O nouă ordine în limbajul științei dreptului. Partea întâi

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În reglementările „de domeniu”, o singură ramură de drept este nominalizată sub această calificare: dreptul civil.

Ramura dreptului civil își afirmă și își declină autocefalia relativ la izvoare – art.1(1), la obiect și conținut, constituind/calificând „persoanele” ca subiecte ale sale, dreptul comun „pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale” – art. 2 și la exclusivitatea sa în raporturile juridice civile („orice alte subiecte de drept civil”, decât profesioniștii).

Spre deosebire de codurile civile ale provinciei canadiene „Quebec” (1991) și Elveției, Noul nostru Cod civil, tocmai pentru a pregăti extincția Dreptului comercial desăvârșită prin Legile de punere în aplicare a Codului civil și a Codului de procedură civilă, nu a admis reglementarea cu titlul special sau derogatoriu pentru anumite raporturi juridice.

Astfel, Codul civil al Quebec-ului, în alineatul (2) al dispoziției preliminare prevede cu titlul de concepție a legiferării în domeniul dreptului privat că:

Codul este constituit dintr-un ansamblu de reguli care, în toate materiile la care se referă litera, spiritul sau obiectul dispozițiilor sale, în termeni expreși sau de o manieră implicită, dreptul comun. În aceste materii, el constituie fundamentul altor legi care pot ele-însele, să adauge la cod sau să deroge de la acesta” (subl.ns.).

Codul elvețian (1907) a  enunțat și el poziția de drept comun a reglementării sale,în alin.1 al Titlului preliminar „Aplicarea legii (codului – n.ns.)”: „Legea reglementează toate materiile la care se referă litera și spiritul uneia dintre dispozițiile sale”.

Dar, în Legea federală completând Codul Civil elvețian «(Livre cinquieme: Droits des  obligations  (2011)» dedică 411 texte regimului particular al materiei raporturilor și al instituțiilor comerțului, și 99 de texte naturii comerciale a unor operațiuni.

„Legiuitorul” nostru a pus un sacofag de plumb asupra germinației unor ramuri de drept privat tradiționale, pe care, prin declararea autoefaliei dreptului civil, le-a făcut capturile onorante ale cruciadei legislative ce a trebuit să urmeze acestei declarații^[8].

Un termen, încărcat cognitiv cât un concept, cu care operează în mod curent gândirea jurisprudențială (repetăm, de înțelegere și de aplicare a dreptului), dar nelegitimat ca unitate de limbaj normativ, este acela de instituție juridică, cu mențiunea că cuvântul „instituție” atașat și de un cuvânt ca parte de vorbire adjectivală – „publică”, „de stat”, „oficială” – exprimă o entitate de factura ”organizației” sau a înseși ”autorității” constituțional acreditate.

Instituția juridică este o entitate cu vigoare (ființare) în sistemul social valid ce consistă într-o construcție juridică – un fagure pentru depunerea de randament/rezultat social – necesară exprimării personalității juridice, precum: căsătoria, contractul, infracțiunea, autoritatea publică, concurența comercială.

Codul (juridic al) instituției noastre acoperă/face funcțională, o arie de raporturi/relații comune, afine, concentrate de un interes/de o nevoie social(ă), ceea ce face ca instituția juridică să fie o comunitate de reguli care garantează realizarea interesului/nevoii valide socialmente.

Sensul acestei entități este altul decât acela al instituției organizaționale, un subiect de drept – persoană juridică amenajat juridic ca operator de autoritate, în general, în sensul că primește/i se rezervă o competență, resurse umane și materiale pentru a funcționa, a activa în mod convențional permanent.

Adică, un minister, o agenție, un oficiu, un serviciu public  (inspectorat, administrație, comună, oraș, direcție etc.).

Fiind o entitate – construcție juridică operațională în jocul social-politic, deși de factură abstractă, ca toate „ofertele normative” (reglementări care, ca și în  teoria jocurilor, garantează abstract validarea socialmente), instituția de tip organizațional nu operează ca unitate de limbaj normativ.

