Legislatori/legiuitori, elaboratori/redactori, în codificările și legiferările istorice (o înzestrare sau o pregătire pentru recepționarea Noului în normativitate) – Partea a IV-a

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

7. „Recursul în casație” propus de lege ferenda de monografia citată, al cărei titlu îl susține, ar reveni să facă din Înalta Curte de Casație și Justiție o „Curte supremă a precedentului”. „Sau mai bine lipsă”^[1]!

Aceste clamări, imperative și categorice, de o măsură excepțională, sunt rezultatul unei constatări de frustrare a spiritului pur și virtuos procesualmente de a oferi justițiabililor o securitate juridică și o egalitate în fața legii, exemplare, frustrare resimțită datorită eșecului actualului recurs în casație infirm.

„Recursul în casație” propus ca o nouă cale extraordinară de atac, ar corespunde „modelului pur” propus de Piero Calamandrei în urmă cu 100 de ani și care n-a fost însușit nici de Codul italian din 1940, „cu funcția primară diametral opusă (actualului recurs, cale extraordinară de atac – n.ns.) de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a dreptului…”

Reglementarea actuală a recursului în casare, constată dezolat autorul, a ratat imperativele mai-sus nominalizate datorită mutilării, la care au contribuit și Curtea Constituțională și Parlamentul și ÎCCJ și Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), Noul Cod fiind, deci, mutilat și amputat, compromițând astfel funcția definitorie a acestei căi de atac.

Verificând, însă, cazuistica instanței de constituționalitate, activitatea de legiferare a Parlamentului, jurisprudența ÎCCJ, toate ce au urmat intrării în vigoare a Noului Cod, nu găsim îndreptățită concluzia în sensul că reglementarea dată de acesta în formă originară, recursului – cale extraordinară de atac – în casare, ar fi fost mutilată ori amputată, astfel încât funcțiile sale să fie anihilate.

Curtea Constituțională a pronunțat doar două decizii de neconstituționalitate, care mai sunt de interes în ce privește unele prevederi din materia recursului: obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat sau consilier juridic, după caz, și filtrarea recursurilor la ÎCCJ.

Prevederile implicate declarate neconstituționale nu pot fi considerate de esența rațiunii și a funcțiilor recursului în casare, pentru acestea având relevanță doar cele privind domeniul recursului (hotărârile recurabile și motivele de casare) și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs.

Legea de punere în aplicare a Noului Cod, deși era oprită de regulile de tehnică legislativă (vezi supra) să aducă modificări prevederilor acestuia, a adus câteva modificări în materia recursului dar, și acestea, fără a-i submina rațiunea și funcțiile.

Intervențiile legislative ce i-au urmat acestei legi au pus în acord cu Constituția prevederile legale declarate neconstituționale.

„Activismul CSM” nu a existat astfel încât să afecteze recursul în casare relativ la rațiune și funcții.

În fine, deciziile de admitere a recursurilor în interesul legii și a sesizărilor de dezlegare prealabilă a unor chestiuni noi de drept, nu au avut nici ele să atace acele însușiri organice ale recursului în casare.

Reglementarea recursului în casație propusă de monografia comentată de noi pare mai mult decât construcția juridică a unui prezbit, așa cum se spune că a văzut-o născându-se Calamandrei^[2], adică opera unui jurist legislator/legiuitor care privește „de departe” – cu o extensie și o comprimare excepționale ale reflecției proteice („zoom-ul reflecției”)- ideea și proiectul, deși construcția avea să servească unor nevoi „de aproape”.

O construcție care, numai edificată prin raționare într-o atmosferă a germinației curate, protejată de impuritățile și curenții de aer neprielnice care compromit ideea și proiectul soldate cu o construcție nereușită, va fi, dimpotrivă, una reușită, pură.

Am apreciat că autorul reglementării acestui izbăvitor recurs în casație trebuie că este mai mult decât un jurist prezbit, aceasta, motivat de vădită absență a patenței de redactor (elaborator) de texte normative în persoana autorului, astfel:

8. Ne este oferită o reglementare a unei căi extraordinare de atac, de reformare, deferită instanței supreme, cu următoarea fizionomie (arhitectură).

8.1. Hotărârile recurabile în casație sunt cele date în ultimă instanță, anume: pronunțate în primă și ultimă instanță, cum sunt cele pronunțate de tribunale în unele litigii din materia electorală sau a funcționării administrației publice locale, cele pronunțate de curțile de apel în soluționarea cererilor de avizare/acceptare/autorizare tacită a anumitor activități economice; deciziile de apel, deciziile de recurs ordinar.

