Momentul naşterii creanţei (I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

4.1.2. Actul unilateral

Actul juridic unilateral este definit ca actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său, Codul civil arătând că este guvernat de aceleași dispoziții legale ca cele privitoare la contracte^[20]. Cu titlu de exemplu, sunt enumerate promisiunea unilaterală și pro­mi­siunea publică de recompensă, fără ca lista actelor unilaterale să fie închisă. Asemenea contractelor, întâlnim acte unilaterale numite și nenumite.

Spre deosebire de contractul unilateral, care se încheie doar cu acordul a două sau mai multe părți (două părți, însă un singur debitor), actul unilateral se încheie doar prin consimțământul uneia singure (o singură parte și un singur debitor). Tradițional, se apreciază că o persoană nu se poate autoîncorona creditorul alteia, încărcându‑i discreționar patrimoniul cu un element de pasiv. Chiar dacă regula poate părea profund învechită și neadaptată spiritului vremii, din perspectiva unui politician care poate legifera un nou impozit^[21], ea constituie totuși fundația ordinii de drept.

Izolat, s‑a afirmat în doctrină^[22] că autorul actului poate dobândi și calitatea de creditor în ipoteza angajatorului care dispune măsura delegării^[23] sau pe cea a detașării^[24]. Spre deosebire de cazul ofertei de cumpărare, când părțile sunt adesea străine, în cazul detașării/delegării între acestea există un raport juridic obligațional preexistent (contractul de muncă). Exercitarea dreptului potestativ de către angajator ce are ca efect nașterea în patrimoniul angajatului a unei obligații de a‑și realiza temporar atribuțiile de serviciu într‑o altă locație sau față de alt angajator, are la bază un consimțământ deja exprimat de angajat la încheierea contractului de muncă, acțiune ce atrage incidența legislației dreptului muncii. Se pune întrebarea în ce măsură un act juridic mai este unilateral, în condițiile în care o parte deja și‑a exprimat consim­țământul cu privire la eventualitatea producerii unor astfel de efecte? Acordul exclude decizia unilaterală. În patri­moniul angajatului nu se nasc obligații noi, ci cele vechi sunt modificate prin schimbarea temporară a locului muncii sau beneficiarului acesteia. În fine, emitentul actului unilateral nu dobândește un drept nou față de angajat, angajatorul exercitându‑și calitatea de creditor pentru obligațiile deja asumate de angajat.

4.1.3. Condiția suspensivă

4.1.3.1. Ce este creanța sub condiție suspensivă?

Regula e ca nașterea creanței să se petreacă la mo­mentul contractării, emiterii actului unilateral sau reali­zării faptei juridice, însă acest efect poate fi întârziat sau anulat în prezența unei condiții suspensive. Din perspec­tiva actelor, condiția suspensivă este o simplă clauză, scrisă sau verbală, prin care debitorul este de acord cu îmbogățirea creditorului cu un drept de creanță, dacă la un moment viitor se va îndeplini un eveniment ce nu intră în sfera de control a părților (convin să mă prezint la exa­menul oral în locul tău, dacă nu voi fi premiat cu niciun Oscar la ceremonie). Din perspectiva faptelor, așadar, când părțile nu convin la nașterea vreunui drept de cre­anță, ne putem imagina condiția suspensivă în ipoteza realizării unei fapte ilicite, care atrage automat obligația de reparare a prejudiciului, însă doar dacă instanța va stabili un prejudiciu.

Curent, spunem că dacă o creanță nu este pură și simplă, atunci este condiționată (sau afectată de un termen). Astfel, creanța certă și exigibilă este diametral opusă uneia incerte (sau nescadente). Totuși, tocmai vehemența acestei distincții ne face să pierdem din vedere un aspect esențial: creanța condiționată este tot o creanță pură și simplă, însă căreia părțile convențional, într‑un mod artificial, decid să‑i adauge un element nou, care se activează în cazul unui eveniment viitor exterior contrac­tului și care‑i determină nașterea sau stingerea efectelor juridice.

Obligația afectată de condiție suspensivă este un simplu contract valabil încheiat: consimțământ, capa­citatea părților, obiect și cauză. Elementul esențial, con­sim­țământul, a fost dat, părțile alăturând unei obligații născute perfect valabile sintagma „doar dacă”. Așadar, între ipoteza perfectării unui contract cu clauza „mă angajez să‑ți plătesc 10.000 lei pentru legătura magică de pătrunjel” și ipoteza perfectării unui contract cu clauza „mă angajez să‑ți plătesc 10.000 lei pentru legătura magică de pătrunjel, doar dacă soția ta mă va lăuda pentru performanțele culinare” nu există o diferență sub aspectul nașterii valabile a obligației, ci o diferență în raport de producerea efectelor juridice a celei din urmă.

Astfel se explică producerea efectelor retroactive ale condiției suspensive, începând cu data contractării, fiindcă acela a fost momentul la care părțile au consimțit nașterea valabilă a obligației, chiar dacă în mod condiționat.

4.1.3.2. Creanța condiționată nu este o creanță eventuală

Spre deosebire de creanța condiționată, creanța even­tuală sau viitoare nu este o creanță născută la data con­tractării, ci doar o facultate. În cazul creanței condiționate, părțile și‑au dat consimțământul pentru nașterea obli­gației, în timp ce în cazul celei eventuale, consimțământul nu există, prin urmare nici obligația. Ne delimităm, astfel, de partea doctrinei^[25] care califică obligația sub condiție sus­pensivă, până la realizarea condiției, ca fiind even­tuală, aprecierea generând confuzii privind momentul nașterii creanței.