Statutul lexical al reflecțiilor jurisprudențiale de factura aforismelor, maximelor, sentințelor, dictoanelor, citatelor, panseurilor,  apoftegmelor.

Se subînțelege că unii dintre termenii sau unele dintre denominări, cum ar fi sentințe, citate, panseuri, au sensuri proprii, particulare.

Nomenclatura acestor „reflecții” cărora, trebuie să le spunem, neapărat, rezoluttorii – pentru că valorează cât o dezlegare în înțelegerea dreptului (jurisprudențială), nu poate fi epuizată.

Doctrina franceză tratează aceste reflecții ca „adages et brocards”, explicând termenul de  brocard ca având o bază latină – brocardus – ca denaturare – deturnare a numelui unui episcop, care în secolul X a publicat o culegere canonică de sentințe sub titlul Brocardia^[9].

„Pline de savoare și de înțelepciune, ele oferă, astăzi ca și odinioară, gândirii juridice un tezaur de cugetări memorabile care umanizează și revigorează (înviorează – n.ns.) dreptul”^[10].

În exprimări mai desfășurate – que temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum (în apărare dreptul patrimonial este imprescriptibil), ceea ce evocă unitatea de limbaj a „imprescriptibilității extinctive” – sau mai laconice – „in dubio pro reo” ( în caz de dubiu, este pentru pârât),  ceea ce evocă   unitatea de limbaj a „prezumției de nevinovăție”, adică, în manieră civilă: reclamantul trebuie să-și probeze pretenția contra pârâtului, iar în manieră penală: acuzatul nu este obligat să-și probeze nevinovăția.

Aforismele care s-ar încadra ca unități de limbaj trebuie deosebite de enunțurile principiilor dreptului sau ale unor ramuri ale dreptului, indiferent că principiile respective sunt sau nu de factura unor prescripții normative (texte de lege).

Este adevărat că unele principii ale unor ramuri de drept parvin de la aforisme sau se conjugă cu acestea, dar principiul operează ca „regulă elementară”, iar aforismul discutat ca semn de limbaj constructiv.

În ce privește nomenclatura acestor aforisme și, la fel ca la monedele bancare, puterea lor circulatorie, ca și originea (procesul de formare: sădirea și germinația), nu avem doctrină iar întreprinderea pentru alcătuirea unui tablou cu asemenea date este o întreprindere mai mult decât temerară.

Diverse culegeri au și unele diferențe de formulare sau de traducere din limba lor vernaculară: latina, fără ca aceste diferențe să le altereze sensul și spiritul.

Un număr semnificativ dintre aceste aforisme se regăsește în/sau poate fi extras din texte normative «pacta sunt servanda” – art.1270(1) Cod civ.; contradictorialitatea – „audiatur et altera pars” – art.14 Cod proc. Civ.;  „nullum crimen sine lege” – legalitatea incriminării – art.1 (1) Cod pen.».

Nomenclatura și formalizarea unităților de limbaj normativ (legislativ, juridic).

Limbajul de specialitate jurisprudențială, de înțelegere și de aplicare a dreptului, cu toate izvoarele sale – lege (drept scris), cutumă/uzanțe/principii – s-a format și caracterizat (autocalificat) pe măsură ce homo sapiens a început să interacționeze necesarmente social-economic-politic și cultural cu celălalt/ ceilalți din formațiunea social-politică, sub autoritatea impusă sau autoimpusă, în care s-a fixat, o interacțiune interesată de satisfacerea unor nevoi, de valorificarea și apărarea unor acumulări-adjudecări violente sau nonviolente.

Limbajul formării, înțelegerii și aplicării dreptului, ca și act de creație culturală într o comunitate socială de factură politică, inițiat documentar la începutul Mileniului al II-lea ÎHr., poate fi considerat protocronic, anticipativ, prioritar, în familia limbajului comun sau specializat (de domeniu).