8.2. „Scopul recursului în casație” este exprimat într-un text redactat vădit stângaci, cu o topică a frazei, încadrări ale unor termeni în dispoziția normei, care nu sunt de factura unei norme procesuale susceptibilă, de persuasiunea și acuratețea reclamate de art. 35, 36(1), 38 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Art.483(2) din „Propuneri” îi „permit” ÎCCJ ca, judecând recursul în casație, să examineze conformitatea hotărârii atacate cu „principiile și regulile de drept aplicabile”, „în scopul interpretării și aplicării lor uniforme”.

O mică exageză a acestui text, ar avea să-i reproșeze autorului că, dacă acest recurs este dat în competența instanței supreme, este de prisos să-i mai „permiți” instanței examinarea cu un anume conținut.

Apoi, sunt menționate din nou „principiile și regulile de drept aplicabile”, fapt care ne îndeamnă să ne întrebăm din nou care este tabloul acestor principii și dacă legiuitorul a voit să separe noțional ”principiile” – reguli de drept și ele – de „alte sau celelalte reguli de drept”.

În ce privește criteriul de conformitate consistând în „justa interpretare” și „uniformitatea aplicării” acelor principii și reguli de drept, dacă trebuie să recunoaștem instanței (judecătorilor acesteia) de control judiciar, aptitudinea de a da veritabila justă interpretare – pentru că sunt mai calificați, mai destoinici – în ce privește criteriul „aplicării uniforme” a acelorași principii și reguli nu mai stă în calitatea și efectele soluției deciziei de recurs întrucât completului respectiv nu i se poate cere decât să nu se abată de la jurisprudența instanței (dacă vrea să o facă, având de urmat sesizarea Secțiilor Unite, anume, pentru schimbarea jurisprudenței instanței supreme), de vreme ce decizia respectivă este una de speță (și nu una obligatorie, cum sunt cele de admitere a unui recurs în interesul legii sau a unei sesizări de dezlegare prealabilă a unei probleme de drept noi).

8.3. Admisibilitatea recursului în casație este pusă sub condiții a căror verificare reclamă, mai degrabă, o competență și un oficiul de legiuitor, decât numai calitatea de agent al aplicării legii, care este aceea a judecătorului.

Condiția substanțială de admisibilitate a recursului în casare din Noul Cod, ca și în Vechiul Cod, consistă în încadrarea criticilor (reproșurilor) aduse hotărârii atacate în motivele reputate ca fiind de nelegalitate, enunțate exhaustiv.

Și judecătorul recursului ordinar conceput de „Propuneri” are să verifice admisibilitatea căii de atac după cum criticile se încadrează sau nu în „motivele de recurs” (de modificare sau de casare a hotărârii atacate), cu mențiunea că unul dintre aceste motive privește și netemeinicia provocată de o flagrantă contradicție a soluției, cu faptele stabilite de instanță sau de o gravă greșeală de fapt.

Fie că are de examinat un recurs nedevolutiv sau unul parțial-devolutiv, judecătorului nu i se cer constatări, aprecieri, calificări ori caracterizări care să exceadă surprinderii bunului înțeles al normei de drept și susținerii soluției de către situația de fapt, pe care le presupun oficiul său (al judecății sale).

Ori, în concepția „Propunerilor”, admisibilitatea recursului în casație va fi împlinită „«numai dacă hotărârea criticată privește» o chestiune juridică de principiu, de importanță publică generală sau dacă dezlegarea chestiunii de drept controversate de către Înalta Curte de Casație și Justiție asigură evoluția dreptului sau, după caz, previne apariția unei jurisprudențe ori practici neunitare” – art. 484.

Dacă acest text ar parveni în Codul de procedură civilă, ar fi, fără dubii, textul – nestemată, ca o evanghelie, începutul și sfârșitul.

Nici un alt text – o spunem în același registru de sensibilitate cu care sunt invocați: proceduriști de la început de secol trecut, politicieni care stau să-și rateze cariera pentru că nu cuplează la proiectul legislativ care ar instala acest text, geniul-prezbit în construcții juridice izbăvitoare – nu ar avea încărcătura de cultură juridică, radiația și fecunditatea care i-ar da o anume sacralitate.

