.5 (2) C. proc.civ. 2010»”, „…cazurile neprevăzute de lege… «art.1 (2) C. civ. 2009»”;

În concepția sistemului nostru modern de drept, judecătorul este obligat „să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești” – art. 5(1) C. proc. civ. 2010, neprevederea în lege ori că aceasta este incompletă nefiind motiv de a refuza judecata.

Competența generală a instanțelor are, în acest context, înțelesul de înfăptuire a actului juridicțional judiciar pentru orice conflict, litigiu, diferend, situație litigioasă, etalat/ă de către reclamant, chiar când nu se cere aplicația unor anume norme de drept.

Această disponibilitate a instanței funcționează în mod special în privința intereselor legitime, care, invocate drept temei al „pretenției” deduse judecății, nu au constituția unui drept subiectiv (civil), dar, ca o reflecție îndepărtată a dreptului natural, se atașează de personalitatea umană care trebuie protejată ori remunerată într-o societate modernă (contemporană).

Altfel spus, dreptul (nostru) este „deschis” pentru a cuprinde și tratarea unor interese compatibile cu natura umană dar pentru care legiuitorul nu a elaborat, adoptat și dat în vigoare, norme de calificare pozitivă.

Inactivitatea legiuitorului, care creează lacune de normare juridică, poate să aibă explicații sau justificări sondate de sociologia dreptului.

Una dintre aceste explicații consistă în insuficiențele elaborării soluțiilor legislative – despre care vom discuta mai-jos – care, fie ratează opțiuni sau ipoteze de concepție, fie le prescrie în mod neprevizibil (nepredictibil) pentru realitatea juridică ce trebuie acoperită.

O altă explicație consistă în neîncrederea voinței leguitorului în maturizarea însăși a raportului social/relației sociale, de la starea de liberă/ necontrolată manifestare la sancționarea normativă (captarea într-o prescripție normativă, inserție juridică).

Sub Codul civil 1864, napoleonian, deși unele instituții juridice se găseau în sumarul Instituțiilor și Digestelor lui Justinian, au scăpat dreptului pozitiv, dar doctrina și jurisprudența le-au tratat drept operaționale și funcționale.

Aceste instituții au fost normate cuprinzător în Noul Cod civil 2009: dreptul de superficie – considerat o remodelare a accesiunii imobiliare care, în Codul elvețian, este o servitute funciară, apropiat de emfiteoză în Codul belgian – drept care a reprezentat salvarea pentru soții care construiau pe terenul părinților în perioada dispariției (după 1974) proprietății funciare în România; îmbogățirea fără justă cauză; stipulațiunea pentru altul; promisiunea faptei altuia – ultimele trei introduse în Codul francez în 2016; darea în plată.

Alte instituții cu normatativitate configurată de doctrină și de către jurisprudență – precum răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, simulația – au primit în Noul Cod reglementări explicite și cuprinzătoare.

2.6.2. După modul în care judecătorul le poate depăși, lacunele legislative sunt relative și absolute.

Lacunele relative sunt cele care consistă în neputința soluționării pricinii „în baza legii” sau în „neprevederea în lege” a „cazului” respectiv, adică situațiile în care „dreptul stricto sensu” nu dă o reglementare în raport cu care judecătorul să instrumenteze cauza și să dea acesteia o „soluție” (prin hotărâre).

Lacunele absolute sunt cele care consistă în absența oricărui izvor de drept civil care să aibă incidență în speță «izvoare numite de Codul civil în art. 1(1): legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului».

Codul de procedură civilă sugerează și o categorie de lacune intermediare, anume cazul în care situația litigioasă nu beneficiază de prevederi legale anume concepute dar această situație este asemănătoare cu o alta, care este reglementată.

Pentru asemenea situații, în acord cu tabloul izvoarelor dreptului civil, Codul de procedură civilă prevede aplicarea dispozițiilor legale pentru „situații asemănătoare” – art. 5(3).

Această substituție de normativitate este cunoscută în terminologia normativă, asemenea unei unități de limbaj de specialitate normativă, ca „analogie a dreptului”.

Uzanțele, ca substitut normativ, sunt cutumele, regimul acestora fiind reglementat de prevederile art. 1(2)-(6) C. civ.

În ce privește principiile generale ale dreptului, subzistă un inconvenient major: aceste principii nu sunt enunțate de legislație, nici cu titlul exemplificativ^[5].

Avem a face cu o lacună, absolută, excepțională care nu ar putea fi explicată decât de o inhibiție de factură specială a legiuitorului, având o justificare de o complexitate insesizabilă.

Pentru că, principiile generale ale dreptului par să nu aibă naționalitate, fiind cert transcendente și cu geneza în dreptul natural^[6].

2.6.3. Deși redactorii Codului civil (2009) au avut, printre altele, ca sursă de documentare și Codul civil elvețian, soluția acestui cod în caz de lacună absolută, n-a impresionat câtuși de puțin.

Urmând Codului Napoleonian, după un secol de aplicație a acestuia, Codul civil elvețian (1907) a găsit o soluție de o maximă gradare a culturii juridice cu care îl reputează pe judecătorul care are de complinit o lacună legislativă.