Desigur că Rousseau a format conceptul, teza și ideea de contract social, printr-o comunizare, o deturnare, ușor de banalizat și de ironizat, a termenului, conceptului de „contract”, din domeniul de limbaj al dreptului (jurisprudențial și normativ).

A fost o adaptare a acestui termen și concept, cât o vulgarizare de limbaj, în sensul că termenul pur de „contract juridic” a fost atașat (practicat, asemeni unei combinații chirurgicale), de necesitate, unui alt termen, pentru a realiza o încrucișare genetico-lingvistică ce a devenit platforma unor curente de filozofie politică (Contractul social sau Despre principiile dreptului politic, ediția princeps, 1762).

Inventarul termenilor-concepte, de maximă rezonanță, deturnați într-un alt domeniu decât acela al jurisprudenței sau în limbajul comun, poate începe chiar cu acela de drept (civil) al persoanei „fizice sau juridice”, sau cu acela de „delict” ori de „prejudiciu” și „proprietate”.

Termenii/noțiunile și conceptele devenite „clasice”, „fondatoare” a înseși științei dreptului rezultată din reflecția despre rațiunea și autoritatea proteică socialmente a normativității juridice, s-au format și lansat în cultura dreptului roman.

Legislația napoleoniană, care a rafinat toate sursele de drept romano-germanic, a fixat toți termenii, noțiunile și conceptele care erau clasicizate și care sunt operaționale și astăzi, cu toate reformele istorice prin care au trecut.

Codul nostru civil de la 1864 a abolit „locațiunile ereditare” (dreptul de bezman sau de embatic, ca emfiteuze), dar le-a înlocuit cu contractul de arendă (o emfiteuză mai economicoasă și echilibrată), iar Codul civil al Provinciei Quebec a Canadei, unul dintre modelele cele mai ferme pentru Codul nostru civil de la 2009, reglementează în detaliu emfiteoza (”de l`emphyteose”) în textele art.1195-2011 – Cartea a patra, Bunurile, Titlul al patrulea, Dezmembrămintele  dreptului de proprietate, Capitolul patru,  Emphyteuza.

Discutabil.

Dar, acest cod civil al uneia dintre cele 10 provincii ale Canadei federale (este adevărat, a doua ca mărime), considerat de către elaboratorii Codului nostru din 2009 ca fiind reușita monismului în dreptul privat, menține ca drept real – dezmembrământ al dreptului de proprietate, ceea ce Codul nostru de la 1864 a considerat a fi o relicvă anacronică a dreptului roman post-clasic, relicvă care apare ca o instituție juridică de deplină actualitate în Codul civil socotit astăzi ca fiind cel mai evoluat (dreptul de embatic, bezman, emfiteoza, au fost lichidate prin Legea de reformă agrară din 1921)^[11].

De altfel, Codul civil – far pentru Codul român 2009 – al Quebec-ului, are și alte reglementări flagrant refuzate de Codul nostru, ca fiind rudimente ale Codului napoleonian, cum ar fi reglementarea în aceeași materie a prescripției achizitive și a prescripției extinctive și reglementarea mijloacelor de probă ale unui act juridic sau a unui „fapt”.

Dreptul pozitiv privat, atât prin marile coduri, cât și prin legi complexe de domeniu, nu s-a remarcat prin preocuparea pentru unitatea sau unicitatea terminologică, noțională, conceptuală.

Potrivit legii privind normele de tehnică legislativă pentru redactarea actelor normative (nr.24/2000), una dintre exigențele acestei întreprinderi este ”unitatea terminologică” (art.37), în sensul căreia „în limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni” (alin. 1).

În sensul aceleiași exigențe, înțelesurile diferite ale unor noțiuni sau termeni consacrați trebuie date (stabilite) anume, „fie în cadrul dispozițiilor generale”, fie într-o „anexă destinată lexicului (subl.ns.) respectiv”, lexic care „devine obligatoriu pentru actele normative în aceeași materie” (art.37 citat, alin.2).

Această lege despre facerea legilor acreditează „lexicul” ca entitate operațională a terminologiei limbajului normativ, astfel că avem să recunoaștem în această terminologie un „lexic normativ”, ca specie, și un „lexic normativ al termenilor și noțiunilor consacrate”, ca și gen.