8.4. Exegeza acestui text trebuie să înceapă de la problemele stilului de redactare (art. 38 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative), unității terminologice (art. 37 din aceeași Lege) și a exprimării conținutului normativ (art. 38 următor).

Jurisconsultul care reflectează asupra acestui text are să se întrebe dacă termenii utilizați alternativ – chestiune juridică/chestiune de drept, jurisprudență/practică (neunitare) – au înțelesuri diferite ori acuratețea exprimării, „stilul concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc” «art.36 (1) citat», au reclamat această utilizare (exprimare).

Termenii de „importanță publică generală” și de „evoluție a dreptului”, nu sunt „consacrați”, situație în care, având în vedere și greutatea lor în decizia asupra admisibilității recursului în casație, revine a ne întreba dacă semnificațiile lor nu ar fi trebuit stabilite într-o subdiviziune a dispozițiilor generale «art.37 (2) citat»,

Apoi, este elementar că, în numeroase alte texte normative, de referință, termenul de „public/ă”, atașat de libertatea de expresie juridică, de validitatea sau invaliditatea unui act juridic, de interpretare a normelor juridice, îndeobște, semnifică, se justifică prin interesul/importanța general/ă.

Așa fiind, a se vorbi de un pleonasm, n-ar fi nejustificat .

Termenul de „evoluție a dreptului” de la „înțeles”, definiție, până la compatibilitatea verificării împlinirii sale cu conținutul oficiului judecătorului, dă o linie de complicații.

Sigur că elaboratorul/redactorul acestui termen l-a integrat („asigură”) în ceea ce se înțelege „o bună evoluție” sau „progresul” ori „conservarea valorii dreptului” la data soluționării recursului în casare .

A înțelege că, condiția de „a asigura evoluția dreptului”, înseamnă luarea instantanee a unei garanții de progres al dreptului de evoluție pozitivă, sănătoasă, înseamnă a cere a judecătorului în casație să se exprime în registrul unui cercetător al dreptului angajat să facă declarații neconvenționale.

Într-adevăr, judecătorii casației, verificând îndeplinirea condiției ca dezlegarea ce li se cere asupra chestiunii de drept controversate (ce a făcut obiectul judecății ce a pronunțat hotărârea recurată) să asigure evoluția dreptului (în România, desigur) trebuie să raționeze și să evalueze, în manieră de demers științific, euristică, dacă evoluția dreptului este interesată, depinde de dezlegarea respectivă.

8.5. Ori, în „casația” pe care „Propunerile” vor să o facă pură, exemplară pentru toți judecătorii – pentru întâia oară de la prima reglementare modernă a ei (Ordonanța franceză din 1790) – trebuie să verifice criticile de nelegalitate, ca să vadă dacă hotărârea atacată a încălcat sau nu regulile de drept aplicabile/ incidente în cauză.

Dacă judecătorului de casație i se cere, potrivit „Propunerilor”, să nu examineze un recurs care reclamă că hotărârea atacată „a fost dată cu încălcarea gravă a principiilor și regulilor de drept substanțial sau de drept procesual aplicabile” – art.489 (1) – decât dacă „hotărârea criticată privește o chestiune juridică de principiu, de importanță publică generală sau (decât – n.ns.) dacă dezlegarea chestiunii de drept controversate… asigură evoluția dreptului sau, după caz, previne apariția unei jurisprudențe ori practici neunitare” – atunci, judecata în casație nu este altceva decât o filtrare (care nu reduce volumul de activitate jurisdicțională al instanței supreme) care exclude, tocmai, judecata în casare.

Adică, am avea un sort de denegare de dreptate, rafinată, o rezecție de jurisdicționalitate ce ar urma, unei alte judecăți în casare, făcută în recursul ordinar.

Apoi, după examinarea în recurs ordinar a criticii, privind „încălcarea sau aplicarea greșită a principiilor și regulilor de drept substanțial” – art. 482⁵(1) pct.8 – într-un proces privind raporturile juridice stabilite de o asociație de proprietari cu o altă persoană (art.94.1, lit. c) teza a doua NCPC), în recursul în casație, reclamația de încălcare „gravă” a „principiilor și regulilor de drept substanțial sau de drept procesual aplicabile” ar fi examinată condiționat de confirmarea uneia dintre cele două ipoteze – condiție cvasi-imposibilă.

