Momentul naşterii creanţei (I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Într‑adevăr, creanța fiscală beneficiază de o serie de atuuri, care‑l avan­tajează pe creditorul fiscal în raport cu creditorul civil: poate să dispună unilateral expertizarea activității con­tri­buabilului spre a cerceta dacă acesta și‑a achitat toate creanțele născute; titlul de creanță este emis direct de creditor și are valoare executorie, ANAF nefiind obli­gată să formuleze o acțiune în pretenții contra debitorului în fața unei instanțe; executarea silită se face direct de către creditorul fiscal. Cu toate acestea, observăm că aceste particularități privesc mai degrabă însușiri ale cre­anței fiscale, iar nu atribute ale creditorului fiscal, care are atât drepturi, cât și obligații față de contribuabil, care nu‑l fac superior acestuia din urmă.

Obligația fiscală înseamnă datoria unei persoane către stat, în majoritatea cazurilor. Cu titlu de excepție, obli­gația fiscală poate fi și datoria statului către contribuabil, atunci când acesta din urmă a plătit prea mult și este îndreptățit la restituire. Nu orice datorie a contribuabilului către stat este fiscală: pentru a căpăta această trăsătură, obli­gația trebuie să se potrivească în matrița definiției legale a creanței fiscale. Cel puțin așa a statuat juris­prudența^[9], chiar dacă nu ferit de critici, că datoria unei persoane constând în obligația de plată a unei chirii pentru un spațiu închiriat de la Primărie nu are natură fiscală, ci civilă. Optica adversă^[10] a ținut să contrazică afirmând că inclusiv creanțele izvorând dintr‑un contract civil^[11] au natură fiscală, însă diferendul nu ne împot­mo­lește, deoarece, indiferent de natura creanței, momentul nașterii trebuie să fie același.

3. Izvoare de creanțe

Clarificând ce înseamnă creanța, mai departe ne inte­re­sează unde și cum o putem identifica. Chiar dacă sursa majoritară a creanțelor civile este dată de contracte, adică acordurile de voință între minimum două părți, izvorul acestora este mult mai vast. Art. 1165 C. civ. arată că „obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”. Astfel, creanța civilă nu se naște doar voit, ci și fără ca debitorul să își dorească.

Complementar, art. 21 C. pr. fisc. spune că „(1) […] dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impozitare care le generează sau în momentul la care contribuabilul/plătitorul este îndreptățit, potrivit legii, să ceară restituirea. (2) Potrivit alin. (1), se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată sau dreptul contribuabilului/plătitorului de a soli­cita restituirea”. Constituirea bazei de impozitare echiva­lează cu nașterea unui drept civil, care îmbogățește patrimoniul persoanei de drept privat. Din acest moment se naște și dreptul organului fiscal de a‑l constata. Fiind două acțiuni diferite, nașterea dreptului de creanță fiscală are loc indiferent dacă organul fiscal constată sau nu nașterea, la acel moment sau în viitor. Depunerea decla­rațiilor fiscale, respectiv comunicarea de către contri­buabil a veniturilor și cheltuielilor către organul fiscal nu echivalează cu momentul nașterii creanței fiscale, acesta fiind anterior. În oglindă, când patrimoniul este sărăcit prin aplicarea unei amenzi civile, contravenționale sau penale, avem de‑a face tot cu creanțe fiscale, datorate bugetului de stat^[12]. Reținem, așadar, că nașterea creanțelor fiscale se petrece la momentul la care patri­moniul unei persoane suferă modificări, sub aspectul acti­vului și/sau pasivului.

Această observație impune eliminarea celebrelor titluri de creanță (actele prin care se stabilesc și se indivi­dualizează creanțe^[13]), chiar executorii, din postura de acte creatoare de obligații fiscale. Fie că vorbim de decizii de impunere, de hotărâri judecătorești, de procese‑verbale de constatare a contravenției, acestea sunt doar acte care constată constituirea unei baze de impunere la o dată anterioară. Așa cum data emiterii unui certificat de naș­tere nu echivalează cu momentul sosirii pe lume a prun­cului, creanța fiscală nu se naște la momentul emiterii titlului de creanță, ci întotdeauna anterior. În odiseea căutării acestui moment, ajungem cu analiza din nou la Codul civil, ce descrie conduitele generatoare de bază ale bazei de impunere (nu excludem faptele în general ilicite reglementate în dreptul pozitiv public).