Localizările lexicului normativ comportă două practici: în „definiții” și în „înțelesuri date unor termeni” în partea introductivă („dispoziții generale”) și în subdiviziunile materiei sau ale instituțiilor interesate („capitole”, „secțiuni”, „subsecțiuni”), ca texte ale unor articole, alineate.

Prima practică este proprie reglementărilor (legi, ordonanțe ale guvernului) unor domenii, activități de solicitare normativă de anvergură (spre exemplu: contenciosul administrativ și fiscal, achizițiile publice, contractele cu consumatorii, unele contracte speciale).

Este relevant că și unele dintre aceste reglementări de interes istoric s-au aliniat la exigențele „unității terminologice” în preajma reglementării postdecembriste a tehnicii legislative (amintita  Lege nr.24/2000).

Astfel, reglementarea contenciosului administrativ postbelic dată prin Legile nr. 1/1967 și nr. 29/1990, nu a dat definiții, atât de necesare materiei, unor termeni precum „actul administrativ”, cu speciile sale (individual, normativ, jurisdicțional),  „interesul legitim”, cu speciile sale (privat, public).

Marile Coduri nu s-au angajat în enunțarea semnificației unor termeni sau noțiuni ale materiilor lor,  situații explicabile într-o anumită măsură, atât de natura actelor, faptelor și a conduitelor interesate (Codul penal definește doar infracțiunea, vinovăția și formele acesteia, tentativa ș.a.), cât și de inadecvarea sau de inoportunitatea unor definiții normative pentru vigoarea dreptului, fiind preferabile semnificațiile sau înțelesurile jurisprudențiale (cum ar fi: „bunele moravuri”, ”interesul public”).

În spațiul dreptului european continental, numit încă „romano-germanic”, dicționarele de termeni și noțiuni juridice (ai științei dreptului) s-au constituit ca apariții editoriale sau coduri lingvistice profesionale, pe măsură ce au fost lansate cutumiere regionale și mari cutumiere (al Franței, Jacques d”Ableiges, 1385-1389, Cartea a II-a dedicată „definițiilor și compilațiilor”, multe împrumutate din Institutele lui Justinian, 533 dHr).

În toate sistemele de referință de drept continental european au fost elaborate și sunt în uz dicționare, lexicuri de termeni juridici, unele fiind lucrări de referință în eseistica dreptului sau pentru înțelesul popular al dreptului, în general, ori pe domenii sau ramuri^[12].

De bună seamă că, aceste dicționare/lexicuri au cules definițiile date de cei mai reputați doctrinari sau de cele mai consacrate școli de drept, definiții care pot comporta și unele deosebiri de conținut interesând acuratețea prelucrării lor.

Este remarcabil că, în două rânduri, Consiliul Legislativ (Avizele nr. 650/11.06.2009 și nr. 669/17.06.2009), a semnalat că Proiectul de Cod civil elaborat în perioada 2006-2008, după abandonarea la Camera Deputaților (Comisia juridică, de disciplină și imunități) a Proiectului adoptat tacit de Senat, la 13 septembrie 2004, „că numeroase concepte juridice consacrate, esențiale pentru structurarea raporturilor de drept privat…, nu sunt definite sau sunt definite incomplet”.

„Abandonarea terminologiei consacrate (subliniază Consiliul legislativ n.ns.), ce reprezintă un dat al culturii juridice (subl.ns.), ne-ar putea conduce la o autoeliminare din curentul actual european și poziționarea pe o direcție ce nu va întâlni preocupările juriștilor europeni”.

(Avizul din care am citat face trimitere la lucrări, documente și instituții elaborate respectiv implicate în proiectul unei terminologii comune a diferitelor sisteme juridice la nivel european).

Această observație, ca și altele de o concludență critică (precum aceea privind formularea art.9 „Interpretarea legii”), avea să vină cu câteva zile înainte de adoptarea Proiectului prin asumarea răspunderii Guvernului^[13].