Enumerate doar marginal de Codul civil^[26], putem fi puși în postura negării existenței categoriei separate a drepturilor eventuale, dat fiind că în clasificarea de bază de la art. 1396 C. civ. acestea nu sunt incluse: „obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități”. Într‑adevăr, textul nu spune „obligațiile pot fi pure și simple, simple, afectate de modalități sau even­tuale” și atunci de ce n‑am califica orice obligație identi­ficată doar în primele trei categorii? Pentru că articolul vorbește despre obligațiile deja existente, nu și despre cele care se pot naște în viitor!

Spre deosebire de obligațiile condiționate, obligațiile eventuale nu se nasc valabil la data contractării, ci doar la un moment viitor. Pe când obligațiile condiționate deja au întrunit toate elementele necesare nașterii valabile a obli­gației (consimțământ, obiect, cauză, capacitate), obliga­țiilor eventuale le lipsește cel puțin un astfel de element. Obligația este condiționată nu pentru că nu s‑a născut valabil^[27], ci pentru că părțile au decis artificial să‑i con­diționeze efectele juridice de un eveniment exterior, altul decât vreo condiție necesară nașterii valabile a obligației, deci un element interior. Obligația este eventuală când nașterea este împiedicată chiar de lipsa unui astfel de element (consimțământ, obiect, cauză, capacitate).

Acordul de voințe egal contract, așadar consim­țământul reprezintă elementul esențial al contractului, fără de care acesta nu poate fi imaginat. Odată perfectată, convenția poate da naștere la două categorii distincte de drepturi, care nu se întrepătrund:

1. Categoria obligațiilor deja născute (pure și simple sau condiționate);

2. Categoria obligațiilor viitoare (facultatea de a deveni în viitor pure și simple sau condiționate).

Dacă încheiem un contract de cesiune a unei creanțe, cesionarul a dobândit un drept de creanță pur și simplu; în schimb, dacă încheiem un contract de cesiune a unei creanțe viitoare, cesionarul a dobândit un drept eventual de creanță. Chiar dacă ambele contracte au fost încheiate valabil, cel secund se distinge de primul prin lipsa obiectului în patrimoniul cedentului, inexistența creanței. Cesionarul nu poate dispune valabil asupra a ceea ce nu are. Cesionarul va dobândi creanța doar la data la care aceasta se va naște împotriva terțului. Observăm că în acest caz lipsește obiectul, dreptul de creanță încă nu există, prin urmare la data încheierii contractului de cesiune a unei creanțe viitoare^[28] cesionarul nu a dobândit o creanță condiționată, sub condiția suspensivă a nașterii ei împotriva terțului, ci un drept eventual de creanță care se va naște doar la momentul la care terțul debitor va datora, așadar, când obiectul va exista.

Deși legea protejează atât drepturile eventuale, cât și pe cele condiționate, prin aceeași obligație a debitorului de a se abține de la orice act care ar conduce la frângerea lor și prin același drept al creditorului de a exercita acte de conservare, deznodământul acestora este fundamental diferit: drepturile eventuale conduc la nașterea doar în viitor a unei creanțe, pe când drepturile condiționate conduc la admiterea nașterii în trecut a unei obligații.

Concluzionând, este greșit să afirmăm că o creanță condiționată se naște gradat: prima dată ar fi un drept eventual, după care la împlinirea evenimentului viitor devine un drept pur și simplu. Până la împlinirea con­diției, obligația sub condiție suspensivă rămâne o obli­gație sub condiție suspensivă, o obligație născută însă în stare latentă, creditorul fiind unul condiționat, nu even­tual.

4.1.3.3. Când se naște creanța sub condiție suspensivă?

Art. 1399 și 1400 C. civ. decretează că „este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare de­pinde de un eveniment viitor și nesigur. (…) este suspen­sivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației”. Legătura juridică între creditor și debitor se naște la momentul contractării, acum fiind inserat și un drept în stare latentă. Acesta nu produce efecte juridice imediat, ci doar dacă se va împlini un eveniment viitor, dar incert. Dacă părțile sunt doi moșieri, atunci raportul obligațional nou generat este un teren fertil, pe care acestea au decis să planteze un sâmbure de cireș. Sămânța există, fiind cât se poate de palpabilă, însă fecundarea acesteia e doar o posibilitate, asupra căreia moșierii nu dețin niciun control, dar acceptă orice deznodământ: încolțirea sau putrezirea. Cireșul va crește doar dacă va ploua și în sol se vor găsi toți nutrienții care pot declanșa procesul de germinare. Dacă aceste condiții nu se vor îndeplini, copacul nu va crește, deși sâmburele continuă să existe în pământ.

Observăm că împlinirea condiției nu determină nașterea raportului obligațional în sens larg (pământul), deoarece, în lipsa acestuia, însăși obligația condiționată n‑ar mai avea unde să devină eficientă (sâmburele). Ea poate să trăiască în stare embrionară doar în prezența unei legături juridice valabile. Textul folosește termenul de „eficacitate”, tocmai pentru a ne duce cu gândul că ceva deja există și s‑a născut deja: obligația condiționată.

Securitatea tranzacțiilor impune cerința ca însuși cre­ditorul sub condiție să aibă, în ziua în care condiția se reali­zează, aceeași situație pe care ar fi avut‑o dacă condiția s‑ar fi realizat imediat după încheierea contrac­tului condiționat^[29].