De la bun început observăm că acesta împarte izvoa­rele obligațiilor în diferite activități, fără o enumerare exhaustivă; legea este exclusă ca sursă de obligații, fiind catalogată drept un mijloc. Sublinierea este importantă, întrucât, izolat^[14], legea e catalogată ca izvor independent de obligații, alături de acte și fapte. Acesta ar fi așa‑nu­mitul „izvor obiectiv” sau „legal”, care acreditează teza conform căreia obligațiile se pot naște în lipsa oricărei acțiuni umane (criteriul volițional). Exemplul clasic este cel al obligației legale de întreținere reglementate de art. 499 C. civ.^[15] (nu avem în vedere obligația conven­țională de întreținere – pentru aceasta sursa fiind cate­goric contractul). Pledoaria pentru includerea legii în categoria izvoarelor originale de obligații nu este apro­fundată, ci neglijată^[16], deși inclusă la enumerarea inițială, comentate sunt doar actele și faptele juridice.

Excludem legea din categoria izvoarelor de creanțe, pentru că în primul rând însuși Codul civil o exceptează, iar în al doilea rând includerea întreține confuzii. Astfel, la o privire asupra izvoarelor clasice de obligații, putem concluziona că toate sunt legale, întrucât tot legea regle­mentează posibilitatea unui act sau fapt de a naște drepturi și obligații în patrimoniile părților. Apoi, dacă legea reprezintă un izvor distinct, de când se naște creanța? Dacă răspunsul e oricare altul decât data intrării în vigoare a legii, atunci înseamnă că există și altceva ce determină apariția unei surse de obligații, legea fiind doar un mijloc.

4. Clasificarea izvoarelor de obligații

Majoritar, doctrina teoretizează izvoarele de obligații în funcție de existența unui consimțământ al debitorului de a se obliga, în acte și fapte (criteriul volițional). Dis­tinc­ția este perpetuată de însuși Codul civil. În categoria actelor intră actul unilateral și contractul, apreciindu‑se că în aceste situații debitorul vrea să se oblige. În categoria faptelor, sunt faptele licite, cum ar fi gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză, și faptele ilicite, care cauzează un prejudiciu, delicte care atrag obligația de a repara prejudiciul. Se apreciază că în cazul acestei din urmă categorii, făptuitorul nu‑și dorește cre­area de efecte juridice, însă ele se produc, patrimoniul păgubit trebuind protejat. Această împărțire teoretică este utilă într‑un demers pedagogic, însă își arată limitele în practică.

Distincția terminologică este confuză întrucât termenii de act și fapt sunt sinonimi și deși în limbajul de spe­cialitate se operează clasic o deosebire, operația e fundamen­tată mai mult pe cutumă și rațiuni estetice, decât pe logică juridică. De ce un fapt nu este un act și invers?

Actul unei persoane de a rupe logodna intempestiv, ruinând un destin îmbibat cu amor, este numit fapt juridic, ce generează o obligație de reparație a daunelor morale. În același timp, faptul emiterii unei oferte de cumpărare de inele la prețuri modice, adresate unor logodnici proas­păt părăsiți, este un act juridic. Dacă trebuie să alegem un termen, putem utiliza noțiunea simplă de act pentru a desemna orice acțiune capabilă să zămislească obligații juridice, fie că este de formație unilaterală sau multila­terală.

Se argumentează că trăsătura actelor, ce le diferențiază de fapte, e că doar în cazul primelor emitenții își doresc pro­ducerea de efecte juridice. În baza acestei observații, izvoarele obligațiilor sunt clasificate în voluntare și nevo­luntare. Totuși, prin această optică, ne este greu să răspun­dem întrebării „de ce o faptă ilicită nu este un act juridic unilateral?”. Ambele presupun o manifestare a unei singure voințe și ambele creează o datorie în patrimoniul emiten­tului.