Repere în istoria formării limbajului dreptului românesc^[14].

Formarea limbajului dreptului pozitiv în spațiile de stabilitate caracterizată din primele secole ale mileniului de dinainte de Hristos, îi datorează limbii latine majoritatea covârșitoare a termenilor, noțiunilor și conceptelor sale, limba dreptului roman.

Acesta, o creație matriceală, durabilă – ca atare, de referință pentru edificiile normative statale sau imperiale care i-au urmat, chiar dacă nu prin mimetism, culturație.

Unități de limbaj precum act juridic, contract, delict, adopție, legătură- angajament juridic, spre exemplu.

Datorăm limbii romane culte însăși denumirile din olimpul încrengăturii și vertebrației dreptului: jus/jure, justiția, acțiune judiciară, prejudiciu/daună, creditor-debitor, mandat, printre altele, denumiri care pot fi considerate de afectațiune juridică primară.

Terminologia dreptului pozitiv a fost fixată de către dreptul scris și de către jurisprudență ,cu deosebire prin practica judiciară.

Dispersia și calificarea limbajului dreptului, normativ, doctrinar, jurisprudențial, s-au realizat prin culturații, sistemele de drept astfel configurate și aplicate, având propriile dezvoltări și creații.

Codul civil 1864 a găsit în vigoare în Principatele Unite Codicii  Domnitorilor Calimach (1817) și Caragea (1818), pe care le-a abrogat (au cuprins și norme de drept penal, de procedură civilă și procedură penală).

Limbajul normativ modern a fost prefigurat de reglementările/legiuirile abrogate de aceste prime Coduri, anume (cu menționarea domnitorilor sub care s-au elaborat și a anului intrării în vigoare): Îndreptarea legii (Matei Basarab, 1652), Pravihnicească condică (Alexandru Ipsilanti, 1780), în Țara Românească; Cartea Românească de învățătură (Vasile Lupu, 1646) și Sobornicescul Hrisov (Alexandru Mavrocordat, 1785), în Moldova.

Este fapt științific că lingvistica diacronică relevă că terminologia juridică este rezultatul unui curent alternativ colector, asemeni unei perii electromagnetice, care culege termenii compatibili din limbajul comun (ordinar), îi încarcă cu semnificația juridică și îi restituie limbajului cult ca termen ai dreptului^[15].

«Înțelegem prin „limbaj cult”, limbajul format din termeni ai limbajelor de specialitate, profesionale, care, din rațiuni de comunicare inteligentă, calificată, trebuie asimilați de către nespecialiști (neprofesioniști).»

După 1750^[16], în formațiunile statale române (teritorii guvernate statal –domnii; principate; regat; stat constituțional-monarhic) formarea „științei dreptului” – ca domeniu de normativitate juridică, de reflecție și jurisprudențialitate – a demarat într-un parcurs de civilizare, întrerupt brutal de un regim politic totalitar impus geopolitic (1948-1989), regim care nu putea face să dispară (să anonimizeze) fenomenul social-politic al dreptului, pentru că acesta este un subsistem funciar, elementar, al sistemului social-global.

Lucrările de legiferare și de jurisprudență în drept au început să beneficieze de serviciile și de oficiile unor învățați, praviliști, legiști, nomicoși, grămătici, nomofilaxi, ca specializări științifice la reputație universității europene (Paris, Geneva, Pisa, Padova, Viena, Berlin, ș.a.), unii susținuți cu burse oficiale.

Învățătura asupra dreptului, dată de accesul la opera marilor juriști europeni-occidentali, a strâns boierii culți în jurul unor boieri evidențiați de etalarea acestei învățături^[17].

Istoria statalității românești moderne ce a urmat precursorilor instituționali (ținuturi românești; domnii, ca exercițiu de putere politică centralizată; principate sancționate cu statuquo de statalitate suverană, anume Valahia și Moldova, individualizate în Tratatul de la Paris 1856 ce a urmat Războiului Crimeii) ai statului român unitar, separă epocal pentru etape de evoluție spre modernitate și personalizare a dreptului românesc.