8.6. Observațiile ce precedă ating o regulă de „exprimare a conținutului normativ” pe cât de laconic și de eliptic exprimată, pe atât de prețioasă pentru forța de fixare și de incisivitate a textului normativ: „textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicații sau justificări” – art. 38 (1) din Legea nr. 24/2000.

Această regulă este evident încălcată atunci când, voind să se asigure de puterea de convingere a emisiunii sale normative, textul respectiv explică ce virtuți are în concepția căii de atac exercițiul acesteia: „…permite Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu principiile și…” – art.483 (2).

Apoi, pentru a întări ce i se „permite” recursului în casație, prin a exprima ce nu i se permite, alineatul următor al textului citat dictează (se asigură) că: „Sub nici un pretext și în niciun caz Înalta Curte de Casație nu va cerceta și cunoaște (sic!, exprimată ca o erezie – subl.ns.) fondul cauzelor (afacerilor)”.

Oferta textului, de substituție a termenului de „cauzelor”, cu acela de „afacerilor”, este cert perfectibilă prin atașarea de afaceri a caracterului lor „judiciar” (în jargon termenul de ”afaceri judiciare” se folosește în procesul penal, în legătură cu implicarea inculpatului în procese aflate pe rolul altor instanțe, ceea ce ar explica neasigurarea prezenței lui la un anumit proces) – căci acest termen are o polisemie foarte pronunțată, de la afaceri „literare” la afaceri „economice” sau „politice”.

„Sancțiunea neluării în seamă” a probelor noi produse (de către părți, desigur) în „instanța de recurs” (art. 493), nu este prevăzută în legislația noastră procesual-civilă.

În doctrină, această așa-zisă sancțiune a fost vehiculată pentru motivarea tardivă a recursului cvasi-devolutiv, care nu era sancționată cu nulitatea recursului ci cu neexaminarea lui potrivit motivelor tardiv depuse (între 1952, după eliminarea apelului, și Legea nr.59/1993, care a reintrodus apelul și a reactivat recursul în casare).

Încă o dată, față de această manieră de redactare, apreciem că textul art.483 (3) din ”Propuneri” nu respectă regula de exprimare a conținutului normativ enunțată de art.37 (1) din Legea nr.24/2000.

8.7. Procedura de autorizare a recursului în casație propusă de autorul monografiei comentate (care imaginează chiar o „secție de filtrare a recursurilor în casație”), la fel ca și procedura de filtrare a recursurilor în casare din Noul Cod, găsită neconstituțională, nu face altceva decât să desfășoare o birocrație și un formalism inutile, respectiv excesive.

În cadrul acestei proceduri secvențiale ar avea să fie soluționată, de către un complet de autorizare, o cerere de autorizare a exercitării recursului în casație, cerere care va fi soluționată de către un complet de 3 judecători al instanței „a cărei hotărâre este supusă recursului în casație” – art.494 (1).

Cererea de recurs în casație este, în concepția „Propunerilor”, un „memoriu în vederea autorizării exercitării recursului”, care trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 487 (1), între care nu figurează cererea de autorizare a exercitării recursului în casație, ceea ce nu ar aduce vreo complicație sau vreo insuficiență de neoperaționalitate, dacă admitem că cererea de recurs în casație numită „memoriu” valorează „cerere de autorizare” a exercitării acestei căi de atac.

Dar, reglementarea propusă pentru procedura de autorizare atinge (declanșează) maniera halucinației, decizia asupra „cererii de autorizare” prin care această cerere este respinsă ca inadmisibilă, fiind atacabilă cu contestație ”la instanța ierarhic superioară”, cea care ar putea fi un complet de 5 judecători (care ?), dacă instanța care s-a pronunțat în recursul ordinar (în casare) a fost una dintre cele trei secții de drept privat ale instanței supreme.

Din redactarea textului art.494 dedicat „procedurii de autorizare a recursului” se înțelege că această procedură se desfășoară în fața instanței sau a secției instanței a cărei hotărâre este atacată și, chiar dacă acel complet de 3 judecători, care se pronunță asupra cererii de autorizare, nu îi poate cuprinde pe cei care au pronunțat hotărârea atacată, totuși reproșul de nerespectare a dreptului la un proces echitabil (garanția de nepărtinire și aparența de părtinire) nu poate fi ignorat.

Dar, ca un tribunal să autorizeze judecarea unui recurs în casație de către instanța supremă, nu dă o rezonabilitate efectivă sistemului de control judiciar.