Exemplificând, gestiunea de afaceri, ce pare un act cât se poate de unilateral, e considerat un fapt, fiindcă naște un drept de creanță tocmai în sarcina binefăcătorului. Astfel, actul de milostenie al vecinului care culege șifo­nierul cu haine lepădat în stradă de logodnicul fugar și asigură depozitarea lui, împiedicând distrugerea sau furtul, generează un drept de creanță contra proprietarului, care află ulterior de grozăvia petrecută în lipsă. Binefa­cerea este răsplătită, astfel, juridic. În schimb, faptul male­fic al vecinului gelos care incendiază același șifonier cu haine naște un drept de creanță al proprietarului de a fi despăgubit. De ce n‑ar fi această acțiune tot un act juridic unilateral? Nu există nicăieri o prezumție absolută că cel care cauzează un prejudiciu nu‑și asumă niciodată, de la bun început, obligația de despăgubire.

Criticile nu sunt menite de a reforma teoria dreptului, propunând noi clasificări ale izvoarelor de obligații, ci de a le reliefa limitele, spre o mai bună înțelegere și aplicare. Vom folosi, așadar, distincția clasică între acte și fapte, făcând mențiune^[17] că în vechea reglementare, însăși culpa^[18] era considerată izvor de obligații.

4.1. Actele

În categoria actelor includem contractul și actul juridic unilateral.

4.1.1. Contractul

Contractul este definit^[19] ca acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (obligația civilă). Creanța se naște la momentul întâlnirii simplului consim­țământ al părților, dacă nu există prevederi exprese con­trare. Reformulat, dacă acordurile de voință ar fi doi amoroși ce și‑ar da rendez‑vous în miez de noapte, senti­mentul de afecțiune s‑ar naște pe loc, imediat ce aceștia s‑ar întâlni cuviincios sub crengile de vâsc. Parcurgerea unor formalități suplimentare, cum ar fi comunicarea reciprocă a declarațiilor de avere, nu ar condiționa. Sim­pla întâlnire este suficientă.

Principiul consensualismului reglementat în materia contractelor determină ca forma scrisă să fie o excepție; reprezintă o condiție de valabilitate doar când legea sau părțile o cer. Diferența dintre cumpărarea unei legături de pătrunjel de la magazinul mixt din colț și achiziția a 10.000 tone de oțel pentru un portavion nu rezidă în na­tura juridică diferită a operațiunilor juridice, în fapt, am­bele fiind aceeași expresie a contractului de vânzare‑cum­părare. Într‑adevăr, acesta nu ține cont de obiect, pentru încheiere regulile juridice fiind identice. Forma scrisă utilizată adesea la contractele cu obiect valoros reprezintă expresia acordului de voință al părților, care condițio­nează valabilitatea nașterii raportului juridic de forma scrisă a consimțământului. Reținem, așadar, regula, apli­ca­bilă în cazul actelor, conform căreia obligația civilă se naște când părțile cad de acord.

Creanța se naște la momentul la care debitorul își exprimă consimțământul în mod eficient. Pentru actele a căror valabilitate nu este condiționată de forma scrisă, momentul este dat de data întâlnirii acordului de voințe (principiul consensualismului). Pentru actele a căror vala­bilitate este dată de forma scrisă, momentul nașterii obli­gației este reprezentat de data înscrisului.

Este adevărat că în dreptul profesioniștilor majoritatea contractelor se încheie în formă scrisă, iar părțile echiva­lează data semnării contractului cu data nașterii obligației, însă se întâlnesc și situații când legătura juridică se per­fec­tează doar verbal sau când astfel de înțelegeri se supra­pun peste acorduri scrise. Bunăoară, amintim situația unor comenzi de marfă solicitate verbal. Suntem în situația unor simple oferte, care, întâlnind acceptarea destina­tarului, formează un contract. În practică, pot fi precedate de existența unui contract‑cadru scris care reglementează condițiile de valabilitate pentru comenzile ulterioare. Exemplul este menit a sublinia că data nașterii creanței nu este întotdeauna sinonimă cu data contractului, înțeles ca înscris (scriptum).