– opera de codificare a domnitorilor pământeni (Matei Basarab, Vasile Lupu) și fanarioți (Alexandru Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Caragea, Scarlat Calimachi), inspirată, în principal, din Bazilicalele prelucrate în limba greacă, care puteau fi anihilate de „obiceiul pământului”;

– codificarea în regimul domniei lui A.I. Cuza, precedată de adoptarea Condicii de Comerciu (1840) – adaptarea Codului Comercial francez 1807 – și urmată de adoptarea în 1887 a Codului Comercial (inspirat de cel italian 1882), o codificare completă și sistematizată: marile coduri, reglementarea administrației publice și a proprietății publice; marile coduri ale dreptului privat (civil, comercial) au rămas integre și sub regimul politic totalitar „constituțional” instalat în 1948, codurile care au suferit modificări motivate politic fiind cele penal și de procedură penală adoptate în 1936; recodificarea istorică cu care Carol al II-lea a voit să-și înnobileze regimul, deși produsese coduri adoptate și promulgate în 1939-1940, n-a fost finalizată, abdicarea acestui rege trecând codurile respective într-o uitare desăvârșită de instalarea instituțională a noului regim ce a urmat abolirii monarhiei;

– codificările regimului totalitar care n-au atins codul civil și codul comercial, au transpus ideologia acestui regim (după cum am arătat, prin adaptarea la aceasta a codurilor penal și de procedură penală din 1936, de procedură civilă din 1864, dar ștrangulând libertatea de întreprindere economică, au reformat reglementarea proprietății, consacrând „drepturi reale principale de tip nou”, restrângând până la caricatură proprietatea privată și tratând „obligațiile comerciale” ale economiei de piață, în „obligațiile economice” ale economiei centralizate (socialiste)^[18]; Codurile penal și de procedură penală, adoptate în 1968 sub asistența profesorului Vintilă Dongoroz, au făcut ordine în regimul incriminărilor și al lucrărilor de urmărire penală, au consolidat principii-garanții ale libertății persoanei și ale unei justiții responsabile (prezumția de nevinovăție^[19]; legalitatea incriminării și a pedepsei, regimul vădit progresist al arestării preventive, ș.a.), atât cât putea „suporta” noua stare social-politică;

–  codificările restaurației democrației constituționale și ale economiei de piață post-decembriste și-au asumat un reformism la fel de profund ca și acelea care au instalat regimul totalitar postbelic – evident un reformism progresist, care trebuia să reconecteze societatea românească la civilizația politică cea mai avansată și să o integreze în ”marea familie a Uniunii Europene”^[20].

Codificarea prin culturație, a dat culegerile (compilațiile, legiuirile) sistematizate asemeni unor codexuri – redactate de învățați ai dreptului, începând cu domniile luminate a unor  domni pământeni și fanarioți menționați mai sus și învățământul în știința dreptului, cu tot parcursul său neregulat (Academia Mihăileană 1835-1847, Academia Domnească, Școala Trei Ierarhi^[21]) au conturat primele acumulări de limbaj modern al dreptului.

În primele trei decenii ale secolului XIX, mișcări revoluționare și proiecte reformatoare lansate în cele două viitoare principate dunărene (române) de lideri politici și exponenți ai unei burghezii civilizatoare, au realizat desprinderea de regimul fanariot și revenirea la domniile pământene.

Cele două facultăți de drept cu program regulat, inspirat de programele marilor universități occidental-europene (îndeosebi Franța și Italia), ale Universităților din Iași și București, juriștii formați la universitățile occidentale și instanțele reorganizate în sistem după căderea regimului fanariot, au început să dezvolte dialogul doctrinar și jurisprudențial în termenii dreptului pozitiv scris, pe platforma legislației reformelor, prin codificările lui Cuza.