De plano, ce credit de imparțialitate și de echitate poate primi un sistem judiciar în care admisibilitatea (autorizarea unei căi extraordinare de atac) este dată în competența instanței a cărei hotărâre este atacată?

8.8. Examinarea la ÎCCJ duce spre exorbitant sau spre un vârf de formalism examinarea recursului în casație.

Într-adevăr, un complet de 3 judecători al instanței supreme va examina din nou, pe baza unui raport întocmit de către președintele completului, admisibilitatea în principiu a recursului potrivit acelorași cerințe verificate pentru examinarea cererii de autorizare, raportul respectiv fiind comunicat părților, recursul care nu îndeplinește cerințele de admisibilitate urmând a fi anulat sau respins ca inadmisibil, printr-o încheiere, dar numai cu unanimitate!

O soluție, după admiterea în principiu, care face cât o complicație în plus, este convertirea recursului în casație, cu majoritatea de voturi a completului de admisibilitate, în solicitarea adresată, de către acest complet, președintelui instanței supreme să dispună judecarea de către Completul pentru dezlegarea prealabilă a unor chestiuni de drept noi, dacă se apreciază că problema de drept care se pune în recurs este „de principiu” și, deși face obiectul unei jurisprudențe constante a ÎCCJ, există elemente care justifică schimbarea acesteia ori care interesează mai multe secții ale instanței – art.496 (2).

Cu indulgență facilă, îi răspundem acestei soluții de convertire: Sigur că „problema de drept care se pune în recurs este de principiu”, întrucât, altfel, cererea de autorizare a exercitării acestuia ar fi fost respinsă iar că „există elemente… care interesează mai multe secții ale ÎCCJ”, nu este nimic deosebit.

Unele dintre soluțiile ce pot fi pronunțate în acest recurs în casație apar ca probleme insolubile.

Titlul „Soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție” este inutil, întrucât recursul în casație nu-l poate soluționa decât instanța supremă .

Soluția de casare cu trimitere spre o nouă judecată, când este cazul, chiar primei instanțe dacă „sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 498 alin.(3)”, nu are corespondent sau ipoteză, întrucât este prevăzută chiar de acest articol (text) și, atât!

Soluția de casare cu trimitere spre o nouă judecată, de plano, este fără sens atunci când, ÎCCJ, admițând recursul, „va enunța în dispozitivul pe care îl pronunță și rezolvarea de principiu a problemei de drept…”.

O întrebare izbucnește din stupoare: ce să judece instanța de trimitere dacă instanța de casare a rezolvat „de principiu” problema de drept?!^[3] – art.499 (2).

O întrebare la fel de irepresibilă este: ce rațiune, ce logică procesuală, există ca, și în cazul respingerii în fond a recursului, să fie enunțată în dispozitivul deciziei ”rezolvarea de principiu a problemei de drept”? – același articol.

În fine, cerința textului art.499 (2) citat din ”Propuneri”, ar trebui realizată și atunci când este rezolvată ”o chestiune de drept de importanță publică generală/de particulară importanță”.

Semnele peiorative de punctuație (?!), ce ar urma dispoziției citate, sunt suficiente pentru sensul comentariului nostru.

9. Imperativul, o „Curte supremă a precedentului” („sau mai bine lipsă!”), clamat de Calamandrei, în urmă cu 100 de ani, cu o încărcătură științifică și politică nimicitoare, stă pe cale să fie urmat și împlinit, chiar de lege lata:

– sub Noul Cod, procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, Colegiul de conducere al ÎCCJ, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatul Poporului, ”au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești” – art.514  .

–   Noul Cod a introdus în procedura civilă, un al doilea mijloc/ instrument pentru „asigurarea unei practicii judiciare unitare”, anume „Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”, pe care o poate formula un complet de judecată al ÎCCJ, al unei curți de apel sau al unui tribunal, investit cu soluționarea cauzei în ultima instanță – art.519-521;

După intrarea în vigoare a Noului Cod civil, până la 1 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat 62 de sesizări de recurs în interesul legii, în materie de drept privat, din care a admis 59 și a respins 3.

În aceeași perioadă, în aceeași materie, instanța supremă a soluționat 598 de sesizări pentru pronunțarea unor hotărâri prealabile prin care să fie dezlegate probleme de drept noi.

De menționat că, un număr semnificativ de sesizări au fost respinse motivat de neîndeplinirea condiției de noutate a problemelor de drept ce s-a cerut a fi dezlegate.