Astfel, alineatul doi al art. 1 prescrie că în absența unei dispoziții legale aplicabile, judecătorul se pronunță conform dreptului cutumiar, iar în absența unei cutume, se va pronunța ”conform regulilor pe care el le-ar fi stabilit dacă ar fi avut să facă oficiul de legiuitor”.

Codul Napoleonian și, prin imitație, Codul nostru civil 1864 și Codul de procedură civilă 2010, au exprimat obsesia unității trinitare a puterii publice, interzicându-i judecătorului să edicteze norme juridice «dispoziții general obligatorii – art. 5(4) C. proc. civ.» prin soluțiile pe care le dă proceselor judecate.

Sigur că nici Codul elvețian nu îl investește pe judecător să legifereze, să creeze drept/lege prin soluțiile/dezlegările pe care le dă în hotărârile ce le pronunță.

Dar, îi cere să se inspire ”din soluțiile consacrate de doctrină și de jurisprudență” – alin. (3) al art.1 (! -n. ns.).

3. Soluțiile legislative (normative).

3.1. Conceptul de soluție legislativă (normativă, a actului normativ) pare să sufere de o contradicție în termeni, întrucât teza sa consistă în însăși norma/prescripția juridică (normativă) enunțată, indiferent dacă proiectul de act normativ a oferit opțiuni de soluții sau actul normativ le evocă.

Altfel spus, soluția legislativă majoritar covârșitoare este tocmai, și numai, prescripția normativă/norma juridică exprimată de către legiuitor (elaborator).

Introdus în limbajul/terminologia, normativ/ă de prima Metodologie postbelică, generală, de tehnică legislativă, privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative (aprobată prin Decretul nr.16/1976), acest concept a fost denominat ca o: ”soluție de fond (subl. ns.) optimă, de o cât mai mare stabilitate și eficiență socială” – art.5 fraza întâi; „soluție preconizată (subl. ns.) pentru probleme complexe, care se va prezenta în mai multe variante, cu arătarea avantajelor și dezavantajelor fiecăreia, pentru a oferi elementele de apreciere necesare” – art. 6(2); soluție de fond (subl. ns.) desprinsă din studii, care trebuie să fie „reflectată cu exactitate, rezultat al folosirii celor mai adecvate construcții juridice și procedee de tehnică legislativă” – art. 50 (1).

Preluând, mutandis-mutandum, prevederi neutre ideologic din această reglementare, noua reglementare dată domeniului, prin Legea nr. 24/2000 („privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative”), denominează conceptul în discuție ca „soluție legislativă”, care trebuie aleasă ca fiind una „judicioasă și durabilă” dintre mai multele variante posibile elaborate, rațional, criteriul alegerii fiind evaluarea după efectele previzibile ale „soluțiilor preconizate”- art. 23 (1).

Reglementarea în vigoare cere soluțiilor legislative „să prezinte suplețe pentru a realiza îmbinarea caracterului de stabilitate a reglementării cu cerințele de perspectivă ale dezvoltării sociale” – art. 23(2).

O altă calitate care se cere „soluțiilor preconizate” în proiectul de act normativ este aptitudinea de a acoperi „întreaga problematică a relațiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a se evita lacunele legislative” (subl. ns.) – art. 24(1).

În ce privește opțiunea pentru concepte și noțiuni care în noua reglementare au alt înțeles decât cel comun, soluțiile legislative preconizate „trebuie să realizeze o configurare explicită a acelor concepte și noțiuni” – art. 25.

3.2. Raportul dintre textul normativ și textul soluției legislative nu este întotdeauna unul de integritate.

Altfel spus, nu întregul text al unei norme/prescripții juridice încadrată într-o propoziție sau frază acoperă/consumă o soluție legislativă ci doar o expresie/sintagmă (formulare) din textul respectiv.

Această observație are o încărcătură cognitivă excepțională căci dacă norma/prescripția din textul respectiv este afectat unei instituții juridice, instituția supraviețuiește, are vigoare, are puls și funcționalitate, chiar dacă soluția din acea expresie/sintagmă devine inactivă, inertă, juridicește.

Este cazul unor expresii, sintagme (formulări) declarate neconstituționale ca soluții legislative.

Ilustrăm cu două decizii de mare rezonanță ale Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 297/2018, soluția legislativă din formularea textului art. 155(1) C. pen., în sensul întreruperii cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, a fost declarată neconstituțională.

Această declarație de neconstituționalitate, evident că, nu a eliminat instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale.

Prin Decizia nr. 51/2016, soluția legislativă din sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142(1) C. proc. pen. – „punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică” – este neconstituțională.

De asemenea, evident că, această calificare de neconstituționalitate nu elimină supravegherea tehnică dintre „metodele speciale de supraveghere sau cercetare” prevăzute de art. 138 C. proc. pen.

Dimensiunea substanțială a soluției legislative pe care o discutăm face operațională facultatea Parlamentului sau a Guvernului de a pune de acord cu dispozițiile Constituției prevederile constatate neconstituționale – art. 147(1) din Constituție.