Anul revoluționar 1848, în care Regulamentele Organice, ultima reglementare (ce s-a vrut și constituțională) a unei „puteri protectoare”, au fost arse la propriu, a exprimat despărțirea de orientul bizantin și de orientul slav, propusă de elita politică și culturală a celor două Principate și orientarea irevocabilă după modelul occidental european, în special dreptul francez, elvețian (genevez) și italian.

Tinerii pașoptiști, bonjouriști, modiști, ironizați de Eminescu, au reprezentat și o forță de muncă având calificarea necesară pentru a lucra într-o administrație și într-o justiție profund reformate potrivit valorilor occidental-europene.

Legea asupra instrucțiunii (publice) a Principatelor Unite Române, din iulie 1864 (în vigoare până la 2 august 1948), organizează pentru prima dată unitar și durabil în Principatele Unite învățământul superior în știința dreptului.

Potrivit art. 251 „Facultatea de dreptu va cuprinde: 1) Dreptulu romanu, 2) Dreptulu privatu românu, 3) Dreptulu penale, 4) Procedura dreptulu privat și dreptulu penale, 5) Dreptulu comerciale, 6) Dreptulu publicu și dreptulu administrative, 7) Dreptulu gințiloru, 8) Filosofia dreptului și dreptulu naturale, 9) Economia politică.

Lesne de observat că, dacă adaptăm demersurile acestor discipline potrivit în nomenclatorului contemporan, obținem 70-80% din planul de învățământ al unei facultăți de drept a unei universități acreditate astăzi.

Limbajul convențional al dreptului s-a sistematizat lent, sub o observare sterilă din partea legii, și a jurisprudenței.

Legiuirea Caragea („Legiuirea preaînălțatului și prea  Pravoslavnicului  Domn și Oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Io Ioan Gheorghie Caragea VV”,1818) care a servit de cod general de legi Valahiei^[22],  prin strădania îngrijitorului-editor în 1907, a fost însoțită și de un index (cu denumirea instituțiilor și a operațiunilor cele mai importante) și de un „Tablou de cuvintele vechi românești din limba juridică și uzuală cu accesiunea lor în limba modernă”.

Și Codul Calimachi are un index destul de complet, praviliștii (legiștii) care l-au redactat arătându-și înalta calificare.

Odată cu intrarea în vigoare a Codurilor din Reformele lui Cuza, Iancu M. Codrescu publică la Iași Vocabulariu de jurisprudență pentru Usulu Magistraților și a Avocaților care inventaria 1400 de termeni.

Modernizarea prin drept a României începută cu cele două coduri fanariote (Calimach și Gh. Caragea), continuată cu codurile lui Cuza, după cum este repetabil în istoria progresistă a dreptului, nu a lipsit realitatea  judiciară – și însăși mediul judiciar – de ironizări spumoase și peiorative în  literatura și  publicistica satirică  ale vremii (Anton  Bacalbașa, Caragiale, Gheorghe Brăescu, printre alții).

Unii termeni de specialitate, anacronici sau profund reevaluați astăzi, cu care se făceau afirmații setențioase, fac deliciul curativ   al cetățeanului cu o instrucție minimă (să ne amintim de „paraferna” cu a cărei revendicare la partajul marital era amenințat soțul nemăsurat – din „Telegramele” lui Caragiale) și de procedura penală a plângerii prealabile cu reparația morală a calomniatului în onoare („ți-o reperează domn`Mitică”) din „Justiție”, de același sublim Caragiale.

Timp de 80 de ani de aplicare a legii de drept material și a legii de drept procedural în regim de democrație politică, după lansarea pachetului legislativ al lui Cuza, termenii, noțiunile și conceptele „noi” au fost apariții excepționale precum: abuz de drept, act jurisdicțional, proprietate comună pe cote-părți, răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, prezumția de nevinovăție – generate în sistemul de drept  european continental romano- germanic.

Vom vedea că după infuzia autoimună cu spiritul dreptului nord-american, care se produce din a doua jumătate a anilor ’90, cu frecvență, lunară – începe câte o acreditare a unor termen, noțiune, concept, lansate în discursul jurisprudențial din federația statală de referință.