V. Reflecțiile, argumentările, considerațiile, opiniile, mai mult sau mai puțin profunde, convingătoare, substanțiale, după caz, pe care le-am etalat mai-sus, ori că au ori că n-au rang de învățătură sau pilde, ne fac să ne găsim îndreptățiți la următoarele rezoluții:

1. Timp de mai bine de două decenii (1990-2014), România a trăit timpul istoric al marilor codificări istorice, necesare unei edificării a mediului juridic compatibil cu o nouă societate.

Opera de codificare nu a fost configurată de gândirea politică.

Garniturile politice mai omogene, cu guvernări mai coerente – nu neapărat valoroase ca randament social – au dat dezlegare pentru codificările reclamate de noua societate.

Produsele codificării au fost adjudecate de garnitura politică, care a știut ce și cât să pulverizeze ori să sancționeze – în sensul de însușire – din travaliul elaboratorilor/redactorilor (praviliști, grămătici, nomicoși, învățați) din timpul garniturilor precedente.

2. Conținutul codificărilor normative istorice – marile coduri – ca teze, idei, concepții, curente, promovate – nu a fost o expresie și o promovare a opțiunilor programatice ale garniturilor politice și ale exponenților lor, ca personalități ale istoriei, care au operat în timpurile în care au fost adoptate (2005-2013).

În timpurile elaborării și adoptării acelor codificări, eminențele politice nu au avut și etichetă de jurisconsulți vizionari.

Acest conținut a stat exclusiv în pana elaboratorilor/redactori aleși de o mână nevăzută a istoriei pentru ca să oficieze ca personalități în sacerdoțiul mirenesc la care se referea Portalis, astfel încât aceștia se pot revendica drept ctitori ai României renăscute.

Cu toată modestia și neutralitatea binefăcătoare pe care le etalează în evocările post-festum ale timpurilor creației lor.

S-a întâmplat fenomenul complicat al revelației care îl încearcă pe elaboratorul-redactor ce se regăsește legislator-legiuitor, revelație ce poate să-l piardă pe acesta în reformator intratabil și ratat.

3. „Lupta pentru drept” (Jhering) a fost în aceste timpuri de codificare normativă, o luptă pentru declararea (însușirea) paternității timpului de guvernare – executivă și parlamentară – în care s-au înfăptuit codificările și, mai ales, adoptările (aprobările) și promulgările.

O luptă caracterizată de malpraxis în lucrările de legiferare, prin: încălcarea normelor de procedură parlamentară; nerespectarea normelor de tehnică legislativă (redactarea proiectelor codului civil și a codului penal, fără aprobarea în prealabil a „tezelor prealabile”, respectiv cu aprobarea lor cu doar câteva luni înainte de prezentarea proiectelor respective în Parlament; dezacordul între tezele prealabile și textul proiectelor respective, cum este cazul Codului de procedură penală în care nu se mai regăsesc două teze prealabile: eficiența probelor administrate la urmărirea penală doar pentru dispoziția de trimitere în judecată și noua ordine a administrării probelor în faza cercetării judecătorești, conform sistemului adversial anglo-saxon – consistând în administrarea, mai întâi, a probelor în acuzare și, mai apoi, a probelor în apărare, și în audierea inculpatului după administrarea probelor în apărare); modificarea substanțială a Codurilor prin legile de punere a lor în aplicare^[4].

4. Coduri adoptate de Parlament, în timpul guvernării 2000-2004, unul care trebuia să intre în vigoare – Codul penal – altul adoptat la Senat – Codul civil – au fost abandonate pentru a se promova noi proiecte, esențialmente diferite de textele codurilor abandonate, care au fost adoptate în timpul unei guvernări – transgender 2005-2012.

5. „Revizuirea” Proiectului de Cod civil adoptat de Senat în septembrie 2004, care a produs un nou proiect, adoptat de guvern odată cu Tezele Prealabile (!), în ședința din 11 martie 2009, avea să provoace o exterminare a dreptului comercial, după modelul Codului civil italian din 1942, de concepție corporatistă «controlul total al lui „Del lavoro”, Libro Quinto – munca drept devoțiune pentru binele social (art.2082 – Întreprinzătorul)». „Este întreprinzător cel care exercită în mod profesional o activitate economică organizată în scopul producerii sau al schimbului de bunuri și servicii ”.

Mai spune Codul Civil italian, „întreprinzătorul este capul (șeful – n.ns.) întreprinderii și de el depind ierarhic colaboratorii săi” – art.2086 alin.(1) „Gestiunea întreprinderii”.

Capitolul III al Titlului II al Cărții a cincea este dedicat întreprinderilor comerciale și altor întreprinderi supuse înregistrării iar Secțiunea III, ”Dispozițiilor particulare pentru întreprinderile comerciale” (art.2203-2221).

Din informațiile și documentele ce ne-au fost furnizate de Camera Deputaților nu rezultă ceea ce s-a afirmat: în Raportul Ministrului Justiției aprobat de Guvern în ședința de guvern din 11 martie 2009, în Expunerea de motive la același Proiect de Cod civil și în Fișa tehnică a Proiectului publicată de Ministerul Justiției.

Anume că, în dezbaterile la Camera Deputaților asupra Proiectului Codului civil adoptat de Senat în septembrie 2004, a apărut necesitatea unei revizuiri substanțiale a proiectului, dezbaterile fiind suspendate, pentru a se face posibilă îmbunătățirea soluțiilor legislative propuse.

Din documentarea noastră a rezultat că după adoptarea tacită la Senat, în 13 septembrie 2004, a Proiectului de Cod civil 2004, acesta a fost înregistrat pentru dezbateri la Camera Deputaților în data de 14 septembrie 2004 și ”trimis pentru raport la Comisia juridică, de disciplină și imunități” (Comisia), cu termen de depunere raport la 14 octombrie același an.

Proiectul a fost supus examinării Comisiei, într-o primă ședință, la data de 18 octombrie 2004, când au avut loc discuții cu caracter general la care și-au exprimat punctele de vedere atât membrii comisiei cât și invitații.

Înainte de începerea examinării pe articole, avându-în vedere importanța și complexitatea deosebită a proiectului de lege supus dezbaterii, s-a hotărât, cu majoritate de voturi, „amânarea dezbaterilor pentru o lună, urmând ca în această perioadă să se formuleze amendamente”.

În următoarele ședințe ale Comisiei, din 5-7 aprilie 2005, au fost dezbătute textele art. 1-12 din Proiect, la care s-au propus amendamente și îmbunătățiri.

„Întrucât timpul afectat lucrărilor comisiei a fost epuizat, membrii comisiei au hotărât ca dezbaterile la acest proiect de lege să continue într-o ședință ulterioară, cu examinarea art. 13-19”.

În ședința ulterioară, din 21 aprilie 2005, au fost adoptate, cu reformulări din amendamente, textele art.1-12.

„Întrucât timpul afectat lucrărilor comisiei a fost epuizat, membrii comisiei au hotărât ca dezbaterile la acest proiect de lege privind Codul civil să continue într-o ședință ulterioară”.

Ședința ulterioară avea să fie peste 4 ani, în data de 2 septembrie 2009, când, așa cum am constatat mai-sus, ar fi trebuit să continue dezbaterile pe articole, de la art. 13 la art. 19.

Potrivit procesului-verbal al acestei ședințe, președintele comisiei a formulat o propunere de respingere a inițiativei legislative (”Proiectul de Lege privind Codul Civil P.L. x 537/2004 – fond” – n.ns.), propunere care, supusă la vot, a fost aprobată cu unanimitate de voturi”.

Raportul, din aceeași dată, al Comisiei, asupra proiectului de lege „Codul civil”, menționează:

„În conformitate cu prevederile art.61 din Regulamentul Camerei Deputaților, republicat, membrii Comisiei au examinat acest proiect de lege în cadrul mai multor ședințe, iar dezbaterile sau finalizat în ședința din 2 septembrie 2009.

Cu prilejul dezbaterilor (sic! – subl.ns.) membrii Comisiei au constatat că proiectul de lege menționat mai sus, a rămas fără obiect ca urmare a adoptării Legii nr.287/2009 privind Codul Civil…”.

«”…Față de considerentele menționate mai sus, membrii Comisiei au hotărât, cu unanimitate de voturi (13 deputați prezenți din 24 membri ai Comisiei – n.ns.), să propună plenului Camerei Deputaților respingerea proiectului de lege” Codul Civil   ”».

De remarcat că textele art.1 și art.2 privind „Obiectul Codului civil” respectiv „Conținutul Codului civil” au fost adoptate în redactarea din Proiectul 2004, cu singura deosebire că la art.1 a fost înlocuit cuvântul „între” cu acela „dintre” (persoanele fizice sau juridice – n.ns.).

Revine a spune, încă o dată, că art.3 din Noul nostru Cod civil – strecurat ca „amendament” în textul art.2¹, cu trei alineate, din „propunerile de revizuire” (cerute nu în cursul „dezbaterilor” la Camera Deputaților), a fost înaintat ca „amendament” acestei Camere și nu a fost „dezbătut”, pentru că a survenit adoptarea Noului Proiect de Cod civil prin nedepunerea moțiunii de cenzură – este o lovitură de geniu, de legiuitor reformator, care, cum spunea Portalis: ”…nu este cazul să se propună schimbări, decât acelea care în mod destul de fericit sunt născute pentru a pătrunde, printr-o lovitură de geniu și printr-un soi de iluminare instantanee, toată ființa unui stat”^[5].

Ceea ce, s-a petrecut prin lovitura de forță a Noului Cod civil care, adoptând sistemul/concepția monist/ă, a ejectat dreptul comercial dintre ramurile de drept privat prin: deferirea funcționării „exploatării unei întreprinderi” a activităților, prestațiilor („il lavoro”), de factură economică; abrogarea Codului comercial și prin decontaminarea (deparazitarea, poate) de „comercialitate” a raporturilor și instituțiilor de drept privat, operațiune care a dus și la eliminarea din denumirea societăților comerciale (reglementate ca atare de 170 de ani în statele valahe) a termenului-atributului de „comercială/e”.

Lesne de observat, niciunul dintre sistemele de drept „dominante” demne de a fi luate în seamă pentru țara de aculturație, cum s-a găsit România postdecembristă – unul neoptând pentru reglementări duale – cod civil, cod comercial, cum este Elveția, altul reglementând autonom antreprenoriatul comercial, cum este provincia canadiană Quebec – nu a desființat, normativ și academic, dreptul comercial.

Fapt excepțional, au rezistat la această decontaminare „Camera de Comerț și Industrie a României” și ”Registrul Comerțului”.

6. Poate reflecția sistematică asupra descărcării (prin codificări și legiferări) dreptului natural în dreptul pozitiv, supus unei analize normative calificate – ambele instituționalizate didactic într-un „Centru de studii” – anume dedicate, să sancționeze (sanctifice) nevoia de unitate a dreptului privat, până la cuprinderea didactică-academic a acestuia întro tratare de întinderea ”Tratatului de Drept civil”, proiectat în 12 tomuri și peste 90 de volume ?

Un răspuns, cât un bine social, care nu se poate face decât o dată la sute de ani, în chiar evoluția dreptului, acesta, înțeles ca un complex de civilizație juridică în care sunt articulate normativitatea juridică (cuprinderea, calitatea și sistematizarea dreptului), doctrina, gândirea politico-juridică și opera jurisconsulților, construcția instituțional-judiciară, instituționalizarea și metodologia procesului de legiferare, și jurisprudența.

Fie și numai, conceperea acestui proiect academic faronic, dar, mai ales, și reușita lui, va consacra ce n-a reușit nici un proiect în cultura românească, anume protocronismul academic românesc.

7. Reformarea sistemului căilor de atac în procesul civil, pentru a promova o nouă cale extraordinară de atac, aceea a recursului în casație pur, din poziția legiuitorului prezbit, care să facă din ÎCCJ o „Curte supremă a precedentului”, este un proiect normativ cardinal, care, trebuie că, s-a născut tot din febrilitatea creației eminenței legiuitoare istorice, cum s-a născut și instalarea codului civil exterminator de comercialitate.

Lectura primă a proiectului de reformă – „Propunerile de lege ferenda” – arată că textele normative propuse nu sunt redactate de o pană eminentă de pravilist, grămătic, învățat, nomicos, elaborator-redactor.

Întrucât, este evident că reglementarea propusă dă un formalism excesiv, de vreme ce un recurs în casare este urmat de un recurs în casație iar judecătorii ce au să-l rezolve pe cel din urmă trebuie să oficieze în registrul justiției extra-jurisdicționale, având să aprecieze asupra unor criterii inoperante, cum sunt ”importanța publică generală” sau „asigurarea evoluției dreptului”.

Deocamdată, lipsesc viziunea, oportunitatea și curajul politic, pentru a susține acest proiect istoric !

Deocamdată.